ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6145/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1522/91/2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta B.J. a chemat în judecată civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat plata unor despăgubiri pentru termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare. Ulterior, la data de 1 iulie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale, astfel: 10.000 euro pentru persoana ce a suferit condamnarea politică sau a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic; 5.000 euro pentru soț/soție și descendenții de gradul I; 2.500 euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

Prin același art. 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii. Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.

Potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept". Reclamanta a introdus acțiunea la data de 27 aprilie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor ca neconstituționale.

S-a apreciat că la momentul ingerinței, reclamanta avea "o speranță legitimă" de a obține un bun, confirmată de legislația națională și o practică judiciară bine definită. În cauză, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iunie 2009 - 15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an și 5 luni, iar în această perioadă dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudență constantă a instanțelor judecătorești interne, ceea ce a dat naștere unei "speranțe legitime" de recunoaștere a acestui drept de creanță. Partea a doua a art. 1 din Protocolul 1 înscrie trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a drepturilor titularului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; să fie impusă de o cauză de utilitate publică; să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat o condiție comună atât în privința privării de proprietate, cât și în materia limitării exercitării acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul 1, anume: orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere la instituirea ei, necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate.

Curtea de Apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile cu privire la faptul că: privarea de bun a avut loc prin declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a), ce reprezintă temeiul legal al acțiunilor existente deja pe roiul instanțelor, procedeu apreciat de instanța de contencios al drepturilor omului drept o "operațiune normală de anulare a unei dispoziții legale și nu un mecanism ad-hoc, extraordinar" (cauza Slovov contra Bulgariei) și privarea a fost impusă de o cauză de utilitate publică, Curtea Constituțională reținând că adoptarea Legi nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea Decretului-Lege nr. 118/1990 ce urmărea același scop, aduce atingere valorii supreme de dreptate, contravenind art. 1 alin. (3) din Constituție și că încalcă și normele de tehnică legislativă ce prevăd "unicitatea reglementării în materie", precum și pe cele privind precizia și claritatea normei juridice.

În ceea ce privește, condiția privării conforme cu principiile generale ale dreptului internațional ce nu interzic verificarea constituționalității, analizarea acestei condiții care, potrivit jurisprudenței Curții, are în vedere doar raporturile dintre stat și străinii aflați pe teritoriul lui, s-a apreciat că nu se impune, iar ultimele două condiții impuse, și anume: necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate și "o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general" s-a considerat că nu sunt îndeplinite. Atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a unuia dintre drepturile apărate de Convenție (în speță art. 1 Protocolul 1), nu mai consideră necesar să examineze cauza prin raportare la dispozițiile art. 14 privind interzicerea discriminării decât "dacă constituie un aspect fundamental al litigiului" cu a cărui soluționare a fost învestit.

În speță, Curtea de Apel Galați a apreciat că este îndeplinită această condiție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" {cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag.

16, paragraful 33). Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

în acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite". Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

S-a constatat că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecata. Pe fond, soțul apelantei-reclamante a fost condamnat la 12 ani de detenție.

Fapta pentru care a fost condamnat - aceea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. se încadrează în sfera celor enumerate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Autorul apelantei-reclamante, B.I., a executat în perioada 27 septembrie 1950 - 23 septembrie 1962, 12 ani de detenție (dosar fond). A beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1991 (începând cu 26 februarie 2004). Autorul reclamantei a fost supus la torturi, umilințe, foamete de neimaginat, toate acestea i-au lezat demnitatea, onoarea, libertatea de gândire și conștiință, respectul de sine și i-au șubrezit sănătatea. Este greu, chiar imposibil să stabilești o sumă de bani care să compenseze suferințele fizice și psihice ale autorului apelantei-reclamante, dar avându-se în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi Decretul-Lege nr. 118/1991; O.U.G.

nr. 214/1999, etc.) s-a apreciază că o sumă de 1.000 Euro pentru fiecare an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normativ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta B.J. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta-reclamanta a susținut că, hotărârea este nelegală din două considerente și anume: în stabilirea dunelor morale nu s-a avut în vedere criteriile de evaluare, valorii sociale ocrotite și lezate, suferințele în plan fizic și psihic și implicațiile acestora în viața socială și jurisprudența internă și Curții Europene a Drepturilor Omului, punând reclamanta într-o poziție discriminatorie cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul, în esență, a susținut eronata aplicare, în speță a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) și cele ale art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale, însă recursul său a fost depus cu depășirea termenului procedural. Analizând recursurile formulate de părți, ambele vor fi respinse, recursul pârâtului, ca tardiv, iar recursul reclamantei, ca nefondat Cu privire la recursul reclamantei, se constată că, în esență, criticile acesteia privesc greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de apel prin neaplicarea criteriilor de evaluare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului creându-i acesteia o poziție de discriminare, în raport de dispozițiile art. 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința criticilor privind cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, se reține că, acestea nu pot fi analizate, întrucât aprecierea dimensiunii acestora prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate nu poate fi realizată din perspectiva actualei configurații a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind posibilă cenzurarea hotărârii numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Deși nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a prejudiciului și implicit nici a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma acordată de instanța de apel este echitabilă și justificată, avându-se în vedere consecințele negative suferite pe plan psihic de către autorul reclamantei, prin raportare la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care acesta a perceput consecințele vătămării. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție, are în vedere imposibilitatea stabilirii unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție - pe căi indirecte oarecum - pentru suferințele îndurate. Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate reclamantei de 12.000 euro este justificată pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cel de al doilea considerent avut în vedere de recurenta reclamantă și în raport de care instanța de apel a și acordat despăgubirile morale reclamantei, reținând existența speranței legitime, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de apel a făcut o aplicare corectă și a dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când analizând incidența acestui articol la speță a constatat că nu trebuie aplicat un tratamentul juridic diferit persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în funcție de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea, aspecte care țin de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Reținând că instituirea unui tratament diferit între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, neavând o justificare obiectivă și rezonabilă, invocând și incidența jurisprudenței Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite" instanța de apel a făcut o aplicare legală a acestui principiu al discriminării. Prin urmare aceste critici nu sunt fondate, iar recursul reclamantei va fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea se constată, ca fiind tardiv. Astfel, comunicarea deciziei recurate nr. 70 A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, s-a realizat la data de 23 mai 2011, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la dosarul instanței de apel. Termenul de declarare și motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 7 iunie 2011, într-o zi lucrătoare, aceasta fiind ultima zi de declarare a recursului pentru pârât.

Cererea de recurs a fost depusă la 9 iunie 2011, conform rezoluției de primire, cu depășirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine sancțiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea recurentă nu a invocat și dovedit o împrejurare mai presus de voința sa, care să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului. Față de cele arătate, fără să se analizeze motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, se va privi ca tardiv recursul, și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins și acesta ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.J. împotriva Deciziei nr. 70 A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL