ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5163/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Reclamanții M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M., I.V.A. au chemat în judecată printr-o acțiune din 17 iulie 2009 pe pârâtul Municipiul București prin primarul general pentru obligarea acestuia la soluționarea Notificării nr. 1195/2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, Str. S.S. nr. X, sectorul 3 și despăgubiri pentru spațiile înstrăinate. La 25 octombrie 2010 reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că au solicitat restituirea în natură a părții din imobil care în prezent este ocupată de chiriași, pentru restul imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 aceștia solicitând despăgubiri bănești.

Tribunalul București secția a III-a civilă prin Sentința civilă nr. 1659 din 1 noiembrie 2010 a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată. În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele: Imobilul revendicat a fost proprietatea lui G.A. (Contract de vânzare-cumpărare nr. 14670 din 11 iunie 1943 prin Proces-verbal nr. 15420 din 11 iunie 1943) și a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 224/1951. G.A. a decedat la 31 martie 1958 iar soția acestuia, A.M., la 17 martie 1978. Instanța a constatat numele acestuia din „certificatul de moarte” emis la decesul lui G.A., iar din certificatele de naștere ale reclamanților și antecesorilor, a constatat că tatăl, respectiv bunicul reclamanților, se numește G.A., astfel că din nici un act de stare civilă depus la dosar nu rezultă că acesta se numește A.G., persoana de la care s-a preluat în proprietatea statului, imobilul revendicat.

În contractul de dobândire a imobilului figurează de asemenea numele A.G. - cu care cumpărătorul a semnat actul. S-a apreciat că declarația de notorietate nr. 1393 din 10 octombrie 2007 depusă la dosar nu este o probă suficientă care să ateste că A.G. proprietarul imobilului este aceeași persoană cu autorul reclamanților, G.A., având în vedere că nu rezultă din „declarație” cine este persoana care a dat declarația, aceasta nefiind identificată. Nu s-a considerat o probă în sensul identității de persoană nici declarația autentică nr. 7725 din 18 septembrie 2008. În lipsa certificatului de naștere al proprietarului sau al autorului reclamanților și în lipsa certificatului de căsătorie al acestuia s-a considerat nedovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, că proprietarul imobilului este autorul lor.

2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a III-a prin Decizia civilă nr. 355 din 31 martie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamanților. S-a apreciat că nici declarația de notorietate nr. 1393/2007 și nici declarația autentică nr. 7725/2008 nu constituie probe suficiente pentru a dovedi că autorul reclamanților este fostul proprietar al imobilului. S-a apreciat că rolul activ al judecătorului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu se poate identifica cu înlocuirea sarcinii probei care incumbă părților. Faptul că nu s-a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active nu a fost considerat o scădere întrucât „excepțiile de fond se aseamănă cu excepțiile de procedură iar o dată admisă excepția de fond, acțiunea este respinsă sau anulată fără posibilitatea de regulă de a mai reitera cererea.

3. Recursul Reclamanții au declarat în termen recurs împotriva deciziei Curții de Apel în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În fapt, s-a criticat decizia pentru schimbarea înțelesului și naturii lămurite de actele depuse la dosar din care rezultă cu prisosință identitatea proprietarului A.G. și autorul reclamanților, G.A. În mod egal s-a criticat greșita interpretare dată declarației de notorietate considerate în mod nelegal ca fiind insuficientă pentru a dovedi identitatea autorului lor. S-a criticat soluționarea cauzei prin pronunțarea pe fondul cauzei, ceea ce este de natură să le aducă un prejudiciu considerabil. Deși excepția în temeiul căreia s-a motivat respingerea acțiunii nu a fost pusă în discuția părților, acțiunea s-a respins ca nefondată.

S-a criticat și nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin aceea că judecătorul fondului avea obligația să stăruie în aflarea adevărului pentru stabilirea corectă a situației de fapt și deci trebuia să ordone administrarea probelor pe care le considera necesare pentru lămurirea situației de fapt și de drept. Instanța însă a înlăturat chiar probe concludente prin aprecieri subiective și nejuridice, conținutul declarației de notorietate autentificată la nr. 1393 din 10 octombrie 2007 trebuia coroborat cu Declarația nr. 7725/2008 precum și cu actele de proprietate și de stare civilă existente în dosar. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este nelegală.

În temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul a fost admis pentru următoarele considerente: Instanța de apel în mod nelegal a confirmat soluția instanței de fond de respingere ca nefondată a acțiunii. Respingerea acțiunii s-a bazat pe constatarea eronată că reclamanții nu au dovedit calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 mai precis că nu au făcut dovada că autorul lor G.A. este una și aceeași persoană cu A.G. care figurează în actul de proprietate asupra imobilului revendicat. În mod nelegal s-au confirmat în apel aprecierile instanței de fond în sensul că nu s-au dovedit pretențiile reclamanților deoarece aceștia nu au depus certificatele de naștere și de căsătorie ale lui G.A.

iar declarațiile de notorietate sunt insuficiente. Soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 168 alin. (1), 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Potrivit art. 168 alin. (1) C. proc. civ. instanța încuviințând probele este obligată să arate faptele ce vor trebui dovedite, precum și mijloacele de dovadă încuviințate pentru dovedirea lor. Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt și de drept chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Această posibilitate prevăzută de alin. (4) devine obligație în condițiile alin. (5) al aceluiași articol care statuează că judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale (inclusiv cele prevăzute deci de alin. (4) precitat) pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Instanța de apel nu a observat că judecătorul fondului nu a solicitat explicații în legătură cu diferența de nume G./Gh. și nici nu a solicitat sau ordonat completarea probelor în acest sens. Pentru cazul în care se consideră că probele sunt insuficiente, codul de procedură civilă îi pune judecătorului la dispoziție două modalități de acțiune, fie să ordone noi probe pentru suplimentarea acestora (conform art. 129 alin. (5)) fie să interpreteze coroborat probele administrate.

Sub primul aspect critica apelanților că nu s-a respectat art. 129 alin. (5) C. proc. civ. a fost greșit respinsă prin interpretarea că judecătorul nu se substituie părților în producerea probelor. Judecătorul fondului nu a pus nici un moment în discuție necesitatea suplimentării probelor pentru dovedirea identității între A.G., cum figurează în contractul de vânzare-cumpărare a imobilului revendicat și, respectiv, G.A., cum figurează în documentele de stare civilă produse de reclamanți în dovedirea ascendenței lor până la proprietarul imobilului. Reclamanții sesizați cu această problemă după primirea considerentelor sentinței în apel au completat probele depunând documente oficiale în care apare numele G.A.

Instanța de apel nu a examinat aceste documente depuse în completare ca probe în dosar și s-a referit tot la cele două declarații de notorietate, preluând - fără a adăuga propria analiză - motivarea primei instanțe. Sub acest aspect se remarcă nelegalitatea hotărârii și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ. (obligativitatea motivării hotărârii). Soluția instanței, de a constata că nu sunt întrunite condițiile Legii nr. 10/2001 art. 3 și 4 C. proc. civ., este nelegală. Din probele administrate chiar și la prima instanță - în lipsa certificatelor de naștere și căsătorie ale proprietarului și ignorând declarațiile de notorietate - se putea concluziona că A.G.

care figurează ca proprietar cumpărător în actul de vânzare-cumpărare al imobilului din 10 iunie 1943 autentificat prin Procesul-verbal 15420 din 11 iunie 1943 de grefa Tribunalului Ilfov, secția Notariat, este una și aceeași persoană cu G.A. decedat la 31 martie 1958 conform Certificatului de moarte nr. 305/1958 și față de care reclamanții au prezentat acte de stare civilă pentru a-i dovedi descendența. Identitatea de persoană rezultă cu ușurință din următoarele aspecte: Cumpărătorul din 1943 A.G. locuia, potrivit celor consemnate în contract, în București, în Str. L.V. G.A. care decedează la 31 martie 1958 are, potrivit certificatului de moarte aceeași adresă ca ultim domiciliu, Str. L.V. Numele de familie același și pentru G. și pentru Gh., A., nu este un nume comun, din contră.

Formele G./Gh. dau expresie unor variante comune ale unuia dintre cele mai răspândite și frecvente prenume masculine nu numai la români ci și la celelalte popoare ale continentului. Pentru cei având acest patronimic cele două forme sunt variațiuni hipocoristice ale aceluiași nume, Gh. De remarcat este faptul că entitatea notificată, Primăria Municipiului București, care nu a ajuns să rezolve notificarea reclamanților pe parcursul procesului, nu a ridicat această excepție a lipsei calității procesuale active a reclamanților care nu ar fi succesorii lui G.A. Ulterior, Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 2497 din 15 februarie 2010 prin care a soluționat Notificarea nr. 12643 din 31 martie 2010 formulată de M.F.V.

și continuată de succesorii acesteia, reclamanții din cauză. În rezolvarea dată notificării Primăria a restituit în natură imobilul din Str. L.V. fostă proprietate a lui A.G. (Contract vânzare-cumpărare autentificat la nr. 26508/1920), fără să obiecteze, cum a făcut în proces, asupra calității reclamanților de descendenți ai fostului proprietar. Din acest document depus de reclamanții în apel rezultă că cele două nume A.G. și G.A. sunt folosite pentru desemnarea aceleiași persoane, cumpărătorul. Deși actul de vânzare a imobilului din Str. L.V. se încheie cu cumpărătorul A.G. domiciliat în Str. D., București Procesul-verbal de autentificare nr. 26508/1920 redactat în continuare actului în același manuscris, de aceeași mână, consemnează că s-au prezentat în fața judecătorului vânzătorii soții Dr.

C.A.V. și cumpărătorul G.A. care au consimțit la încheierea actului. Din extrasul de documente „Date privitoare la proprietate” prezentat tot în apel rezultă că s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate în favoarea lui A.B.G. domiciliat în București, Str. L.V. Inițiala tatălui B., apare în certificatul de moarte eliberat la decesul lui G.A. în care sunt menționate prenumele tatălui, B., și faptul că ultimul domiciliu la data decesului a fost Str. L.V. Aceste date desprinse din documente oficiale, prezentate în dosar, corespund celor două declarații date de persoane fizice prezente în fața notarului care le-a identificat și care a menționat în act datele de individualizare a acestora (contrar celor reținute de instanțe că declarațiile sunt date de persoane neidentificate).

Din declarația numitelor Ș.R.Z.S. și M.V. rezultă că familia A.G. (Gh.) după ce a fost deposedată de toate proprietățile a fost obligată să locuiască în bucătăria de vară a imobilului fosta sa proprietate în Str. L.V. (împrejurare confirmată de înscrisurile din dosar - actul de vânzare-cumpărare pentru imobilul din Str. L.V. și ultimul domiciliu al defunctului G.A. menționat în actul de deces). De altfel Curtea de apel fără vreo motivație a ignorat sau înlăturat probele aduse de reclamanți în susținerea criticilor formulate împotriva soluției instanței. Pentru toate aceste considerente se constată că în mod greșit s-a stabilit că reclamanții nu au făcut dovada că sunt descendenții fostului proprietar A.G.

Reclamanții au dovedit cu actele depuse la dosar că pe G.A. l-au moștenit soția A.M. și cele două fiice, M.F.V. și S.G.I., care au moștenit-o, după deces, și pe mama lor. M.V.A., M.C., M.M.C. și L.B.A.M. sunt moștenitorii M.F.V. în calitate de fii și fiice iar I.V.A. este moștenitorul S.G.I., în calitate de nepot de fiu. Ca urmare, reclamanții sunt, potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prevăzute de acest act normativ ei fiind succesorii lui G.A., aceeași persoană cu A.G., fostul proprietar al imobilului situat în București, Str. S.S. nr. X. Constatând că soluția pronunțată de curtea de apel este nelegală și netemeinică a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre soluționare pe fond la aceeași instanță, în temeiul art. 297 alin. (2) teza a doua în raport de împrejurarea că prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei respingând acțiunea ca nefondată constatând că nu s-a făcut dovada cererii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.C., M.V.A., M.M.C., L.B.A.M. și I.V.A. împotriva Deciziei nr. 355 din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM