ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5163/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5163/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Reclamanții M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M.,

I.V.A. au chemat în judecată printr-o acțiune din 17 iulie 2009 pe pârâtul

Municipiul București prin primarul general pentru obligarea acestuia la

soluționarea Notificării nr. 1195/2001 prin care au solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în București, Str. S.S. nr. X, sectorul 3 și

despăgubiri pentru spațiile înstrăinate.

La 25 octombrie 2010

reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că au solicitat restituirea în

natură a părții din imobil care în prezent este ocupată de chiriași, pentru

restul imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 aceștia solicitând

despăgubiri bănești.

Tribunalul București

secția a III-a civilă prin Sentința civilă nr. 1659 din 1 noiembrie 2010 a

respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Imobilul revendicat a

fost proprietatea lui G.A. (Contract de vânzare-cumpărare nr. 14670 din 11

iunie 1943 prin Proces-verbal nr. 15420 din 11 iunie 1943) și a fost trecut în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 224/1951.

G.A. a decedat la 31

martie 1958 iar soția acestuia, A.M., la 17 martie 1978.

Instanța a constatat

numele acestuia din „certificatul de moarte” emis la decesul lui G.A., iar din

certificatele de naștere ale reclamanților și antecesorilor, a constatat că

tatăl, respectiv bunicul reclamanților, se numește G.A., astfel că din nici un

act de stare civilă depus la dosar nu rezultă că acesta se numește A.G.,

persoana de la care s-a preluat în proprietatea statului, imobilul revendicat.

În contractul de

dobândire a imobilului figurează de asemenea numele A.G. - cu care cumpărătorul

a semnat actul.

S-a apreciat că

declarația de notorietate nr. 1393 din 10 octombrie 2007 depusă la dosar nu

este o probă suficientă care să ateste că A.G. proprietarul imobilului este

aceeași persoană cu autorul reclamanților, G.A., având în vedere că nu rezultă

din „declarație” cine este persoana care a dat declarația, aceasta nefiind

identificată. Nu s-a considerat o probă în sensul identității de persoană nici

declarația autentică nr. 7725 din 18 septembrie 2008.

În lipsa

certificatului de naștere al proprietarului sau al autorului reclamanților și

în lipsa certificatului de căsătorie al acestuia s-a considerat nedovedită

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, că

proprietarul imobilului este autorul lor.

Curtea de Apel

București, secția a III-a prin Decizia civilă nr. 355 din 31 martie 2011 a

respins ca nefondat apelul reclamanților.

S-a apreciat că nici

declarația de notorietate nr. 1393/2007 și nici declarația autentică nr.

7725/2008 nu constituie probe suficiente pentru a dovedi că autorul

reclamanților este fostul proprietar al imobilului.

S-a apreciat că rolul

activ al judecătorului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu se poate

identifica cu înlocuirea sarcinii probei care incumbă părților.

Faptul că nu s-a pus

în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active nu a fost

considerat o scădere întrucât „excepțiile de fond se aseamănă cu excepțiile de

procedură iar o dată admisă excepția de fond, acțiunea este respinsă sau

anulată fără posibilitatea de regulă de a mai reitera cererea.

Reclamanții au

declarat în termen recurs împotriva deciziei Curții de Apel în temeiul art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt, s-a criticat

decizia pentru schimbarea înțelesului și naturii lămurite de actele depuse la

dosar din care rezultă cu prisosință identitatea proprietarului A.G. și autorul

reclamanților, G.A.

În mod egal s-a

criticat greșita interpretare dată declarației de notorietate considerate în

mod nelegal ca fiind insuficientă pentru a dovedi identitatea autorului lor.

S-a criticat

soluționarea cauzei prin pronunțarea pe fondul cauzei, ceea ce este de natură

să le aducă un prejudiciu considerabil. Deși excepția în temeiul căreia s-a

motivat respingerea acțiunii nu a fost pusă în discuția părților, acțiunea s-a

respins ca nefondată.

S-a criticat și

nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin aceea că

judecătorul fondului avea obligația să stăruie în aflarea adevărului pentru

stabilirea corectă a situației de fapt și deci trebuia să ordone administrarea

probelor pe care le considera necesare pentru lămurirea situației de fapt și de

drept.

Instanța însă a

înlăturat chiar probe concludente prin aprecieri subiective și nejuridice,

conținutul declarației de notorietate autentificată la nr. 1393 din 10

octombrie 2007 trebuia coroborat cu Declarația nr. 7725/2008 precum și cu

actele de proprietate și de stare civilă existente în dosar.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este nelegală.

În temeiul art. 312

C. proc. civ. recursul a fost admis pentru următoarele considerente:

Instanța de apel în

mod nelegal a confirmat soluția instanței de fond de respingere ca nefondată a

acțiunii. Respingerea acțiunii s-a bazat pe constatarea eronată că reclamanții

nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001

mai precis că nu au făcut dovada că autorul lor G.A. este una și aceeași

persoană cu A.G. care figurează în actul de proprietate asupra imobilului

revendicat.

În mod nelegal s-au

confirmat în apel aprecierile instanței de fond în sensul că nu s-au dovedit

pretențiile reclamanților deoarece aceștia nu au depus certificatele de naștere

și de căsătorie ale lui G.A. iar declarațiile de notorietate sunt insuficiente.

Soluția instanței de

apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 168 alin. (1), 129 alin. (4) și

(5) C. proc. civ.

Potrivit art. 168

alin. (1) C. proc. civ. instanța încuviințând probele este obligată să arate

faptele ce vor trebui dovedite, precum și mijloacele de dovadă încuviințate

pentru dovedirea lor.

Potrivit art. 129

alin. (4) C. proc. civ. cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe

care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor,

judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau

în scris precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt și de

drept chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Această posibilitate

prevăzută de alin. (4) devine obligație în condițiile alin. (5) al aceluiași

articol care statuează că judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate

mijloacele legale (inclusiv cele prevăzute deci de alin. (4) precitat) pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale.

Instanța de apel nu a

observat că judecătorul fondului nu a solicitat explicații în legătură cu

diferența de nume G./Gh. și nici nu a solicitat sau ordonat completarea

probelor în acest sens.

Pentru cazul în care

se consideră că probele sunt insuficiente, codul de procedură civilă îi pune

judecătorului la dispoziție două modalități de acțiune, fie să ordone noi probe

pentru suplimentarea acestora (conform art. 129 alin. (5)) fie să interpreteze

coroborat probele administrate.

Sub primul aspect

critica apelanților că nu s-a respectat art. 129 alin. (5) C. proc. civ. a fost

greșit respinsă prin interpretarea că judecătorul nu se substituie părților în

producerea probelor.

Judecătorul fondului

nu a pus nici un moment în discuție necesitatea suplimentării probelor pentru

dovedirea identității între A.G., cum figurează în contractul de

vânzare-cumpărare a imobilului revendicat și, respectiv, G.A., cum figurează în

documentele de stare civilă produse de reclamanți în dovedirea ascendenței lor

până la proprietarul imobilului.

Reclamanții sesizați

cu această problemă după primirea considerentelor sentinței în apel au

completat probele depunând documente oficiale în care apare numele G.A.

Instanța de apel nu a

examinat aceste documente depuse în completare ca probe în dosar și s-a referit

tot la cele două declarații de notorietate, preluând - fără a adăuga propria

analiză - motivarea primei instanțe.

Sub acest aspect se

remarcă nelegalitatea hotărârii și din perspectiva încălcării dispozițiilor

art. 242 alin. (2) C. proc. civ. (obligativitatea motivării hotărârii).

Soluția instanței, de

a constata că nu sunt întrunite condițiile Legii nr. 10/2001 art. 3 și 4 C.

proc. civ., este nelegală.

Din probele

administrate chiar și la prima instanță - în lipsa certificatelor de naștere și

căsătorie ale proprietarului și ignorând declarațiile de notorietate - se putea

concluziona că A.G. care figurează ca proprietar cumpărător în actul de

vânzare-cumpărare al imobilului din 10 iunie 1943 autentificat prin

Procesul-verbal 15420 din 11 iunie 1943 de grefa Tribunalului Ilfov, secția

Notariat, este una și aceeași persoană cu G.A. decedat la 31 martie 1958

conform Certificatului de moarte nr. 305/1958 și față de care reclamanții au prezentat

acte de stare civilă pentru a-i dovedi descendența.

Identitatea de

persoană rezultă cu ușurință din următoarele aspecte:

Cumpărătorul din 1943

A.G. locuia, potrivit celor consemnate în contract, în București, în Str. L.V.

G.A. care decedează

la 31 martie 1958 are, potrivit certificatului de moarte aceeași adresă ca

ultim domiciliu, Str. L.V.

Numele de familie

același și pentru G. și pentru Gh., A., nu este un nume comun, din contră.

Formele G./Gh. dau

expresie unor variante comune ale unuia dintre cele mai răspândite și frecvente

prenume masculine nu numai la români ci și la celelalte popoare ale

continentului. Pentru cei având acest patronimic cele două forme sunt

variațiuni hipocoristice ale aceluiași nume, Gh.

De remarcat este

faptul că entitatea notificată, Primăria Municipiului București, care nu a

ajuns să rezolve notificarea reclamanților pe parcursul procesului, nu a

ridicat această excepție a lipsei calității procesuale active a reclamanților

care nu ar fi succesorii lui G.A.

Ulterior, Primăria

Municipiului București a emis Dispoziția nr. 2497 din 15 februarie 2010 prin

care a soluționat Notificarea nr. 12643 din 31 martie 2010 formulată de M.F.V.

și continuată de succesorii acesteia, reclamanții din cauză. În rezolvarea dată

notificării Primăria a restituit în natură imobilul din Str. L.V. fostă

proprietate a lui A.G. (Contract vânzare-cumpărare autentificat la nr.

26508/1920), fără să obiecteze, cum a făcut în proces, asupra calității

reclamanților de descendenți ai fostului proprietar.

Din acest document

depus de reclamanții în apel rezultă că cele două nume A.G. și G.A. sunt

folosite pentru desemnarea aceleiași persoane, cumpărătorul.

Deși actul de vânzare

a imobilului din Str. L.V. se încheie cu cumpărătorul A.G. domiciliat în Str.

D., București Procesul-verbal de autentificare nr. 26508/1920 redactat în

continuare actului în același manuscris, de aceeași mână, consemnează că s-au

prezentat în fața judecătorului vânzătorii soții Dr. C.A.V. și cumpărătorul

G.A. care au consimțit la încheierea actului.

Din extrasul de

documente „Date privitoare la proprietate” prezentat tot în apel rezultă că s-a

înscris în cartea funciară dreptul de proprietate în favoarea lui A.B.G.

domiciliat în București, Str. L.V.

Inițiala tatălui B.,

apare în certificatul de moarte eliberat la decesul lui G.A. în care sunt

menționate prenumele tatălui, B., și faptul că ultimul domiciliu la data

decesului a fost Str. L.V.

Aceste date desprinse

din documente oficiale, prezentate în dosar, corespund celor două declarații

date de persoane fizice prezente în fața notarului care le-a identificat și

care a menționat în act datele de individualizare a acestora (contrar celor

reținute de instanțe că declarațiile sunt date de persoane neidentificate).

Din declarația

numitelor Ș.R.Z.S. și M.V. rezultă că familia A.G. (Gh.) după ce a fost

deposedată de toate proprietățile a fost obligată să locuiască în bucătăria de

vară a imobilului fosta sa proprietate în Str. L.V. (împrejurare confirmată de

înscrisurile din dosar - actul de vânzare-cumpărare pentru imobilul din Str.

L.V. și ultimul domiciliu al defunctului G.A. menționat în actul de deces).

De altfel Curtea de

apel fără vreo motivație a ignorat sau înlăturat probele aduse de reclamanți în

susținerea criticilor formulate împotriva soluției instanței.

Pentru toate aceste

considerente se constată că în mod greșit s-a stabilit că reclamanții nu au

făcut dovada că sunt descendenții fostului proprietar A.G.

Reclamanții au

dovedit cu actele depuse la dosar că pe G.A. l-au moștenit soția A.M. și cele

două fiice, M.F.V. și S.G.I., care au moștenit-o, după deces, și pe mama lor.

M.V.A., M.C., M.M.C.

și L.B.A.M. sunt moștenitorii M.F.V. în calitate de fii și fiice iar I.V.A.

este moștenitorul S.G.I., în calitate de nepot de fiu.

Ca urmare, reclamanții

sunt, potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii prevăzute de acest act normativ ei fiind succesorii lui

G.A., aceeași persoană cu A.G., fostul proprietar al imobilului situat în

București, Str. S.S. nr. X.

Constatând că soluția

pronunțată de curtea de apel este nelegală și netemeinică a fost casată decizia

atacată și trimisă cauza spre soluționare pe fond la aceeași instanță, în

temeiul art. 297 alin. (2) teza a doua în raport de împrejurarea că prima instanță

s-a pronunțat pe fondul cauzei respingând acțiunea ca nefondată constatând că

nu s-a făcut dovada cererii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M. și I.V.A. împotriva

Deciziei nr. 355 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM