ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5628/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 16069/118/2011 la 22 decembrie 2011, reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA a solicitat obligarea pârâtei SC H.C.M.S. SA la asigurarea unei servituți de trecere pe terenul aflat în proprietatea societății pârâte, în favoarea fondului reclamantei, situat în Constanța, strada V.D. nr. 6, județ Constanța, cu acordarea tuturor cheltuielilor de judecată legate de proces. Reclamanta relevă în susținere că a dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus dintr-o clădire cu destinație de atelier auto în suprafață de 216 mp, împreună cu terenul aferent, situat în Constanța, strada V.D.

nr. 6, județ Constanța; atelierul auto prezintă o importanță deosebită pentru activitatea societății reclamante, care îl folosește drept sediu secundar; întrucât clădirea nu beneficiază de ieșire la calea publică încă din anul 2006, între părțile în proces s-au derulat negocieri pentru instituirea unei servituți de trecere, eșuate însă din vina societății pârâte, care urmărește obținerea unei despăgubiri excesive pentru folosirea terenului propriu de către reclamantă; în drept au fost invocate dispozițiile art. 617 - 619 și 756 C. civ.

Au fost depuse în copie protocolul de predare preluare nr. 1/2001, ordine de plată a impozitului pe teren și clădire pentru anii 2001 și 2002, declarația de impunere pentru stabilirea impozitului, procesul-verbal din 2 februarie 1999, certificatul constatator emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București pentru sediul secundar, planul de amplasament și corespondența comercială purtată între părți, împreună cu minuta din 3 august 2011 și raportul de evaluare extrajudiciară nr. 115 din 23 ianuarie 2012 întocmit de către SC C.B.N. SRL. Pe calea întâmpinării pârâta SC H.C.M.S.

SA a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, învederând că aceasta nu este titular al unui drept de servitute, care să formeze obiect al acțiunii confesorii de față întrucât din protocolul nr. 1/2001 rezultă că societatea reclamantă are doar un drept de folosință asupra terenului ocupat de atelierul auto, titularul acțiunii petitorii nu se legitimează procesual activ; se subliniază că locul a devenit înfundat prin faptul autorilor reclamantei, astfel încât devin aplicabile dispozițiile art. 618 alin. (2) C. civ.; reconvențional, pârâta a solicitat obligarea reclamantei - în cazul instituirii dreptului de trecere - la plata unor despăgubiri lunare pentru prejudiciul suferit de pârâtă prin grevarea proprietății sale, în valoare de 639,9 euro, care urmează a fi acordate de la data pronunțării sentinței; aceste despăgubiri, egale cu dublul sumei cuvenite proprietarului fondului grevat de servitutea de trecere, se cuvin acestuia în condițiile reglementate prin art. 318 alin. (2) și 620 C. civ.

Au fost anexate întâmpinării studiul de fezabilitate nr. 4655 din 11 noiembrie 2005, procesele verbale ale ședințelor Adunării Generale Ordinare a Acționarilor și Consiliului de Administrație al societății pârâte din 20 octombrie 2005, 25 octombrie 2005, 15 noiembrie 2005, Deciziile nr. 416 din 20 octombrie 2005 și 431/2005 ale Directorului General, convocatorul ședinței Adunării Generale Ordinare a Acționarilor societății pentru data de 14 decembrie 2005, cereri publice de ofertă pentru achiziționarea unui teren în Constanța, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3430 din 22 decembrie 2005 la BNP I.M. și P.G. însoțit de actul adițional nr. 1, schițele de amplasament ale imobilelor achiziționate de către pârâtă, încheierea nr. 12737/2002 a Biroului de Carte Funciară Constanța, Sentința civilă nr. 1096/COM din 25 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 3819/212/2006.

Prin Sentința civilă nr. 3889 din 12 decembrie 2012 Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a societății reclamante. A admis acțiunea formulată de către reclamantă și a instituit în favoarea fondului imobiliar al societății reclamante din Constanța, strada V.D. nr. 6 - o servitute de trecere, grevând imobilul - proprietatea societății pârâte - situat în Constanța, strada V.D. nr. 6, exercitată pe drumul de acces notat în schița anexă a raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de către expert C.C. la 4 iulie 2012 (parte integrantă din prezenta hotărâre) în perimetrul ABEFGHI, în suprafață totală de 457,08 mp, în următoarele condiții: - terenul delimitat în perimetrul ABEI, cu o suprafață de 215,50 x 4 metri folosit în indiviziune cu pârâta și cu C.N.T.

SA; - terenul delimitat în perimetrul EFGH, cu o suprafață de 48,50 x 3,50 metri folosit exclusiv de către reclamantă. A admis în parte cererea reconvențională formulată de către pârâta și a obligat reclamanta la plata anuală a sumei de 34.175,14, fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului de servitute de trecere exercitat pentru un an calendaristic, începând cu data pronunțării hotărârii, data scadenței obligației de plată fiind ultima zi a anului calendaristic. A obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 2613,88 RON - cheltuieli de judecată (din care 608,88 RON - taxă judiciară de timbru, 5 RON - timbru judiciar și 2000 de RON - onorariul expertului judiciar).

A obligat reclamanta la plata, în favoarea pârâtei reconveniente, a sumei de 3616 RON - cheltuieli de judecată (din care 1611 RON - taxă judiciară de timbru, 5 RON - timbru judiciar și 2000 de RON - onorariul expertului judiciar).

A compensat cheltuielile de judecată efectuate de către părți în proces până la concurența sumei de 2613,88 RON, iar - în final - a obligat reclamanta la plata sumei de 1002,12 RON către pârâta reconvenientă . Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de către pârâtă, apreciind că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 617 - 620 C. civ., tinzând la obținerea unei hotărâri judecătorești constitutive de drepturi, în virtutea căreia să i se instituie un drept de trecere pentru imobilul său, lipsit de acces la calea publică; dreptul de trecere, reglementat de prevederile amintite, reprezintă o limită juridică a dreptului de proprietate privată; prin urmare s-a considerat că prezentul demers judiciar nu poate fi calificat drept acțiune confesorie, cu caracter petitoriu, prin care titularul unui drept de servitute preexistent să ceară concursul justiției pentru conservarea și protecția dreptului său real, ci reprezintă o acțiune în constituire de drepturi, care tinde la crearea, pentru viitor, a unor raporturi juridice noi între părți, prin aplicarea legii la anumite acte și fapte invocate de către reclamantă.

La cererea comună a părților, în cauză, s-a întocmit un raport de expertiză tehnică judiciară - de către doamna C.C. - specialist în construcții civile atestat ANEVAR, în care se statuează că terenul vizat de dreptul de trecere are o suprafață de 457,08 mp și se propune o cale de acces, în funcție de topografia terenului și de construcțiile edificate pe acesta, care să producă societății pârâte cea mai mică pagubă, în care terenul delimitat în perimetrul ABEI, cu o suprafață de 215,50 x 4 metri urmează fi folosit în indiviziune cu pârâta și cu C.N.T. SA, iar terenul delimitat în perimetrul EFGH, cu o suprafață de 48,50 x 3,50 metri urmează fi folosit exclusiv de către reclamantă; se învederează că utilizatori ai drumului sunt reclamanta - pentru construcția notată drept Corp B, societatea pârâtă și chiriașii acesteia, precum și C.N.T.

SA - pentru construcția notată drept Corp A în schița anexă; ultima societate este la rândul său beneficiară a unui drept de trecere, constituit prin Sentința civilă nr. 1096/COM din 25 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul 3819/212/2006; expertul a stabilit - drept contravaloare a dreptului de servitute care grevează terenul aflat în proprietatea societății pârâte, în suprafață de 457,08 mp - suma de 17087,57 de RON, corespunzătoare utilizării timp de un an. Tribunalul a reținut, pe fondul cauzei, că reclamanta este proprietarul imobilului compus din clădire cu destinație de atelier auto în suprafață de 216 mp, terenul aferent fiind deținut cu titlu de folosință; imobilul a aparținut inițial societății C. SA, care s-a reorganizat în anul 1999; cu acest prilej, a transmis dreptul de proprietate asupra bunului către SC E. SA, care l-a înstrăinat mai departe, către C.N.T.

SA - sucursala Constanța; de la această ultimă societate bunul a intrat în patrimoniul reclamantei, în baza protocolului de predare - preluare nr. 1 din 1 noiembrie 2001; activul societății reclamante este lipsit de acces la cale publică, prin faptul autorilor acesteia, care nu au asigurat - din punct de vedere juridic - un traseu distinct pentru traficul către și dinspre atelierul auto. Pe de altă parte, societatea pârâtă deține în proprietate - în virtutea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3430 din 22 decembrie 2005 la BNPA I.M. și P.G., modificat prin actul adițional nr. 1 - două suprafețe de teren, de 11099,89 mp., respectiv 7.293,07 mp., situate la aceeași adresă din Constanța, strada V.D.

nr. 6, județ Constanța; pe primul teren au fost edificate 10 corpuri de clădire, iar pe cel de al doilea - 8 construcții, toate cu destinație comercială, înscrise în cartea funciară 218724 a Municipiului Constanța. Imobilul societății pârâte a fost grevat - pe o suprafață de 1626 de mp - de un drept de trecere instituit în favoarea C.N.T.

SA prin sentința Tribunalului Constanța nr. 1906/COM din 25 aprilie 2008 . Potrivit art. 617 C. civ., proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu; trecerea trebuie să se facă în condiții de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puține prejudicii; dreptul de trecere este imprescriptibil; el se stinge în momentul în care fondul dominant dobândește un alt acces la calea publică.

În baza art. 618 alin. (2) C. civ., când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimțământul proprietarului fondului care are acces la calea publică și cu plata dublului despăgubirii. Art. 59 din Legea 71/2001 stipulează că prevederile citate nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.; la data învestirii instanței imobilul reclamantei era lipsit de acces la calea publică, iar textele erau în vigoare, reclamanta urmărind - așa cum deja s-a învederat - obținerea, pentru viitor, a unei hotărâri judecătorești constitutive de drepturi, prerogativa trecerii pe terenul societății pârâte reprezentând, pentru aceasta, o limitare legală adusă dreptului său de proprietate.

Fiindu-i știrbite pârâtei atributele proprietății - liniștita posesie și folosință - legea obligă beneficiarul dreptului de trecere la plata unei despăgubiri în cuantum dublu, în ipoteza în care lipsa accesului s-a datorat chiar reclamantei. S-a apreciat că este dincolo de orice îndoială că lipsirea atelierului auto de cale de acces se datorează modului de constituire și transmitere pe cale convențională a dreptului de proprietate între autorii reclamantei.

În aplicarea textelor citate, practica judiciară a decis că noțiunea de loc înfundat presupune și situația în care accesul la calea publică prezintă grave inconveniente sau este periculos, în raport de destinația și caracteristicile fondului dominant; din acest punct de vedere, în concret - așa cum s-a arătat - dreptul de trecere trebuie examinat în strânsă legătură cu activitatea desfășurată de reclamantă în propriul imobil, parametrii de trafic auto către atelier impunând cerințe minimale ale căii de acces ce grevează fondul aservit aparținând pârâtei. Întrucât calea de acces propusă de către expert este singura posibilă, în funcție de topografia terenului și de construcțiile edificate pe acesta, dar și de împrejurarea că îi produce societății pârâte cea mai mică pagubă, a fost admisă cererea principală și s-a instituit - în favoarea fondului imobiliar al societății reclamante din Constanța, strada V.D.

nr. 6 - o servitute de trecere, grevând imobilul - proprietatea societății pârâte - situat în Constanța, strada V.D. nr. 6, județ Constanța, exercitată pe drumul de acces notat în schița anexă a raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de către expert C.C. la 4 iulie 2012 (parte integrantă din prezenta hotărâre) în perimetrul ABEFGHI, în suprafață totală de 457,08 mp. În ce privește cuantumul despăgubirii cuvenite pârâtei reclamante pentru știrbirea atributului dreptului său de proprietate, au fost avute în vedere toate elementele obiective menționate de către expert în partea expozitivă a raportului său, care fundamentează în final valoarea unei despăgubiri anuale de 17087,57 de RON; această sumă a fost acordată pârâtei reconveniente în cuantum îndoit, astfel cum dispune art. 618 alin. (2) C. civ.

Deși pârâta a solicitat stabilirea despăgubirii în euro, iar nu în monedă națională, s-a avut în vedere că faptul generator al plății se află pe teritoriul României, iar subiectele de drept implicate în raportul juridic de drept privat sunt de naționalitate română; s-a apreciat că, din acest punct de vedere, conservarea valorii monetare a sumei recunoscute cu titlu de despăgubiri este favorabilă pârâtei chiar este acordată direct în monedă națională, iar nu în monedă europeană. La aceeași concluzie conduce și aplicarea art. 3 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 modificat, care prevede explicit că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu).

Pentru a se evita eventuale neînțelegeri între părți, în aplicarea art. 619 C. civ., s-a stabilit ca dată scadentă a obligației de plată ultima zi a anului calendaristic, despăgubirea de 34.175,14 RON, fără TVA fiind menită a acoperi prejudiciul încercat de către pârâtă prin folosirea terenului său timp de un an întreg. S-a menționat că, astfel cum stipulează art. 617 alin. (3) C. civ., dreptul de trecere astfel constituit este perpetuu, durând până la dobândirea de către reclamantă a unei alte căi de acces pentru fondul dominant. Împotriva hotărârii mai sus menționate a declarat apel reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA prin Sucursala Constanța, pe care a criticat-o ca fiind nelegală și netemeinică.

În motivarea apelului, arată că această porțiune de drum ce constituie obiectul dreptului de servitute solicitat, nu face doar obiectul unui singur utilizator. În speță este folosit atât de proprietarul SC H.C.M.S. SA cât și de un alt beneficiar al dreptului de servitute SC C.N.T. SA (drept atribuit de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 3819/212/2006) și în niciun caz nu este un drept exclusiv care să îl lipsească pe proprietarul terenului de folosința sau lipsa accesului la aceasta, așa cum greșit a reținut instanța. Solicită astfel ca, la cuantificarea lipsei de folosință, să se aibă în vedere faptul că SC S. SA nu folosește terenul în exclusivitate, ci acesta este utilizat în continuare de proprietar dar și de alte societăți, astfel, pentru exploatarea fondului, SC S. SA are îndatorirea de a-l despăgubi proporțional.

Consideră valoarea dispusă de către instanță vădit disproporționată față de situația reală, nefiind justificată dublarea cuantumului despăgubirilor cuvenite pârâtei reconveniente. Mai mult decât atât, într-o speță similară, instanța a acordat dreptul de servitute de trecere pentru C.N.T. SA pe același teren al lui SC H.C.M.S. SA pentru care și SC S. SA a solicitat drept de servitute, urmând ca accesul să se facă pe singurul drum de acces la calea publică existent, drum folosit la vremea respectivă de SC C.N.T. SA, SC H.C.M.S. SA și SC S. SA, fără a dubla prețul despăgubirilor (Sentința civilă nr. 1096/com din 25 aprilie 2008). Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care arată că este legală aplicarea prevederilor Noului C. civ.

În timp ce art. 618 și art. 620 C. civ. nu se vor aplica servituților de trecere instituite anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., conform art. 59 din Legea nr. 71/2011, normele sunt deplin aplicabile drepturilor de trecere ce se vor institui și despăgubirilor ce se vor acorda sub legea nouă. Susține că este nefondată critica neîmpărțirii proporționale. S-a stabilit că suprafața folosită de părți și de terțul C.N.T. SA, ce are un drept de servitute, este de 862 mp, rezultând astfel o cotă de 1/3 atribuită reclamantei, anume 287,33 mp, iar suprafața de 169,75 mp este folosită exclusiv de reclamantă. Nu se poate reține că valoarea despăgubirii trebuie stabilită la aceeași sumă ca și în cazul C.N.T.

SA, deoarece în prezenta cauză se aplică prevederile art. 618 alin. (2) C. civ., anume dublul despăgubirii. Prin Decizia civilă nr. 22 din 27 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că apelanta a adus critici hotărârii Tribunalului doar în ceea ce privește plata stabilită pentru echivalentul lipsei de folosință a terenului, în sensul micșorării valorii acesteia. Necontestându-se de către părți faptul că imobilul reclamatei nu are ieșire la calea publică, prin raportul de expertiză tehnică întocmit de inginer C.C.

s-a stabilit, potrivit dispozițiilor art. 617 - 618, calea cea mai scurtă și care îi produce pârâtei cea mai mică pagubă, instanța instituind în favoarea reclamantei o servitute de trecere pe drumul de acces notat în schița anexă a raportului de expertiză în perimetrul ABEFGHI, în suprafață totală de 457,08 mp. În ceea ce privește valoarea despăgubirilor datorate de reclamantă pârâtei, Curtea de apel a reținut că aceasta trebuie să acopere prejudiciul suportat de pârâtă prin lipsirea de folosința terenului, ce trebuie analizată prin raportare la valoarea de piață a terenului, la poziționarea lui, la scopul pentru care a fost achiziționat, elemente pe care expertul le-a avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză.

Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 618 și 620 C. civ., Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 normele sunt deplin aplicabile, fiind vorba de instituirea pentru viitor a unui drept de trecere. Curtea a considerat nefondate susținerile apelantei potrivit cărora despăgubirea nu a fost dispusă proporțional întrucât la stabilirea cuantumului acesteia nu s-a ținut cont de faptul că terenul nu este folosit în exclusivitate de aceasta ci este folosit și de proprietar și de alte societăți. Aceasta deoarece s-a stabilit că suprafața folosită de părți și de terțul C.N.T., ce are instituit un drept de servitute, este de 862 mp, reclamantei atribuindu-se o cotă de 1/3, respectiv 287,33 mp, la care se adaugă suprafața de 169,75 mp ce este folosită exclusiv de reclamantă.

De asemenea, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 618 alin. (2) C. civ., acordându-se dublul despăgubirii, întrucât autoarea reclamantei a dobândit imobilul în incinta E. SA, cunoscând astfel că nu are acces la calea publică. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA prin Sucursala Constanța, în temeiul art. 304 alin. (8) și 9 C. proc. civ., solicitând micșorarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea folosirii dreptului de servitute de trecere la valoarea de 1909 euro/an, echivalentul a 8298 RON/an valoare stabilită prin Raportul de (expertiză) evaluare extrajudiciară întocmit la 23 ianuarie 2012 de către S.C C.B.N.

SRL, societate de expertize, evaluări și reevaluări, de către evaluatorul coordonator ing. V.N.I. sau într-o valoare cât mai mică având în vedere că trecerea se va face în condiții de natură să aducă o minimă stânjenire a exercitării dreptului de proprietate asupra fondului. Arată că instanța de judecată, în mod netemeinic și nelegal, nu a luat în considerare susținerile în ceea ce privește despăgubirea, aceasta trebuind să fie proporțională cu lipsa accesului și cu prejudiciul creat, ceea ce presupune că, la cuantificarea lipsei de folosință, trebuia să se aibă în vedere faptul că SC S. SA nu folosește terenul în exclusivitate, ci acesta este utilizat în continuare de proprietar și chiriașii acestuia, cât și de un alt beneficiar al dreptului de servitute C.N.T.

SA. și nu constituie în niciun caz un drept exclusiv care să îl lipsească pe proprietarul terenului de folosința sau lipsa accesului la acesta. Arată că instanța de apel în mod greșit a apreciat că "activul societății reclamante este lipsit de acces la calea publică, prin faptul autorilor acesteia, care nu au asigurat - din punct de vedere juridic un traseu distinct pentru traficul către și dinspre atelierul auto". În susținerea acestor motive de recurs arată că întreg terenul a aparținut inițial unui singur proprietar - I.R.I. - Constanța, acest teren prin reorganizare s-a împărțit în doua entități R. - F.R.E. și SC E. SA cu păstrarea drumului de acces, deci și a servituții de trecere, existând și un proces-verbal de utilizare comună a drumurilor de acces.

SC S. SA a obținut terenul la data înființării, 01 noiembrie 2001, de la C.N.T. SA ca urmare a reorganizării prin hotărâre de guvern, prin Protocolul de predare preluare nr. 1 din 01 noiembrie 2001 și folosea drumul de acces respectiv, fără restricții din partea proprietarului terenului pe care era situat drumul de acces. Când SC H.C.M.S. SA a achiziționat prin vânzare cumpărare în decembrie 2005 terenul, cunoștea existența celorlalți vecini și utilizatori ai drumului de acces.

Susține recurenta că, potrivit art. 304 pct. 8, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și a pronunțat o hotărâre, conform art. 304 alin. (9), lipsită de temei legal, dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, obligându-i la plata anuală a unei despăgubiri în suma de 34.175,14 RON fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului de servitute de trecere exercitat pentru un an calendaristic. În esență, instanțele de fond nu au stabilit în mod legal și temeinic "plata dublului despăgubirii", în speța de față nefiind aplicabile prevederile art. 618 alin. (2) C. civ., dat fiind faptul că, la data dobândirii atelierului auto, avea acces la calea publică garantat prin Procesul-verbal de utilizare comuna a drumurilor de acces încheiat între R. - F.R.E.

Constanța (predecesoarea C., C.N.T., SC S. SA - societăți rezultate prin reorganizare) și SC E. SA (proprietara fondului pe care se făcea accesul la calea publică), însă acest Proces-verbal nu a fost recunoscut de SC H.C.M.S. care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în anul 2005, fapt ce i-a determinat să solicite acest drept de servitute de trecere. Astfel, lipsa accesului nu este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea SC S. SA, ci SC H.C.M.S. care a cumpărat ulterior terenul. Susține că, într-o speță similară, instanța a acordat dreptul de servitute de trecere pentru C.N.T. SA pe același teren aparținând SC H.C.M.S. SA pentru care și S. SA a solicitat drept de servitute, urmând ca accesul să se facă pe singurul drum de acces la calea publică existentă, drum folosit la vremea respectivă de SC C.N.T.

SA, SC H.C.M.S. SA și SC S. SA, fără a dubla prețul despăgubirilor (Sentința civilă nr. 1096/com din 25 aprilie 2008) și cu plata unei despăgubiri stabilită de instanță la 1/3 din valoare calculată de expert, deoarece erau trei utilizatori ai drumului de acces. Având în vedere că SC H.C.M.S. SA dispune în continuare de folosința terenului și, chiar mai mult decât atât, acesta este utilizat în continuare de proprietar dar și de alte societăți, consideră valoarea dispusă de către instanță vădit disproporționată față de situația reală, nefiind justificată dublarea cuantumului despăgubirilor cuvenite. Se poate, de asemenea, constata un tratament discriminatoriu față de utilizatorii drumului de acces.

Consideră că nu este posibil ca pentru aceeași porțiune de drum identificat de expert în expertiza din Dosarul nr. 16069/118/2011, care va fi utilizată de cei trei nominalizați mai sus, un utilizator al drumului să știrbească proprietarului atributele proprietății - liniștită posesie și folosință - și să fie obligat de instanță la plata unei despăgubiri în cuantum dublu față de valoarea calculată de expert, iar celălalt utilizator să plătească valoarea calculată de expert (fără dublarea acesteia pentru tulburarea posesiei).

Prin obligarea la plata unei despăgubiri în cuantum dublu se ajunge în situația în care instanța stabilește pentru SC "S." Sa să plătească în prezent (2012 - 2013) o sumă mult mai mare comparativ cu suma stabilită de instanțele de judecată pentru celălalt utilizator în anul 2008, an în care se înregistrează un vârf al prețurilor pe piața imobiliară, prețurile imobiliarelor nefiind comparabile din anul 2008 cu cele din anul 2012, fapt demonstrat de expertizele efectuate de persoane autorizate în cele două cazuri, ca urmare a dispozițiilor instanței.

Instanța de apel interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecații a apreciat că "lipsirea de folosința terenului trebuie analizată prin raportare la valoare a de piața a terenului, la poziționarea lui, la scopul pentru care a fost achiziționat, elemente pe care expertul le-a avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză, a schimbat astfel înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al speței pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. Instanța arată că nu se poate vorbi despre reducerea valorii despăgubirii, aducând în discuție prețul plătit în anul 2005 de către SC H.C.M.S. SA pentru terenul din Constanța, str. V.D..

nr. 6. jud. Constanța, ori prețul plății era același și în 2008 când instanța a stabilit valoarea despăgubirii datorată de C.N.T. SA - Sucursala de Transport Constanța către SC H.C.M.S. SA și fără a o dubla. Nu solicită ca valoarea despăgubirii să fie stabilită la aceeași sumă ca și în cazul C.N.T. SA. așa cum arată instanța, dar nu înțelege tratamentul diferit pentru doi utilizatori ai aceluiași drum. Chiar în Sentința civilă nr. 3889 din 12 decembrie 2012 pronunțata de Tribunalul Constanța se arată că o parte a drumului - terenul delimitat în perimetrul ABEI - va fi folosit în indiviziune cu pârâta și cu C.N.T. SA iar cealaltă parte terenul delimitat în perimetrul EFGH - va fi folosit exclusiv de către reclamantă.

Așa cum terenul din perimetrul ABEI este folosit în indiviziune și terenul delimitat de EFGH va fi folosit în tot indiviziune cu pârâta astfel că nu se poate vorbi despre tulburarea posesiei. Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția de nulitate a recursului. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta a invocat, ca și motive de recurs, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 618 C. civ. în ceea ce privește stabilirea neproporțională și dublarea cuantumului despăgubirii, pretinsă de pârâtă pe cale reconvențională, solicitând reevaluarea acesteia, în raport de situația de fapt stabilită în acțiunea principală, cu privire la instituirea dreptului de servitute, aspect necontestat și neatacat de părți.

Înalta Curte va respinge excepția de nulitate a recursului, constatând că susținerile recurentei, astfel cum au fost formulate, se pot încadra în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Referitor la aplicarea disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că instanța de apel nu a luat în considerare Procesul-verbal de utilizare comună a drumurilor de acces, încheiat în 2001, între R. - F.R.E. Constanța (predecesoarea C., C.N.T., SC S. SA - societăți rezultate prin reorganizare) și SC E. SA (proprietara fondului pe care se făcea accesul la calea publică).

Înalta Curte reține invocarea formală a acestui motiv de recurs, câtă vreme recurenta nu și-a întemeiat pretențiile, la instanțele de fond, pe recunoașterea, în conținutul acestui Proces-verbal, a unui eventual drept de trecere, de care s-ar putea prevala, în prezenta cauză, ca situație juridică, preconstituită anterior învestirii instanței, generatoare de drepturi în favoarea sa și nici nu a dezvoltat apărări în acest sens. Dimpotrivă, reclamanta a solicitat constituirea unei servituți de trecere pe calea prezentului litigiu, nepunând în discuție, în căile de atac, autoritatea de lucru judecat a soluției prin care, în acțiunea principală, a fost instituit dreptul de trecere. Actul juridic a fost invocat ca argument al inexistenței culpei sale în neprevederea dreptului de trecere, respectiv pentru a susține critica privind greșita aplicare a art. 318 alin. (2) C. civ.

și a preveni dublarea cuantumului despăgubirilor. Reținând incidența disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs va proceda, din această perspectivă, la verificarea corectei interpretări a art. 318 C. civ., aplicarea dispozițiilor noului C. civ. nefiind contestată în prezenta cale de atac. Astfel, art. 318 C. civ., intitulat "Exercitarea dreptului de trecere în situații speciale", dispune următoarele: "(1) Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea. (2) Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimțământul proprietarului fondului care are acces la calea publică și cu plata dublului despăgubirii." Instanța de apel a apreciat că stabilirea despăgubirii s-a făcut proporțional cu suprafața utilizată de reclamantă.

De asemenea, a apreciat că lipsa accesului este imputabilă reclamantei și că, în mod corect, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 618 alin. (2) C. civ., acordându-se dublul despăgubirii, întrucât autoarea reclamantei a dobândit imobilul în incinta E. SA, cunoscând astfel că nu are acces la calea publică. În ceea ce privește critica lipsei de proporționalitate în stabilirea despăgubirilor, raportat la ponderea de utilizare a căii de acces de către reclamantă, Înalta Curte apreciază că acest principiu a fost respectat. Astfel, așa cum au reținut instanțele de fond, drumul de acces este compus din două segmente. Pe primul segment, folosința este partajată între reclamantă, proprietarul fondului aservit și chiriașii săi, precum și societatea C.N.T.

SA - Sucursala de Transport Constanța, căreia, într-un litigiu anterior, i s-a stabilit un drept de servitute, cu obligația de plată a unei despăgubiri în proporție de 1/3 din valoarea totală a lipsei de folosință. Cel de-al doilea segment este utilizat în exclusivitate de către reclamantă, despăgubirea pentru lipsa de folosință fiind suportată numai de către aceasta. Expertul a calculat corect contravaloarea despăgubirii pentru ambele segmente, ținând cont, pentru primul segment, la stabilirea suprafeței avute în vedere la calculul lipsei de folosință, de faptul că suprafața de 862 mp este utilizată în indiviziune de trei entități distincte, proprietarul nefiind total lipsit de folosința bunului.

Împrejurarea că pârâta încasează o cotă-parte din despăgubiri și de la o altă societate, nu prezintă relevanță în stabilirea valorii despăgubirilor, dat fiind că raportul juridic cu acea societate a fost dedus judecății într-o altă cauză, fără legătură de conexitate cu prezenta cauză, astfel că nu există niciun temei faptic sau juridic pentru ca, la stabilirea prezentelor despăgubiri, să se țină cont de valoarea efectivă a celor stabilite în precedentul litigiu. Pe de altă parte nu se poate ține cont, așa cum a pretins recurenta reclamantă, nici de raportul de expertiză extrajudiciară pe care l-a solicitat a fi admis, câtă vreme, în prezenta cauză, s-a administrat proba cu expertiză, părțile au dezbătut concluziile acesteia, iar în urma cenzurii instanței, expertiza a fost omologată, ca legală și temeinică, în ceea ce privește calculul valorii efective a despăgubirilor.

În ceea ce privește, însă, dublarea cuantumului acestor despăgubiri, Înalta Curte apreciază că, în cauză, dispozițiile art. 618 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât nu se poate reține o culpă a reclamantei, în calitate de proprietar al fondului dominant, pentru pierderea dreptului de trecere pe terenul cumpărat de pârâtă. Noul C. civ. impune o astfel de sarcină, mai oneroasă, în sarcina proprietarului fondului dominant care pretinde dreptul de trecere, în scopul de a sancționa atitudinea sa imputabilă, adică în cazul în care, subiectiv, acesta este vinovat de situația în care se regăsește, situație care să fi depins de eventualul comportament juridic necorespunzător, materializat într-un fapt intenționat sau o neprevedere culpabilă.

În speță se constată că lipsa accesului la locul înfundat este rezultatul încheierii unui act juridic, însă acesta este străin conduitei proprietarului. Lipsa accesului ar fi imputabilă lui atunci când proprietarul ar fi participat la încheierea contractului și nu a avut prevederea să își rezerve o cale de acces, ceea ce nu este cazul în speță. Astfel, nu reclamanta a înstrăinat terenul către pârâtă, pentru a i se putea reproșa lipsa de diligență în prezervarea unui drum de acces, ea având garantată folosința căii de acces, încă de la constituirea sa prin H.G. și preluarea patrimoniului, în urma protocolului încheiat între societățile care s-au dezmembrat și proprietarul fondului aservit de la acea dată.

Pe de altă parte, reclamanta nu putea obține recunoașterea unui drept de trecere la momentul înființării, în condițiile în care s-a constituit în baza unui act administrativ și nu a dobândit acest teren pe cale convențională, pentru a dispune de libertate contractuală în negocierea condițiilor de dobândire a unui teren fără cale de acces la drumul public, terenul fiind parte din patrimoniul cu care s-a constituit.

Prin urmare, față de istoricul dobândirii terenului, din care rezultă că reclamanta nu a avut posibilitatea stabilirii pe cale convențională a unui drept de trecere și având în vedere că proprietarul fondului devenit aservit l-a înstrăinat ulterior unei terțe persoane, nu se poate aprecia o lipsă de diligență a reclamantei în neconstituirea unei căi de acces, aceasta, terț față de raportul juridic ce a transmis dreptul de proprietate către pârâtă, neavând instrumente juridice de natură a constrânge părțile să îi recunoască dreptul de trecere, pârâta fiind cea care nu putea ignora realitatea situației de fapt. În consecință, neputând reține culpa reclamantei pentru lipsa accesului la drumul public, nu se justifică dublarea cuantumului despăgubirilor, care urmează a fi acordate la valoarea simplă, stabilită de expert în raportul de expertiză efectuat la instanța de fond și omologat în cauză.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte va admite recursul reclamantei în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia recurată potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentința și va obliga reclamanta la plata anuală a sumei de 17087,57 RON, fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului legal de trecere exercitat pentru un an calendaristic, începând cu data pronunțării hotărârii de primă instanță (12 decembrie 2012), data scadenței obligației de plată fiind ultima zi a anului calendaristic, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA, împotriva Deciziei nr. 22 din 27 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot decizia recurată. Admite apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 3889 din 12 decembrie 2012 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că obligă pe reclamantă la plata anuală a sumei de 17087,57 RON, fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului de servitute de trecere exercitat pentru un an calendaristic, începând cu data pronunțării hotărârii de primă instanță (12 decembrie 2012), data scadenței obligației de plată fiind ultima zi a anului calendaristic.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Ia act că recurenta nu solicită cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2013. Procesat de GGC - GV