ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5628/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5628/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 16069/118/2011 la
22 decembrie 2011, reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA a solicitat obligarea pârâtei
SC H.C.M.S. SA la asigurarea unei servituți de trecere pe terenul aflat în
proprietatea societății pârâte, în favoarea fondului reclamantei, situat în
Constanța, strada V.D. nr. 6, județ Constanța, cu acordarea tuturor
cheltuielilor de judecată legate de proces.
Reclamanta
relevă în susținere că a dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil
compus dintr-o clădire cu destinație de atelier auto în suprafață de 216 mp,
împreună cu terenul aferent, situat în Constanța, strada V.D. nr. 6, județ
Constanța; atelierul auto prezintă o importanță deosebită pentru activitatea
societății reclamante, care îl folosește drept sediu secundar; întrucât clădirea
nu beneficiază de ieșire la calea publică încă din anul 2006, între părțile în
proces s-au derulat negocieri pentru instituirea unei servituți de trecere,
eșuate însă din vina societății pârâte, care urmărește obținerea unei
despăgubiri excesive pentru folosirea terenului propriu de către reclamantă; în
drept au fost invocate dispozițiile art. 617 - 619 și 756 C. civ.
Au
fost depuse în copie protocolul de predare preluare nr. 1/2001, ordine de plată
a impozitului pe teren și clădire pentru anii 2001 și 2002, declarația de
impunere pentru stabilirea impozitului, procesul-verbal din 2 februarie 1999,
certificatul constatator emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă
Tribunalul București pentru sediul secundar, planul de amplasament și
corespondența comercială purtată între părți, împreună cu minuta din 3 august
2011 și raportul de evaluare extrajudiciară nr. 115 din 23 ianuarie 2012
întocmit de către SC C.B.N. SRL.
Pe
calea întâmpinării pârâta SC H.C.M.S. SA a invocat excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantei, învederând că aceasta nu este titular al unui
drept de servitute, care să formeze obiect al acțiunii confesorii de față
întrucât din protocolul nr. 1/2001 rezultă că societatea reclamantă are doar un
drept de folosință asupra terenului ocupat de atelierul auto, titularul
acțiunii petitorii nu se legitimează procesual activ; se subliniază că locul a
devenit înfundat prin faptul autorilor reclamantei, astfel încât devin
aplicabile dispozițiile art. 618 alin. (2) C. civ.; reconvențional, pârâta a
solicitat obligarea reclamantei - în cazul instituirii dreptului de trecere -
la plata unor despăgubiri lunare pentru prejudiciul suferit de pârâtă prin
grevarea proprietății sale, în valoare de 639,9 euro, care urmează a fi
acordate de la data pronunțării sentinței; aceste despăgubiri, egale cu dublul
sumei cuvenite proprietarului fondului grevat de servitutea de trecere, se
cuvin acestuia în condițiile reglementate prin art. 318 alin. (2) și 620 C.
civ.
Au
fost anexate întâmpinării studiul de fezabilitate nr. 4655 din 11 noiembrie
2005, procesele verbale ale ședințelor Adunării Generale Ordinare a
Acționarilor și Consiliului de Administrație al societății pârâte din 20
octombrie 2005, 25 octombrie 2005, 15 noiembrie 2005, Deciziile nr. 416 din 20
octombrie 2005 și 431/2005 ale Directorului General, convocatorul ședinței
Adunării Generale Ordinare a Acționarilor societății pentru data de 14
decembrie 2005, cereri publice de ofertă pentru achiziționarea unui teren în
Constanța, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3430 din 22
decembrie 2005 la BNP I.M. și P.G. însoțit de actul adițional nr. 1, schițele
de amplasament ale imobilelor achiziționate de către pârâtă, încheierea nr.
12737/2002 a Biroului de Carte Funciară Constanța, Sentința civilă nr. 1096/COM
din 25 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr.
3819/212/2006.
Prin
Sentința civilă nr. 3889 din 12 decembrie 2012 Tribunalul Constanța a respins
ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a societății
reclamante.
A
admis acțiunea formulată de către reclamantă și a instituit în favoarea
fondului imobiliar al societății reclamante din Constanța, strada V.D. nr. 6 -
o servitute de trecere, grevând imobilul - proprietatea societății pârâte -
situat în Constanța, strada V.D. nr. 6, exercitată pe drumul de acces notat în
schița anexă a raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de către
expert C.C. la 4 iulie 2012 (parte integrantă din prezenta hotărâre) în
perimetrul ABEFGHI, în suprafață totală de 457,08 mp, în următoarele condiții:
-
terenul delimitat în perimetrul ABEI, cu o suprafață de 215,50 x 4 metri
folosit în indiviziune cu pârâta și cu C.N.T. SA;
-
terenul delimitat în perimetrul EFGH, cu o suprafață de 48,50 x 3,50 metri
folosit exclusiv de către reclamantă.
A
admis în parte cererea reconvențională formulată de către pârâta și a obligat
reclamanta la plata anuală a sumei de 34.175,14, fără TVA, reprezentând
despăgubiri egale cu valoarea dreptului de servitute de trecere exercitat pentru
un an calendaristic, începând cu data pronunțării hotărârii, data scadenței
obligației de plată fiind ultima zi a anului calendaristic.
A
obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 2613,88 RON -
cheltuieli de judecată (din care 608,88 RON - taxă judiciară de timbru, 5 RON -
timbru judiciar și 2000 de RON - onorariul expertului judiciar).
A
obligat reclamanta la plata, în favoarea pârâtei reconveniente, a sumei de 3616
RON - cheltuieli de judecată (din care 1611 RON - taxă judiciară de timbru, 5
RON - timbru judiciar și 2000 de RON - onorariul expertului judiciar).
A
compensat cheltuielile de judecată efectuate de către părți în proces până la
concurența sumei de 2613,88 RON, iar - în final - a obligat reclamanta la plata
sumei de 1002,12 RON către pârâta reconvenientă .
Pentru
a pronunța această hotărâre instanța de fond a respins excepția lipsei
calității procesuale active a reclamantei, invocată de către pârâtă, apreciind
că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art.
617 - 620 C. civ., tinzând la obținerea unei hotărâri judecătorești
constitutive de drepturi, în virtutea căreia să i se instituie un drept de
trecere pentru imobilul său, lipsit de acces la calea publică; dreptul de
trecere, reglementat de prevederile amintite, reprezintă o limită juridică a
dreptului de proprietate privată; prin urmare s-a considerat că prezentul
demers judiciar nu poate fi calificat drept acțiune confesorie, cu caracter
petitoriu, prin care titularul unui drept de servitute preexistent să ceară
concursul justiției pentru conservarea și protecția dreptului său real, ci
reprezintă o acțiune în constituire de drepturi, care tinde la crearea, pentru
viitor, a unor raporturi juridice noi între părți, prin aplicarea legii la anumite
acte și fapte invocate de către reclamantă.
La
cererea comună a părților, în cauză, s-a întocmit un raport de expertiză
tehnică judiciară - de către doamna C.C. - specialist în construcții civile
atestat ANEVAR, în care se statuează că terenul vizat de dreptul de trecere are
o suprafață de 457,08 mp și se propune o cale de acces, în funcție de
topografia terenului și de construcțiile edificate pe acesta, care să producă
societății pârâte cea mai mică pagubă, în care terenul delimitat în perimetrul
ABEI, cu o suprafață de 215,50 x 4 metri urmează fi folosit în indiviziune cu
pârâta și cu C.N.T. SA, iar terenul delimitat în perimetrul EFGH, cu o
suprafață de 48,50 x 3,50 metri urmează fi folosit exclusiv de către
reclamantă; se învederează că utilizatori ai drumului sunt reclamanta - pentru
construcția notată drept Corp B, societatea pârâtă și chiriașii acesteia,
precum și C.N.T. SA - pentru construcția notată drept Corp A în schița anexă;
ultima societate este la rândul său beneficiară a unui drept de trecere,
constituit prin Sentința civilă nr. 1096/COM din 25 aprilie 2008 pronunțată de
Tribunalul Constanța în dosarul 3819/212/2006; expertul a stabilit - drept
contravaloare a dreptului de servitute care grevează terenul aflat în
proprietatea societății pârâte, în suprafață de 457,08 mp - suma de 17087,57 de
RON, corespunzătoare utilizării timp de un an.
Tribunalul
a reținut, pe fondul cauzei, că reclamanta este proprietarul imobilului compus
din clădire cu destinație de atelier auto în suprafață de 216 mp, terenul
aferent fiind deținut cu titlu de folosință; imobilul a aparținut inițial
societății C. SA, care s-a reorganizat în anul 1999; cu acest prilej, a
transmis dreptul de proprietate asupra bunului către SC E. SA, care l-a
înstrăinat mai departe, către C.N.T. SA - sucursala Constanța; de la această
ultimă societate bunul a intrat în patrimoniul reclamantei, în baza
protocolului de predare - preluare nr. 1 din 1 noiembrie 2001; activul
societății reclamante este lipsit de acces la cale publică, prin faptul
autorilor acesteia, care nu au asigurat - din punct de vedere juridic - un
traseu distinct pentru traficul către și dinspre atelierul auto.
Pe
de altă parte, societatea pârâtă deține în proprietate - în virtutea
contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3430 din 22 decembrie
2005 la BNPA I.M. și P.G., modificat prin actul adițional nr. 1 - două
suprafețe de teren, de 11099,89 mp., respectiv 7.293,07 mp., situate la aceeași
adresă din Constanța, strada V.D. nr. 6, județ Constanța; pe primul teren au
fost edificate 10 corpuri de clădire, iar pe cel de al doilea - 8 construcții,
toate cu destinație comercială, înscrise în cartea funciară 218724 a
Municipiului Constanța.
Imobilul
societății pârâte a fost grevat - pe o suprafață de 1626 de mp - de un drept de
trecere instituit în favoarea C.N.T. SA prin sentința Tribunalului Constanța
nr. 1906/COM din 25 aprilie 2008 .
Potrivit
art. 617 C. civ., proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea
publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru
exploatarea fondului propriu; trecerea trebuie să se facă în condiții de natură
să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra
fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri
vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar
aduce cele mai puține prejudicii; dreptul de trecere este imprescriptibil; el
se stinge în momentul în care fondul dominant dobândește un alt acces la calea
publică.
În
baza art. 618 alin. (2) C. civ., când lipsa accesului este imputabilă
proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu
consimțământul proprietarului fondului care are acces la calea publică și cu
plata dublului despăgubirii.
Art.
59 din Legea 71/2001 stipulează că prevederile citate nu se aplică situațiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.; la data
învestirii instanței imobilul reclamantei era lipsit de acces la calea publică,
iar textele erau în vigoare, reclamanta urmărind - așa cum deja s-a învederat -
obținerea, pentru viitor, a unei hotărâri judecătorești constitutive de
drepturi, prerogativa trecerii pe terenul societății pârâte reprezentând,
pentru aceasta, o limitare legală adusă dreptului său de proprietate.
Fiindu-i
știrbite pârâtei atributele proprietății - liniștita posesie și folosință -
legea obligă beneficiarul dreptului de trecere la plata unei despăgubiri în
cuantum dublu, în ipoteza în care lipsa accesului s-a datorat chiar
reclamantei.
S-a
apreciat că este dincolo de orice îndoială că lipsirea atelierului auto de cale
de acces se datorează modului de constituire și transmitere pe cale
convențională a dreptului de proprietate între autorii reclamantei.
În
aplicarea textelor citate, practica judiciară a decis că noțiunea de loc
înfundat presupune și situația în care accesul la calea publică prezintă grave
inconveniente sau este periculos, în raport de destinația și caracteristicile
fondului dominant; din acest punct de vedere, în concret - așa cum s-a arătat -
dreptul de trecere trebuie examinat în strânsă legătură cu activitatea
desfășurată de reclamantă în propriul imobil, parametrii de trafic auto către
atelier impunând cerințe minimale ale căii de acces ce grevează fondul aservit
aparținând pârâtei.
Întrucât
calea de acces propusă de către expert este singura posibilă, în funcție de
topografia terenului și de construcțiile edificate pe acesta, dar și de
împrejurarea că îi produce societății pârâte cea mai mică pagubă, a fost admisă
cererea principală și s-a instituit - în favoarea fondului imobiliar al
societății reclamante din Constanța, strada V.D. nr. 6 - o servitute de
trecere, grevând imobilul - proprietatea societății pârâte - situat în
Constanța, strada V.D. nr. 6, județ Constanța, exercitată pe drumul de acces
notat în schița anexă a raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de
către expert C.C. la 4 iulie 2012 (parte integrantă din prezenta hotărâre) în
perimetrul ABEFGHI, în suprafață totală de 457,08 mp.
În
ce privește cuantumul despăgubirii cuvenite pârâtei reclamante pentru știrbirea
atributului dreptului său de proprietate, au fost avute în vedere toate
elementele obiective menționate de către expert în partea expozitivă a
raportului său, care fundamentează în final valoarea unei despăgubiri anuale de
17087,57 de RON; această sumă a fost acordată pârâtei reconveniente în cuantum
îndoit, astfel cum dispune art. 618 alin. (2) C. civ.
Deși
pârâta a solicitat stabilirea despăgubirii în euro, iar nu în monedă națională,
s-a avut în vedere că faptul generator al plății se află pe teritoriul
României, iar subiectele de drept implicate în raportul juridic de drept privat
sunt de naționalitate română; s-a apreciat că, din acest punct de vedere,
conservarea valorii monetare a sumei recunoscute cu titlu de despăgubiri este
favorabilă pârâtei chiar este acordată direct în monedă națională, iar nu în
monedă europeană.
La
aceeași concluzie conduce și aplicarea art. 3 alin. (1) din Regulamentul Băncii
Naționale a României nr. 4/2005 modificat, care prevede explicit că plățile,
încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din
vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de
raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională
(leu).
Pentru
a se evita eventuale neînțelegeri între părți, în aplicarea art. 619 C. civ.,
s-a stabilit ca dată scadentă a obligației de plată ultima zi a anului
calendaristic, despăgubirea de 34.175,14 RON, fără TVA fiind menită a acoperi
prejudiciul încercat de către pârâtă prin folosirea terenului său timp de un an
întreg.
S-a
menționat că, astfel cum stipulează art. 617 alin. (3) C. civ., dreptul de
trecere astfel constituit este perpetuu, durând până la dobândirea de către
reclamantă a unei alte căi de acces pentru fondul dominant.
Împotriva
hotărârii mai sus menționate a declarat apel reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA prin
Sucursala Constanța, pe care a criticat-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În
motivarea apelului, arată că această porțiune de drum ce constituie obiectul
dreptului de servitute solicitat, nu face doar obiectul unui singur utilizator.
În speță este folosit atât de proprietarul SC H.C.M.S. SA cât și de un alt
beneficiar al dreptului de servitute SC C.N.T. SA (drept atribuit de Tribunalul
Constanța în Dosarul nr. 3819/212/2006) și în niciun caz nu este un drept
exclusiv care să îl lipsească pe proprietarul terenului de folosința sau lipsa
accesului la aceasta, așa cum greșit a reținut instanța.
Solicită
astfel ca, la cuantificarea lipsei de folosință, să se aibă în vedere faptul că
SC S. SA nu folosește terenul în exclusivitate, ci acesta este utilizat în
continuare de proprietar dar și de alte societăți, astfel, pentru exploatarea
fondului, SC S. SA are îndatorirea de a-l despăgubi proporțional.
Consideră
valoarea dispusă de către instanță vădit disproporționată față de situația
reală, nefiind justificată dublarea cuantumului despăgubirilor cuvenite pârâtei
reconveniente.
Mai
mult decât atât, într-o speță similară, instanța a acordat dreptul de servitute
de trecere pentru C.N.T. SA pe același teren al lui SC H.C.M.S. SA pentru care
și SC S. SA a solicitat drept de servitute, urmând ca accesul să se facă pe
singurul drum de acces la calea publică existent, drum folosit la vremea respectivă
de SC C.N.T. SA, SC H.C.M.S. SA și SC S. SA, fără a dubla prețul despăgubirilor
(Sentința civilă nr. 1096/com din 25 aprilie 2008).
Intimata
pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care arată că este legală aplicarea
prevederilor Noului C. civ. În timp ce art. 618 și art. 620 C. civ. nu se vor
aplica servituților de trecere instituite anterior intrării în vigoare a Noului
C. civ., conform art. 59 din Legea nr. 71/2011, normele sunt deplin aplicabile
drepturilor de trecere ce se vor institui și despăgubirilor ce se vor acorda
sub legea nouă. Susține că este nefondată critica neîmpărțirii proporționale.
S-a stabilit că suprafața folosită de părți și de terțul C.N.T. SA, ce are un
drept de servitute, este de 862 mp, rezultând astfel o cotă de 1/3 atribuită
reclamantei, anume 287,33 mp, iar suprafața de 169,75 mp este folosită exclusiv
de reclamantă.
Nu
se poate reține că valoarea despăgubirii trebuie stabilită la aceeași sumă ca
și în cazul C.N.T. SA, deoarece în prezenta cauză se aplică prevederile art.
618 alin. (2) C. civ., anume dublul despăgubirii.
Prin
Decizia civilă nr. 22 din 27 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția
a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul
declarat de apelanta reclamantă ca nefondat.
Pentru
a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că apelanta a adus
critici hotărârii Tribunalului doar în ceea ce privește plata stabilită pentru
echivalentul lipsei de folosință a terenului, în sensul micșorării valorii
acesteia.
Necontestându-se
de către părți faptul că imobilul reclamatei nu are ieșire la calea publică,
prin raportul de expertiză tehnică întocmit de inginer C.C. s-a stabilit,
potrivit dispozițiilor art. 617 - 618, calea cea mai scurtă și care îi produce
pârâtei cea mai mică pagubă, instanța instituind în favoarea reclamantei o
servitute de trecere pe drumul de acces notat în schița anexă a raportului de
expertiză în perimetrul ABEFGHI, în suprafață totală de 457,08 mp.
În
ceea ce privește valoarea despăgubirilor datorate de reclamantă pârâtei, Curtea
de apel a reținut că aceasta trebuie să acopere prejudiciul suportat de pârâtă
prin lipsirea de folosința terenului, ce trebuie analizată prin raportare la
valoarea de piață a terenului, la poziționarea lui, la scopul pentru care a
fost achiziționat, elemente pe care expertul le-a avut în vedere la întocmirea
raportului de expertiză.
Referitor
la aplicarea dispozițiilor art. 618 și 620 C. civ., Curtea a constatat că, în
mod corect, prima instanță a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 59
din Legea nr. 71/2011 normele sunt deplin aplicabile, fiind vorba de
instituirea pentru viitor a unui drept de trecere.
Curtea
a considerat nefondate susținerile apelantei potrivit cărora despăgubirea nu a
fost dispusă proporțional întrucât la stabilirea cuantumului acesteia nu s-a
ținut cont de faptul că terenul nu este folosit în exclusivitate de aceasta ci
este folosit și de proprietar și de alte societăți. Aceasta deoarece s-a
stabilit că suprafața folosită de părți și de terțul C.N.T., ce are instituit
un drept de servitute, este de 862 mp, reclamantei atribuindu-se o cotă de 1/3,
respectiv 287,33 mp, la care se adaugă suprafața de 169,75 mp ce este folosită
exclusiv de reclamantă.
De
asemenea, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a făcut aplicarea
dispozițiilor art. 618 alin. (2) C. civ., acordându-se dublul despăgubirii,
întrucât autoarea reclamantei a dobândit imobilul în incinta E. SA, cunoscând
astfel că nu are acces la calea publică.
Împotriva
deciziei a declarat recurs reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA prin Sucursala
Constanța, în temeiul art. 304 alin. (8) și 9 C. proc. civ., solicitând
micșorarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea folosirii dreptului de
servitute de trecere la valoarea de 1909 euro/an, echivalentul a 8298 RON/an
valoare stabilită prin Raportul de (expertiză) evaluare extrajudiciară întocmit
la 23 ianuarie 2012 de către S.C C.B.N. SRL, societate de expertize, evaluări
și reevaluări, de către evaluatorul coordonator ing. V.N.I. sau într-o valoare
cât mai mică având în vedere că trecerea se va face în condiții de natură să
aducă o minimă stânjenire a exercitării dreptului de proprietate asupra
fondului.
Arată
că instanța de judecată, în mod netemeinic și nelegal, nu a luat în considerare
susținerile în ceea ce privește despăgubirea, aceasta trebuind să fie
proporțională cu lipsa accesului și cu prejudiciul creat, ceea ce presupune că,
la cuantificarea lipsei de folosință, trebuia să se aibă în vedere faptul că SC
S. SA nu folosește terenul în exclusivitate, ci acesta este utilizat în
continuare de proprietar și chiriașii acestuia, cât și de un alt beneficiar al
dreptului de servitute C.N.T. SA. și nu constituie în niciun caz un drept
exclusiv care să îl lipsească pe proprietarul terenului de folosința sau lipsa
accesului la acesta.
Arată
că instanța de apel în mod greșit a apreciat că "activul societății
reclamante este lipsit de acces la calea publică, prin faptul autorilor
acesteia, care nu au asigurat - din punct de vedere juridic un traseu distinct
pentru traficul către și dinspre atelierul auto".
În
susținerea acestor motive de recurs arată că întreg terenul a aparținut inițial
unui singur proprietar - I.R.I. - Constanța, acest teren prin reorganizare s-a
împărțit în doua entități R. - F.R.E. și SC E. SA cu păstrarea drumului de
acces, deci și a servituții de trecere, existând și un proces-verbal de
utilizare comună a drumurilor de acces.
SC
S. SA a obținut terenul la data înființării, 01 noiembrie 2001, de la C.N.T. SA
ca urmare a reorganizării prin hotărâre de guvern, prin Protocolul de predare
preluare nr. 1 din 01 noiembrie 2001 și folosea drumul de acces respectiv, fără
restricții din partea proprietarului terenului pe care era situat drumul de
acces. Când SC H.C.M.S. SA a achiziționat prin vânzare cumpărare în decembrie
2005 terenul, cunoștea existența celorlalți vecini și utilizatori ai drumului
de acces.
Susține
recurenta că, potrivit art. 304 pct. 8, instanța, interpretând greșit actul
juridic dedus judecații, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al acestuia și a pronunțat o hotărâre, conform art. 304 alin. (9),
lipsită de temei legal, dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,
obligându-i la plata anuală a unei despăgubiri în suma de 34.175,14 RON fără
TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului de servitute de
trecere exercitat pentru un an calendaristic.
În
esență, instanțele de fond nu au stabilit în mod legal și temeinic "plata
dublului despăgubirii", în speța de față nefiind aplicabile prevederile
art. 618 alin. (2) C. civ., dat fiind faptul că, la data dobândirii atelierului
auto, avea acces la calea publică garantat prin Procesul-verbal de utilizare
comuna a drumurilor de acces încheiat între R. - F.R.E. Constanța
(predecesoarea C., C.N.T., SC S. SA - societăți rezultate prin reorganizare) și
SC E. SA (proprietara fondului pe care se făcea accesul la calea publică), însă
acest Proces-verbal nu a fost recunoscut de SC H.C.M.S. care a dobândit dreptul
de proprietate asupra terenului în anul 2005, fapt ce i-a determinat să
solicite acest drept de servitute de trecere. Astfel, lipsa accesului nu este
imputabilă proprietarului care pretinde trecerea SC S. SA, ci SC H.C.M.S. care
a cumpărat ulterior terenul.
Susține
că, într-o speță similară, instanța a acordat dreptul de servitute de trecere
pentru C.N.T. SA pe același teren aparținând SC H.C.M.S. SA pentru care și S.
SA a solicitat drept de servitute, urmând ca accesul să se facă pe singurul
drum de acces la calea publică existentă, drum folosit la vremea respectivă de
SC C.N.T. SA, SC H.C.M.S. SA și SC S. SA, fără a dubla prețul despăgubirilor
(Sentința civilă nr. 1096/com din 25 aprilie 2008) și cu plata unei despăgubiri
stabilită de instanță la 1/3 din valoare calculată de expert, deoarece erau trei
utilizatori ai drumului de acces. Având în vedere că SC H.C.M.S. SA dispune în
continuare de folosința terenului și, chiar mai mult decât atât, acesta este
utilizat în continuare de proprietar dar și de alte societăți, consideră
valoarea dispusă de către instanță vădit disproporționată față de situația
reală, nefiind justificată dublarea cuantumului despăgubirilor cuvenite.
Se
poate, de asemenea, constata un tratament discriminatoriu față de utilizatorii
drumului de acces.
Consideră
că nu este posibil ca pentru aceeași porțiune de drum identificat de expert în
expertiza din Dosarul nr. 16069/118/2011, care va fi utilizată de cei trei
nominalizați mai sus, un utilizator al drumului să știrbească proprietarului
atributele proprietății - liniștită posesie și folosință - și să fie obligat de
instanță la plata unei despăgubiri în cuantum dublu față de valoarea calculată
de expert, iar celălalt utilizator să plătească valoarea calculată de expert
(fără dublarea acesteia pentru tulburarea posesiei).
Prin
obligarea la plata unei despăgubiri în cuantum dublu se ajunge în situația în
care instanța stabilește pentru SC "S." Sa să plătească în prezent
(2012 - 2013) o sumă mult mai mare comparativ cu suma stabilită de instanțele
de judecată pentru celălalt utilizator în anul 2008, an în care se
înregistrează un vârf al prețurilor pe piața imobiliară, prețurile
imobiliarelor nefiind comparabile din anul 2008 cu cele din anul 2012, fapt
demonstrat de expertizele efectuate de persoane autorizate în cele două cazuri,
ca urmare a dispozițiilor instanței.
Instanța
de apel interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecații a apreciat că
"lipsirea de folosința terenului trebuie analizată prin raportare la
valoare a de piața a terenului, la poziționarea lui, la scopul pentru care a
fost achiziționat, elemente pe care expertul le-a avut în vedere la întocmirea
raportului de expertiză, a schimbat astfel înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al speței pronunțând o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu
aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C.
proc. civ.
Instanța
arată că nu se poate vorbi despre reducerea valorii despăgubirii, aducând în
discuție prețul plătit în anul 2005 de către SC H.C.M.S. SA pentru terenul din
Constanța, str. V.D.. nr. 6. jud. Constanța, ori prețul plății era același și
în 2008 când instanța a stabilit valoarea despăgubirii datorată de C.N.T. SA -
Sucursala de Transport Constanța către SC H.C.M.S. SA și fără a o dubla.
Nu
solicită ca valoarea despăgubirii să fie stabilită la aceeași sumă ca și în
cazul C.N.T. SA. așa cum arată instanța, dar nu înțelege tratamentul diferit
pentru doi utilizatori ai aceluiași drum.
Chiar
în Sentința civilă nr. 3889 din 12 decembrie 2012 pronunțata de Tribunalul
Constanța se arată că o parte a drumului - terenul delimitat în perimetrul ABEI
- va fi folosit în indiviziune cu pârâta și cu C.N.T. SA iar cealaltă parte
terenul delimitat în perimetrul EFGH - va fi folosit exclusiv de către
reclamantă.
Așa
cum terenul din perimetrul ABEI este folosit în indiviziune și terenul
delimitat de EFGH va fi folosit în tot indiviziune cu pârâta astfel că nu se
poate vorbi despre tulburarea posesiei.
Prin
întâmpinare pârâta a invocat excepția de nulitate a recursului.
Analizând
decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține
următoarele:
Recurenta
a invocat, ca și motive de recurs, interpretarea greșită a actului juridic
dedus judecății și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 618 C. civ. în ceea
ce privește stabilirea neproporțională și dublarea cuantumului despăgubirii,
pretinsă de pârâtă pe cale reconvențională, solicitând reevaluarea acesteia, în
raport de situația de fapt stabilită în acțiunea principală, cu privire la
instituirea dreptului de servitute, aspect necontestat și neatacat de părți.
Înalta
Curte va respinge excepția de nulitate a recursului, constatând că susținerile
recurentei, astfel cum au fost formulate, se pot încadra în motivul de recurs
reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referitor
la aplicarea disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a
susținut că instanța de apel nu a luat în considerare Procesul-verbal de
utilizare comună a drumurilor de acces, încheiat în 2001, între R. - F.R.E.
Constanța (predecesoarea C., C.N.T., SC S. SA - societăți rezultate prin
reorganizare) și SC E. SA (proprietara fondului pe care se făcea accesul la
calea publică).
Înalta
Curte reține invocarea formală a acestui motiv de recurs, câtă vreme recurenta
nu și-a întemeiat pretențiile, la instanțele de fond, pe recunoașterea, în
conținutul acestui Proces-verbal, a unui eventual drept de trecere, de care
s-ar putea prevala, în prezenta cauză, ca situație juridică, preconstituită
anterior învestirii instanței, generatoare de drepturi în favoarea sa și nici
nu a dezvoltat apărări în acest sens.
Dimpotrivă,
reclamanta a solicitat constituirea unei servituți de trecere pe calea
prezentului litigiu, nepunând în discuție, în căile de atac, autoritatea de
lucru judecat a soluției prin care, în acțiunea principală, a fost instituit
dreptul de trecere. Actul juridic a fost invocat ca argument al inexistenței
culpei sale în neprevederea dreptului de trecere, respectiv pentru a susține
critica privind greșita aplicare a art. 318 alin. (2) C. civ. și a preveni
dublarea cuantumului despăgubirilor.
Reținând
incidența disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs va proceda,
din această perspectivă, la verificarea corectei interpretări a art. 318 C.
civ., aplicarea dispozițiilor noului C. civ. nefiind contestată în prezenta cale
de atac.
Astfel,
art. 318 C. civ., intitulat "Exercitarea dreptului de trecere în situații
speciale", dispune următoarele:
"(1)
Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act
juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de
teren pe care se făcea anterior trecerea.
(2)
Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea,
aceasta poate fi stabilită numai cu consimțământul proprietarului fondului care
are acces la calea publică și cu plata dublului despăgubirii."
Instanța
de apel a apreciat că stabilirea despăgubirii s-a făcut proporțional cu
suprafața utilizată de reclamantă. De asemenea, a apreciat că lipsa accesului
este imputabilă reclamantei și că, în mod corect, s-a făcut aplicarea
dispozițiilor art. 618 alin. (2) C. civ., acordându-se dublul despăgubirii,
întrucât autoarea reclamantei a dobândit imobilul în incinta E. SA, cunoscând
astfel că nu are acces la calea publică.
În
ceea ce privește critica lipsei de proporționalitate în stabilirea
despăgubirilor, raportat la ponderea de utilizare a căii de acces de către
reclamantă, Înalta Curte apreciază că acest principiu a fost respectat.
Astfel,
așa cum au reținut instanțele de fond, drumul de acces este compus din două segmente.
Pe
primul segment, folosința este partajată între reclamantă, proprietarul
fondului aservit și chiriașii săi, precum și societatea C.N.T. SA - Sucursala
de Transport Constanța, căreia, într-un litigiu anterior, i s-a stabilit un
drept de servitute, cu obligația de plată a unei despăgubiri în proporție de
1/3 din valoarea totală a lipsei de folosință.
Cel
de-al doilea segment este utilizat în exclusivitate de către reclamantă,
despăgubirea pentru lipsa de folosință fiind suportată numai de către aceasta.
Expertul
a calculat corect contravaloarea despăgubirii pentru ambele segmente, ținând
cont, pentru primul segment, la stabilirea suprafeței avute în vedere la
calculul lipsei de folosință, de faptul că suprafața de 862 mp este utilizată
în indiviziune de trei entități distincte, proprietarul nefiind total lipsit de
folosința bunului.
Împrejurarea
că pârâta încasează o cotă-parte din despăgubiri și de la o altă societate, nu
prezintă relevanță în stabilirea valorii despăgubirilor, dat fiind că raportul
juridic cu acea societate a fost dedus judecății într-o altă cauză, fără
legătură de conexitate cu prezenta cauză, astfel că nu există niciun temei
faptic sau juridic pentru ca, la stabilirea prezentelor despăgubiri, să se țină
cont de valoarea efectivă a celor stabilite în precedentul litigiu.
Pe
de altă parte nu se poate ține cont, așa cum a pretins recurenta reclamantă,
nici de raportul de expertiză extrajudiciară pe care l-a solicitat a fi admis,
câtă vreme, în prezenta cauză, s-a administrat proba cu expertiză, părțile au
dezbătut concluziile acesteia, iar în urma cenzurii instanței, expertiza a fost
omologată, ca legală și temeinică, în ceea ce privește calculul valorii
efective a despăgubirilor.
În
ceea ce privește, însă, dublarea cuantumului acestor despăgubiri, Înalta Curte
apreciază că, în cauză, dispozițiile art. 618 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt
aplicabile, întrucât nu se poate reține o culpă a reclamantei, în calitate de
proprietar al fondului dominant, pentru pierderea dreptului de trecere pe
terenul cumpărat de pârâtă.
Noul
C. civ. impune o astfel de sarcină, mai oneroasă, în sarcina proprietarului
fondului dominant care pretinde dreptul de trecere, în scopul de a sancționa
atitudinea sa imputabilă, adică în cazul în care, subiectiv, acesta este
vinovat de situația în care se regăsește, situație care să fi depins de
eventualul comportament juridic necorespunzător, materializat într-un fapt
intenționat sau o neprevedere culpabilă.
În
speță se constată că lipsa accesului la locul înfundat este rezultatul
încheierii unui act juridic, însă acesta este străin conduitei proprietarului.
Lipsa accesului ar fi imputabilă lui atunci când proprietarul ar fi participat
la încheierea contractului și nu a avut prevederea să își rezerve o cale de
acces, ceea ce nu este cazul în speță.
Astfel,
nu reclamanta a înstrăinat terenul către pârâtă, pentru a i se putea reproșa
lipsa de diligență în prezervarea unui drum de acces, ea având garantată
folosința căii de acces, încă de la constituirea sa prin H.G. și preluarea
patrimoniului, în urma protocolului încheiat între societățile care s-au
dezmembrat și proprietarul fondului aservit de la acea dată.
Pe
de altă parte, reclamanta nu putea obține recunoașterea unui drept de trecere
la momentul înființării, în condițiile în care s-a constituit în baza unui act
administrativ și nu a dobândit acest teren pe cale convențională, pentru a
dispune de libertate contractuală în negocierea condițiilor de dobândire a unui
teren fără cale de acces la drumul public, terenul fiind parte din patrimoniul
cu care s-a constituit.
Prin
urmare, față de istoricul dobândirii terenului, din care rezultă că reclamanta
nu a avut posibilitatea stabilirii pe cale convențională a unui drept de
trecere și având în vedere că proprietarul fondului devenit aservit l-a
înstrăinat ulterior unei terțe persoane, nu se poate aprecia o lipsă de
diligență a reclamantei în neconstituirea unei căi de acces, aceasta, terț față
de raportul juridic ce a transmis dreptul de proprietate către pârâtă, neavând
instrumente juridice de natură a constrânge părțile să îi recunoască dreptul de
trecere, pârâta fiind cea care nu putea ignora realitatea situației de fapt.
În
consecință, neputând reține culpa reclamantei pentru lipsa accesului la drumul
public, nu se justifică dublarea cuantumului despăgubirilor, care urmează a fi
acordate la valoarea simplă, stabilită de expert în raportul de expertiză
efectuat la instanța de fond și omologat în cauză.
Față
de aceste împrejurări, Înalta Curte va admite recursul reclamantei în baza art.
304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia recurată potrivit art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., în sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentința
și va obliga reclamanta la plata anuală a sumei de 17087,57 RON, fără TVA,
reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului legal de trecere exercitat
pentru un an calendaristic, începând cu data pronunțării hotărârii de primă
instanță (12 decembrie 2012), data scadenței obligației de plată fiind ultima
zi a anului calendaristic, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale
sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamanta SC S.M.R.E.T.S. SA, împotriva Deciziei nr. 22
din 27 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal.
Modifică
în tot decizia recurată.
Admite
apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 3889 din 12 decembrie
2012 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.
Schimbă
în parte sentința în sensul că obligă pe reclamantă la plata anuală a sumei de
17087,57 RON, fără TVA, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea dreptului de
servitute de trecere exercitat pentru un an calendaristic, începând cu data
pronunțării hotărârii de primă instanță (12 decembrie 2012), data scadenței
obligației de plată fiind ultima zi a anului calendaristic.
Menține
celelalte dispoziții ale sentinței.
Ia
act că recurenta nu solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2013.
Procesat
de GGC - GV