ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5693/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5693/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București,

secția a IV-a civilă, la data

de 13 martie 2008, reclamanții N.I. și C.A. au chemat în judecată pârâtul

Municipiul București, prin Primar General, solicitând constatarea nulității

absolute a deciziei, prin care terenul în suprafață de 888 m.p. situat în str. C.,

București, a trecut în proprietatea Statului, precum și a declarației

autentificate din 5 februarie 1979, pentru lipsa cauzei, precum și obligarea

pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului menționat.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 948, 966, 480, 481 C. civ., Legea nr. 10/2001.

La data de 21 aprilie 2008, reclamanta a formulat cerere

modificatoare a acțiunii, arătând că solicită introducerea în cauză, în calitate

de pârâți, a lui R.I. și R.F., pentru a se constata și în contradictoriu cu aceștia

calitatea de unici proprietari asupra imobilului situat în București, str. C.

Pârâții R.I. și R.F. au formulat cerere reconvențională

prin care au solicitat constatarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979, prin

care terenul în suprafață de 888 m.p. situat în str. C., București, a trecut în

proprietatea Statului, precum și a declarației autentificate din 5 februarie 1979,

pentru lipsa cauzei, precum și obligarea pârâtului Municipiul București la lăsarea

în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 888 m.p. menționat.

La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2010,

Tribunalul, a invocat din oficiu, excepția lipsei de interes a reclamanților și

pârâtei în solicitarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979 precum și a declarației

autentificate din 5 februarie 1979, excepția lipsei calității procesuale active

a reclamanților de a solicita obligarea Municipiului București la lăsarea în deplină

proprietate și posesie a terenului de 888 m.p. situat în București, str. C., precum

și excepția inadmisibilității cererii pârâtei-reclamante R.F. de a solicita obligarea

Municipiului București la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului

de 888 m.p. situat în București, str. C., pe calea revendicării conform art. 480

C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1807 din 2 decembrie 2010, Tribunalul

București

, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei de interes a reclamanților și pârâților-reclamanți de a solicita

constatarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979 și a declarației autentificate

din 5 februarie 1979, a respins aceste cereri, ca urmare a lipsei interesului și

a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților N.I. și C.A.,

pe cererea de restituire în natură/măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață

de 888 m.p. situat în București, str. C.

Totodată, Tribunalul, a respins cererea de restituire

în natură/măsuri reparatorii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

prin Primar General, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă

și a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulată de pârâții-reclamanți

R.F. și R.I. (decedat pe parcursul soluționării cauzei, fiind introduși ca moștenitori,

reclamanții N.I. și C.A. și pârâta R.F.).

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București, a reținut

că, potrivit susținerilor reclamanților și contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 3 iulie 1945 și transcris la Tribunalul Ilfov, terenul în litigiu a aparținut

autorului R.C., intrând în proprietatea statului prin donația pe care acesta a facut-o

în favoarea statului, act de donație ce face obiectul cererii de constatare a nulității

absolute în prezentul dosar. Conform certificatului de moștenitor din 6

februarie 2008, moștenitorii defunctului R.C., decedat la data de 08 august 1983,

sunt R.I., R.F. și C.I. Reclamanții sunt moștenitorii defunctei C.I., decedată la

data de 4 noiembrie 2002, conform certificatului de deces atașat la dosar.

Tribunalul București, a reținut că persoanele îndreptățite

a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București,

str. C., ce a aparținut defunctului R.C. erau cei trei moștenitori.

În ceea ce privește pe pârâții R.I. și R.F., Tribunalul,

a reținut că aceștia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect

necontestat și care va fi analizat la momentul cercetării excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare formulate de ei pe calea dreptului comun, în temeiul

art. 480 C. civ.

În ceea ce o privește pe C.I., din analiza dosarului administrativ,

Tribunalul, a constatat că nici aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001, deși a fost în viață până la data de 4 noiembrie 2002 (în condițiile în

care termenul legal de formulare a notificării expirase la 14 februarie 2002, deci

anterior decesului său).

Prin urmare, Tribunalul, a constatat că reclamanții, în

calitate de moștenitori ai acestei persoane, nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite

la a solicita restituirea în natură (lăsarea în deplină proprietate și posesie)

a terenului din str. C., în baza Legii nr. 10/2001, deoarece autoarea lor nu a formulat

notificare în termenul legal, fiind prin urmare, decăzuți din dreptul de a solicita

măsuri reparatorii în baza acestei legi.

Tribunalul a considerat că, faptul că reclamanta N.I.

a formulat notificarea din 19 noiembrie 2001 nu schimbă situația constatată, întrucât

la data formulării notificării, ca și pe întreg cursul termenului legal de formulare

a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, autoarea sa, C.I., era în viață, ea fiind

persoana îndreptățită la a formula notificare. Depunerea la dosar, la ultimul termen,

a procurii speciale autentificate este fără relevanță, deoarece acest mandat a fost

dat de C.I. fiicei N.I., în vederea dezbaterii succesiunii defunctului R.C. Nu se

poate invoca de N.I. că ea însăși, în nume propriu, avea calitatea de moștenitoare

a defunctului R.C., precum și faptul că a formulat notificare în această calitate,

deoarece, conform certificatului de moștenitor, succesiunea a fost acceptată de

mama sa, C.I., astfel încât N.I. nu avea vocație succesorală concretă la succesiunea

defunctului R.C. la momentul formulării notificării (deoarece succesiunea a fost

deja acceptată de un moștenitor în grad mai apropiat).

Tribunalul a înlăturat și susținerile reclamantei legate

de aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul,

a reținut că, în prezenta cauză, N.I. nu este un comoștenitor al defunctului R.C.,

care dorește să obțină și restituirea cotei altui comoștenitor, în speță, C.I.,

persoană care nu a formulat notificare, conform dreptului de acrescământ. N.I. a

fost înlăturată de la moștenirea lui R.C., deoarece succesiunea acestuia a fost

acceptată de mama sa, C.I., moștenitor în grad mai apropiat, astfel încât nu poate

invoca dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întemeiate pe dreptul

de acrescământ.

Prin urmare, raportat la faptul că reclamanții sunt decăzuți

din dreptul de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, deoarece autoarea

lor, C.I. nu a formulat notificare în termenul legal, Tribunalul, a apreciat întemeiată

excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a actului de donație.

Instanța de fond a constatat că, deși R.I. și R.F. aveau

calitatea de moștenitori ai defunctului R.C., conform certificatului de moștenitor,

aceștia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din

dosarul administrativ, aspect necontestat de altfel, motiv pentru care aceste persoane

au solicitat revendicarea imobilului pe calea dreptului comun, conform art. 480

C. civ.

Tribunalul a concluzionat în sensul că, numai persoanele

exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente

de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta

nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiile Legii nr. 112/1995

de chiriași. În cauza de față, imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura

Legii nr. 10/2001, făcând obiectul art. 2 lit. c) din această lege, deoarece reprezintă

imobil preluat în baza Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului,

neîncheiat în formă autentică, iar pârâții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 480 C. civ. în condițiile în care, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, singura modalitate prin care își putea valorifica pretențiile

era o acțiune întemeiată pe dispozițiile acestei legi speciale, bineînțeles sub

condiția formulării notificării în termen legal. Tribunalul a constatat că nu au

fost învederate motive independente de voința lor, care i-ar fi împiedicat să formuleze

notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termen legal.

Tribunalul a considerat că nu se poate susține încălcarea

art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului

sau a art. 6 din aceeași Convenție, întrucât pârâții-reclamanți nu beneficiau de

un "bun" în sensul convenției, iar, pentru a beneficia de speranța legitimă

la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist

dată de Legea nr. 10/2001, era necesară formularea notificării de restituire. Totodată,

necesitatea formulării acestei notificări și a parcurgerii procedurii administrative

nu încalcă liberul acces la justiție, ca parte a dreptului la un proces echitabil,

deoarece procedura Legii nr. 10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul

acestei proceduri cât și refuzul de a soluționa o anumită cerere putând fi atacate

în fața instanței de judecată în temeiul acestei legi speciale.

În ceea ce privește cererea de constatare a nulității

absolute a deciziei nr. 749/1979, precum și a declarației autentificate din 5

februarie 1979, Tribunalul, a reținut că interesul juridic al formulării acestei

cereri constă în obținerea de pârâți a restituirii în natură a terenului. Cum însă

singura posibilitate pentru pârâți de a obține restituirea în natură a imobilului

era formularea notificării potrivit legii speciale, Legea nr. 10/2001, condiție

neîndeplinită, tribunalul a reținut că aceștia nu mai au interes juridic, neputând

obține vreun folos material de pe urma admiterii acțiunii în constatarea nulității

absolute.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta

N.I., solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

în vederea judecării în fondului pricinii, întrucât în mod greșit instanța de fond

a respins cererea sa ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes și lipsei

calității procesuale active a reclamantei.

Împotriva aceleiași sentințe, a declarat apel reclamantul

C.A., solicitând anularea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii

excepției lipsei de interes și a excepției lipsei calității sale procesuale active

și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 758A din 3 octombrie 2011 Curtea

de Apel București,

secția a IV-a civilă,

a respins, câ nefondate, apelurile formulate de reclamanții N.I. și C.A.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel, a reținut că,

în cauză, calitatea de moștenitori legali ai persoanei fizice îndreptățite o au

moștenitorii defunctului R.C., respectiv R.I., R.F. și C.I. Aceasta din urmă a decedat

la data de 4 noiembrie 2002, ulterior expirării termenului legal pentru formularea

notificării, astfel cum acesta a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și prin O.U.G. nr. 145/2001.

În această situație, reclamanta N.I. nu avea calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor, succesiunea persoanei îndreptățite

a fost acceptată de mama sa, C.I., reclamanta neavând vocație succesorală concretă

la succesiunea defunctului

R.C. la momentul formulării notificării din 19

noiembrie 2001. De asemenea, apelantul reclamant C.A. nu avea vocație succesorală

concretă la succesiunea defunctului R.C. în termenul de formulare a notificării.

Existența procurii speciale autentificate nu schimbă concluzia

enunțată, întrucât mandatul nu a fost acordat de C.I. în vederea formulării notificării,

ci în vederea dezbaterii succesiunii defunctului R.C.

Prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate

de apelanta reclamantă, nu sunt aplicabile în speță. Conform acestui text legal,

de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută

la cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus

în termen cererea de restituire. Astfel, textul legal are în vedere situația în

care numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut

restituirea imobilului, caz în care imobilul se cuvine celor ce s-au conformat Legii

nr. 10/2001, republicată, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele

lor succesorale. Succesorii nu dobândesc în nume propriu dreptul la restituire,

ci ca moștenitori ai antecesorului lor, singurul cu privire la care se pune problema

funcționării dreptului de acrescământ.

În cauză însă, niciunul din moștenitorii proprietarului

deposedat respectiv R.I., R.F. și C.I., nu au cerut restituirea imobilului în condițiile

Legii nr. 10/2001. În consecință, având în vedere că niciun moștenitori legal nu

a urmat procedura prevăzută la cap.III, acest fapt nu poate profita moștenitorilor

unuia din moștenitorii persoanei îndreptățite, Legea nr. 10/2001 neprevăzând un

asemenea drept.

Reținându-se că apelanții nu au calitatea de persoane

îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001, în mod corect a considerat tribunalul

că este lipsită de interes cererea pentru anularea donației făcute de defunctul

R.C., în baza art. 2 lit. c) din aceeași lege. Astfel, interesul practic urmărit

prin formularea cererii de anulare a donației constă în recunoașterea dreptului

de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, or, pentru considerentele

expuse mai sus, apelanții reclamanți nu au acest drept.

Instanța de apel a reținut și că susținerile apelantului-reclamant

C.A. sunt, de asemenea, neîntemeiate. Potrivit art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în

mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță care va

hotărî asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter

civil. În cauză, acest drept nu a fost negat reclamantului, iar împrejurarea că

instanța nu a pronunțat soluția dorită de parte nu presupune încălcarea dreptului

de acces la instanță.

Astfel, dreptul de acces la instanțe, recunoscut de

art. 6 parag. 1 din Convenție, nu este absolut; el se pretează la limitări admise

implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele

contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere. în speță, instituirea

unui termen pentru formularea notificării nu presupune încălcarea dreptului de acces

la instanță, reglementarea respectivă reprezentând o limitare admisă de art. menționat

din Convenție.

Mai mult, în prezenta cauză, raportul juridic dedus judecății

a fost analizat pe fondul său, constatându-se lipsa calității apelanților-reclamanți

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. De

asemenea, nu se poate susține încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

care prevede următoarele "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional." în speță, apelanții reclamanți nu dețin

un bun în sensul art. menționat, aceștia neavând dreptul de a obține restituirea

imobilului în discuție sau de a fi despăgubiți în temeiul legislației interne, pentru

considerentele expuse mai sus.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta

N.I.,

invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 și pct. 7 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii, față de

împrejurarea că procesul a fost soluționat pe cale de excepție, fără a intra în

cercetarea fondului și este necesară administrarea de probe noi.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală,

întrucât numai prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale a putut ajunge

la soluția respingerii apelului pe care 1-a declarat și prin care critica sentința

primei instanțe sub aspectul greșitei admiteri a excepției lipsei calității procesual

active.

Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 676 C. civ. și a susținut că este moștenitor

legal, în sensul că este rudă de gradul 3 cu defunctul R.C., proprietarul terenului

în discuție.

Cum alin. (2) al art. 4 arată că, de prevederile Legii

nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii legali, este evident că, în calitate de

rudă de gradul 3 cu defunctul R.C. poate beneficia de prevederile acestei legi,

tocmai pentru că moștenitorii lui R.C. nu au uzat de dreptul de a formula notificare

și a solicita retrocedarea terenului în discuție.

Așa cum se arata și în decizia I.C.C.J. nr. 4833/ 17.03.2006,

publicată în Buletinul Casației, prevederea din art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001,

se regăsește de fapt și în C. civ., care la art. 697 reglementează dreptul de acrescământ.

Art. 697 C. civ., așa cum a fost modificat prin art. 1

din Legea nr. 319/1994, arată că partea renunțătorului profita coerezilor săi, iar

dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor.

La art. 696 C. civ. se arată că, dacă renunțătorul este

singur în gradul său, sau dacă toți coerezii săi renunță, copii lor vin la succesiune

in virtutea propriilor lor drepturi, pentru părți egale.

Din acte rezultă că terenul din str. C. în suprafață de

888 m.p. a aparținut defunctului R.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 03 iulie 1975.

Din C.M. din 06 februarie 2008 rezultă că moștenitorii

defunctului R.C. sunt R.I., R.F. și C.I.

În dosarul administrativ rezultă că niciunul dintre moștenitorii

defunctului R.C. nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Din același dosar administrativ rezultă ca reclamanta

a formulat în nume propriu notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că actul juridic de opțiune succesorală

este un act juridic irevocabil și indivizibil, în sensul că exercită dreptul de

opțiune, succesibilul trebuie să se pronunțe unitar în ceea ce privește dreptul

său la succesiune, nefiind posibilă acceptarea unei părți și renunțarea la cealaltă,

potrivit principiului „ nemo pro parte heres ".

Principiul indivizibilității opțiunii succesorale cuprinde

însă și excepții, cum ar fi cea prevăzută la art. 22 din Legea nr. 10/2001, sau

cea prevăzută de art. 8, 11, 36, 48 din Legea nr. 18/1991.

Astfel, cele două legii prevăd că dacă moștenitorii fostului

proprietar, sau proprietarul în viață, nu au formulat cererea prevăzută de lege,

nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate.

În sensul celor arătate mai sus, recurenta-reclamantă

citează din Tratatul de Drept Succesoral de Francis Deak care, arată că „o altă

excepție de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale este prevăzută

de legea fondului funciar" și adăugam noi, de Legea nr. 10/2001 la art. 22.

Cu alte cuvinte, în mod cu totul greșit instanța de apel,

ca și instanța de fond,au reținut că art. 4 alin. (4) nu ar avea aplicare în speță,

întrucât niciunul din moștenitorii proprietarului deposedat nu au formulat notificare

în baza Legii nr. 10/2001, pentru că, în realitate, potrivit excepției de la principiul

indivizibilității opțiunii succesorale prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001,

precum și față de prevederile alin. (2) art. 4, orice moștenitor legal beneficiază

de Legea nr. 10/2001.

Consideră reclamanta-recurentă, contrar susținerilor instanței

de apel, că are dreptul să formuleze notificare în nume propriu în baza Legii

nr. 10/2001, tocmai pentru că niciunul din moștenitorii de același grad nu au formulat

notificare, iar în această situație potrivit art. 697, partea lor trece la gradul

următor.

În raport de cele arătate mai sus, în mod cu totul greșit

instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 nu ar fi prevăzut dreptul unui alt

moștenitor legal, decât moștenitorul persoanei îndreptățite de a formula notificare,

încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (2).

În sensul susținerilor, s-a invocat Decizia Î.C.C.J.

din 12 aprilie 2006 publicată în Buletinul Casației, în care se arată că, de cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au notificat unitatea deținătoare

beneficiază moștenitorii notificatori.

De asemenea, în decizia din 17 mai 2006 publicată în Buletinul

Casației se arată la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută, profită ceilalți moștenitori

ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

În această decizie, I.C.C.J. arată că fiul moștenitorului

persoanei îndreptățite poate formula notificare în nume propriu numai dacă autorul

său, respectiv moștenitorul persoanei îndreptățite nu a uzat de dreptul său.

În speță, moștenitorii persoanei îndreptățite, respectiv

C.I., R.I. și R.F. nu au uzat de dreptul lor în sensul formulării notificării în

baza Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că reclamanta avea dreptul să-și exercite

propriul său drept de moștenitor legal de a depune notificare în nume propriu în

vederea recuperării imobilului din str. C.

Ca atare, în mod cu totul greșit instanța a admis excepția

lipsei calității procesual active, reținând că recurenta-reclamantă nu ar fi persoană

îndreptățită.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că decizia este nemotivată, în sensul

că instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel prin care se arată că, de la

principiul indivizibilității opțiunii succesorale există excepții, ca și cea prevăzuta

de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că, în raport de această dispoziție, recurenta

avea dreptul, ca moștenitor legal, să-și exercite dreptul propriu de a notifica

primăria să-i restituie imobilul în discuție.

În sensul art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., s-a susținut

că, în mod greșit instanța a respins motivul de apel prin care reclamanta critică

hotărârea instanței de fond în ceea ce privește admiterea excepției lipsei de interes

în a solicita constatarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979 și a declarației

autentice din 5 februarie 1979.

În motivarea soluției de respingere a acestui motiv de

apel, curtea de apel a reținut că, de vreme ce reclamanta nu este persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii nu justifică vreun interes în anularea donației.

Consideră recurenta că, prin soluția pronunțată, instanța

de apel a încălcat prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, ca și prevederile

art. 697, 698, 680 C. civ.

Așa cum s-a arătat la cel dintâi motiv de recurs, reclamanta

este moștenitor legal, rudă de gradul 3 cu defunctul R.C.

Față de împrejurarea că moștenitorii defunctului R.C.

nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și cum art. 22 reprezintă o

excepție de la principiul opțiunii succesorale, recurenta-reclamantă avea dreptul,

în calitate de moștenitor de grad următor, să solicite retrocedarea imobilului și

să formuleze notificare.

Totodată, prin nedepunerea în termen a notificării, moștenitorii

lui R.C. au renunțat prin abstențiune la o parte din moștenire, respectiv la acest

teren, situație în care era îndreptățită să formuleze notificare reclamanta.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

În temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii este asigurată de statutul de proprietar asupra imobilului

ce formează obiectul notificării, la momentul preluării mobilului de către stat.

În speță, imobilul în litigiu a aparținut la momentul

preluării de către stat autorului R.C.

Potrivit certificatului de moștenitor din 6 februarie

2008, moștenitorii defunctului R.C. sunt R.I., R.F. și C.I. (mama reclamantei N.I.).

La data adoptării Legii nr. 10/2001, până la expirarea

termenului prevăzut pentru depunerea notificărilor, succesoarea C.I. era în viață,

având vocația de a solicita restituirea bunului, în baza dispozițiilor art. 4

alin. (2) și alin. (3) din legea specială.

Aceasta, în considerarea faptului că, C.I. - antecesoarea

notificatoarei N.I. avea calitatea de succesor legal al fostului proprietar al imobilului,

conform certificatului de moștenitor menționat; deci, mama reclamantei nu a renunțat

la moștenire de pe urma autorului său, însă nu și-a exprimat opțiunea de restituire

a terenului în litigiu, în termenul expres prevăzut de Legea nr. 10/2001 în acest

scop.

În privința aplicării regulilor instituției moștenirii,

legiuitorul a instituit un regim special pentru bunurile ce fac obiectul Legii

nr. 10/2001 în raport de alte bunuri ce au aparținut persoanei fizice îndreptățite

la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, măsuri de care vor beneficia

moștenitorii acesteia, conform art. 4 din lege.

Potrivit acestui regim special, succesibilii care nu au

acceptat moștenirea sunt repuși în termenul de acceptare, legiuitorul acordând cererii

de restituire valoare de acceptare a succesiunii.

Este de reținut că ne aflăm într-un cadru juridic reglementat

de o lege specială, nr. 10/2001, care, cu privire la dreptul la restituire, prevede

în art. 4 alin. (2) că, de dispozițiile sale beneficiază și moștenitorii persoanelor

fizice îndreptățite, aceasta fiind regula generală.

În alin. (3) al aceluiași art., se stabilește o regulă

derogatorie de la dreptul comun (fiind vorba de o lege cu caracter reparatoriu)

în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii și apare noțiunea de „succesibil",

care diferă de cea de moștenitor folosită în alin. (2) al art. 4.

În consecință, legiuitorul a făcut o diferențiere între

cei care sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul

comun și cei care au doar vocație succesorală, iar prin cererea de restituire sunt

repuși în termenul de acceptare a moștenirii, stabilind astfel, vocația lor de a

succede în drepturile și obligațiile autorilor lor.

În speță, reclamanta-recurentă nu poate veni în nume propriu

la moștenirea defunctului proprietar R.C., ceea ce exclude calitatea sa de persoană

îndreptățită la restituire în sensul art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Aceasta deoarece, ca descendentă de gradul III

a defunctului (nepoată de soră), reclamanta-recurentă este înlăturată de la moștenire

de sora defunctului (mama sa) C.I., descendentul de gradul II care a acceptat succesiunea

autorului R.C. Soluția se justifică pe principiul proximității gradului de rudenie

între moștenitorii din aceeași clasă, potrivit căruia, înăuntrul aceleiași clase,

rudele mai apropiate în grad înlătură de la moștenire rudele mai îndepărtate în

grad.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează acele

persoane cu vocație concretă la moștenire, nu și pe cele cu vocație generală, asigurată

printr-o legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moștenitori I-IV,

așadar excluse de la moștenire potrivit ordinii concrete la succesiune a rudelor

defunctului.

Simpla legătură de rudenie dintre autorul R.C. și reclamanta

N.I. nu determină automat calitatea celei din urmă de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, atâta timp cât există alte persoane cu vocație succesorală în grad

preferabil (moștenitorii C.I., R.I. și R.F.).

Referitor la dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, din interpretarea literală a normei rezultă că desocotirea menționată

în acest text legal este posibilă doar între moștenitorii persoanei îndreptățite.

Or, persoanele îndreptățite să solicite măsuri reparatorii

pentru imobilul în discuție erau cei trei moștenitori ai defunctului R.C., respectiv

C.I., R.I. și R.F., așa încât reclamantei-recurente nu îi sunt aplicabile prevederile

din legea specială mai sus-menționate.

Din interpretarea dispozițiilor legii speciale, ce sunt

aplicabile în speță, rezultă că reclamanta N.I. putea formula în nume propriu notificare

numai în situația în care mama sa, succesoarea C.I. ar fi fost predecedată la data

adoptării Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este valabil în cazul de față.

Nu sunt fondate nici criticile vizând greșita soluționare

de către instanțele fondului a excepției lipsei de interes a reclamantei de a solicita

constatarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979 și a declarației autentificate

din 5 februarie 1979.

Cerința interesului constituie o condiție de fond pentru

exercitarea acțiunii injustiție, constând în finalitatea practică din punct de vedere

juridic, a acțiunii promovate de reclamant.

Interesul reprezintă și prefigurează scopul și „profitul"

demersului procesual, finalitatea acestuia care, dacă nu se identifică din punct

de vedere juridic, acțiunea se consideră că nu există.

Cerința interesului trebuie îndeplinită pe tot parcursul

procesului, prin hotărârea sa, instanța de judecată fiind chemată să se pronunțe

în concret cu privire la valorificarea unui drept.

În speță, cum reclamanta N.I. nu are calitatea de persoană

îndreptățită de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, deoarece

autoarea sa, C.I. nu a formulat notificare în termenul legal, prezenta acțiune privind

anularea donației rămâne fără niciun efect juridic, fiind astfel, lipsită de interes.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs întemeiat

pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care reglementează situația în care hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă

în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată,

care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

În cauză, nu se verifică niciuna din aceste ipoteze, întrucât

pe de o parte, instanța de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de

fapt și de drept pentru care a adoptat soluția, iar pe de altă parte, motivarea

deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia, așa încât hotărârea pronunțată

cuprinde motivele pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura pricinii.

Ca urmare, motivarea instanței de apel întrunește exigențele

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., situație în care este inoperant cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Faptul că instanța de apel nu și-a însușit criticile din

apelul reclamantei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunțate, în sensul

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi

respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I. împotriva deciziei nr. 758A din

data de 3 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2012.