ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6145/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6145/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1522/91/2010 pe rolul

Tribunalului Vrancea, reclamanta B.J. a chemat în judecată civilă Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat plata unor despăgubiri pentru

termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune

morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.

Ulterior, la data de

1 iulie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin

O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu

titlu de daune morale, astfel: 10.000 euro pentru persoana ce a suferit

condamnarea politică sau a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter

politic; 5.000 euro pentru soț/soție și descendenții de gradul I; 2.500 euro

pentru descendenții de gradul al II-lea.

Prin același art. 5

alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului

despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de

timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic,

psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi

reparatorii.

Prin Deciziile Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum și

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care

constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.

Potrivit

dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile

constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept".

Reclamanta a introdus

acțiunea la data de 27 aprilie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită

particularităților speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor

ca neconstituționale. S-a apreciat că la momentul ingerinței, reclamanta avea

"o speranță legitimă" de a obține un bun, confirmată de legislația națională

și o practică judiciară bine definită.

În cauză, art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11

iunie 2009 - 15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an și 5 luni, iar în această

perioadă dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudență

constantă a instanțelor judecătorești interne, ceea ce a dat naștere unei

"speranțe legitime" de recunoaștere a acestui drept de creanță.

Partea a doua a art.

1 din Protocolul 1 înscrie trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă

o încălcare a drepturilor titularului asupra acelui bun: privarea să fie

prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; să fie

impusă de o cauză de utilitate publică; să fie conformă cu principiile generale

ale dreptului internațional.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat o condiție comună atât în privința

privării de proprietate, cât și în materia limitării exercitării acestui drept,

prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul 1, anume: orice limitare trebuie

să fie proporțională cu scopul avut în vedere la instituirea ei, necesitatea

indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate.

Curtea de Apel a

apreciat că sunt îndeplinite condițiile cu privire la faptul că: privarea de

bun a avut loc prin declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a),

ce reprezintă temeiul legal al acțiunilor existente deja pe roiul instanțelor,

procedeu apreciat de instanța de contencios al drepturilor omului drept o

"operațiune normală de anulare a unei dispoziții legale și nu un mecanism

ad-hoc, extraordinar" (cauza Slovov contra Bulgariei) și privarea a fost

impusă de o cauză de utilitate publică, Curtea Constituțională reținând că

adoptarea Legi nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea Decretului-Lege nr.

118/1990 ce urmărea același scop, aduce atingere valorii supreme de dreptate,

contravenind art. 1 alin. (3) din Constituție și că încalcă și normele de

tehnică legislativă ce prevăd "unicitatea reglementării în materie",

precum și pe cele privind precizia și claritatea normei juridice.

În ceea ce privește,

condiția privării conforme cu principiile generale ale dreptului internațional

ce nu interzic verificarea constituționalității, analizarea acestei condiții

care, potrivit jurisprudenței Curții, are în vedere doar raporturile dintre

stat și străinii aflați pe teritoriul lui, s-a apreciat că nu se impune, iar

ultimele două condiții impuse, și anume: necesitatea indemnizării

corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate și "o rupere a

echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și

exigențele de ordin general" s-a considerat că nu sunt îndeplinite.

Atunci când Curtea

Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a unuia dintre drepturile

apărate de Convenție (în speță art. 1 Protocolul 1), nu mai consideră necesar

să examineze cauza prin raportare la dispozițiile art. 14 privind interzicerea

discriminării decât "dacă constituie un aspect fundamental al

litigiului" cu a cărui soluționare a fost învestit.

În speță, Curtea de

Apel Galați a apreciat că este îndeplinită această condiție.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și

rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu

există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat" {cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie

1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia

depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Or, instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat

hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior

conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. în acest

sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că

"violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se

aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare

obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit

prin tratamentul inegal și mijloacele folosite".

Prin urmare,

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte

și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, creează premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

S-a constatat că

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs ar

fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât

este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând

astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de

la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecata.

Pe fond, soțul

apelantei-reclamante a fost condamnat la 12 ani de detenție. Fapta pentru care

a fost condamnat - aceea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută și

pedepsită de art. 209 C. pen. se încadrează în sfera celor enumerate la art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Autorul apelantei-reclamante,

B.I., a executat în perioada 27 septembrie 1950 - 23 septembrie 1962, 12 ani de

detenție (dosar fond).

A beneficiat de

prevederile Decretului-Lege nr. 118/1991 (începând cu 26 februarie 2004).

Autorul reclamantei a

fost supus la torturi, umilințe, foamete de neimaginat, toate acestea i-au

lezat demnitatea, onoarea, libertatea de gândire și conștiință, respectul de

sine și i-au șubrezit sănătatea.

Este greu, chiar

imposibil să stabilești o sumă de bani care să compenseze suferințele fizice și

psihice ale autorului apelantei-reclamante, dar avându-se în vedere că rolul

Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce s-a încercat

să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi Decretul-Lege nr.

118/1991; O.U.G. nr. 214/1999, etc.) s-a apreciază că o sumă de 1.000 Euro

pentru fiecare an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui

act normativ.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, reclamanta B.J. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Vrancea, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta

a susținut că, hotărârea este nelegală din două considerente și anume: în

stabilirea dunelor morale nu s-a avut în vedere criteriile de evaluare, valorii

sociale ocrotite și lezate, suferințele în plan fizic și psihic și implicațiile

acestora în viața socială și jurisprudența internă și Curții Europene a

Drepturilor Omului, punând reclamanta într-o poziție discriminatorie cu

încălcarea dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul, în esență, a

susținut eronata aplicare, în speță a deciziilor pronunțate de Curtea

Constituțională prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) și cele ale art. 1 pct.

1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale, însă

recursul său a fost depus cu depășirea termenului procedural.

Analizând recursurile

formulate de părți, ambele vor fi respinse, recursul pârâtului, ca tardiv, iar

recursul reclamantei, ca nefondat

Cu privire la

recursul reclamantei, se constată că, în esență, criticile acesteia privesc

greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de apel

prin neaplicarea criteriilor de evaluare și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului creându-i acesteia o poziție de discriminare, în raport de

dispozițiile art. 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința

criticilor privind cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit,

se reține că, acestea nu pot fi analizate, întrucât aprecierea dimensiunii

acestora prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune

de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate

nu poate fi realizată din perspectiva actualei configurații a art. 304 pct. 9

C. proc. civ., fiind posibilă cenzurarea hotărârii numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Deși nu există

criterii obiective și nici legale de apreciere a prejudiciului și implicit nici

a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât libertatea, viața și

demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma acordată de

instanța de apel este echitabilă și justificată, avându-se în vedere

consecințele negative suferite pe plan psihic de către autorul reclamantei,

prin raportare la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate

aceste valori și intensitatea cu care acesta a perceput consecințele vătămării.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși

destinația ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție, are în vedere

imposibilitatea stabilirii unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său

și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu

atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de

măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcție de

particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție - pe căi indirecte oarecum - pentru suferințele îndurate.

Ca atare, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că acordarea despăgubirilor bănești

pentru suferințele psihice îndurate reclamantei de 12.000 euro este justificată

pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanță și cu

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cel de al

doilea considerent avut în vedere de recurenta reclamantă și în raport de care

instanța de apel a și acordat despăgubirile morale reclamantei, reținând

existența speranței legitime, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor

recurentei reclamante, instanța de apel a făcut o aplicare corectă și a

dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când

analizând incidența acestui articol la speță a constatat că nu trebuie aplicat

un tratamentul juridic diferit persoanelor care solicită despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare în funcție de celeritatea cu care a

fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea, aspecte

care țin de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor

judiciare și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Reținând că

instituirea unui tratament diferit între persoanele îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată

a pronunțat hotărârea definitivă, neavând o justificare obiectivă și

rezonabilă, invocând și incidența jurisprudenței Curții Constituționale, care a

statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există

atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să

existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între

scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite" instanța de

apel a făcut o aplicare legală a acestui principiu al discriminării.

Prin urmare aceste

critici nu sunt fondate, iar recursul reclamantei va fost respins, ca nefondat,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vrancea se constată, ca fiind tardiv.

Astfel, comunicarea

deciziei recurate nr. 70 A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția

civilă, s-a realizat la data de 23 mai 2011, astfel cum rezultă din dovada de

îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la dosarul instanței de apel.

Termenul de declarare

și motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate,

termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu

art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 7 iunie 2011,

într-o zi lucrătoare, aceasta fiind ultima zi de declarare a recursului pentru

pârât.

Cererea de recurs a

fost depusă la 9 iunie 2011, conform rezoluției de primire, cu depășirea

termenului de recurs, motiv pentru care intervine sancțiunea decăderii

prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea recurentă nu a invocat și

dovedit o împrejurare mai presus de voința sa, care să o fi împiedicat să

exercite în termenul legal calea de atac a recursului.

Față de cele arătate,

fără să se analizeze motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Vrancea, se va privi ca tardiv recursul, și, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va fi respins și acesta ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.J. împotriva Deciziei nr. 70 A din

18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL