ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5693/2012

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 martie 2008, reclamanții N.I. și C.A. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București, prin Primar General, solicitând constatarea nulității absolute a deciziei, prin care terenul în suprafață de 888 m.p. situat în str. C., București, a trecut în proprietatea Statului, precum și a declarației autentificate din 5 februarie 1979, pentru lipsa cauzei, precum și obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului menționat. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948, 966, 480, 481 C. civ., Legea nr. 10/2001.

La data de 21 aprilie 2008, reclamanta a formulat cerere modificatoare a acțiunii, arătând că solicită introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a lui R.I. și R.F., pentru a se constata și în contradictoriu cu aceștia calitatea de unici proprietari asupra imobilului situat în București, str. C. Pârâții R.I. și R.F. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat constatarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979, prin care terenul în suprafață de 888 m.p. situat în str. C., București, a trecut în proprietatea Statului, precum și a declarației autentificate din 5 februarie 1979, pentru lipsa cauzei, precum și obligarea pârâtului Municipiul București la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 888 m.p.

menționat. La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2010, Tribunalul, a invocat din oficiu, excepția lipsei de interes a reclamanților și pârâtei în solicitarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979 precum și a declarației autentificate din 5 februarie 1979, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților de a solicita obligarea Municipiului București la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului de 888 m.p. situat în București, str. C., precum și excepția inadmisibilității cererii pârâtei-reclamante R.F. de a solicita obligarea Municipiului București la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului de 888 m.p. situat în București, str. C., pe calea revendicării conform art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1807 din 2 decembrie 2010, Tribunalul București , secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei de interes a reclamanților și pârâților-reclamanți de a solicita constatarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979 și a declarației autentificate din 5 februarie 1979, a respins aceste cereri, ca urmare a lipsei interesului și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților N.I. și C.A., pe cererea de restituire în natură/măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 888 m.p. situat în București, str. C. Totodată, Tribunalul, a respins cererea de restituire în natură/măsuri reparatorii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulată de pârâții-reclamanți R.F.

și R.I. (decedat pe parcursul soluționării cauzei, fiind introduși ca moștenitori, reclamanții N.I. și C.A. și pârâta R.F.). Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București, a reținut că, potrivit susținerilor reclamanților și contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 3 iulie 1945 și transcris la Tribunalul Ilfov, terenul în litigiu a aparținut autorului R.C., intrând în proprietatea statului prin donația pe care acesta a facut-o în favoarea statului, act de donație ce face obiectul cererii de constatare a nulității absolute în prezentul dosar. Conform certificatului de moștenitor din 6 februarie 2008, moștenitorii defunctului R.C., decedat la data de 08 august 1983, sunt R.I., R.F. și C.I.

Reclamanții sunt moștenitorii defunctei C.I., decedată la data de 4 noiembrie 2002, conform certificatului de deces atașat la dosar. Tribunalul București, a reținut că persoanele îndreptățite a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, str. C., ce a aparținut defunctului R.C. erau cei trei moștenitori. În ceea ce privește pe pârâții R.I. și R.F., Tribunalul, a reținut că aceștia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat și care va fi analizat la momentul cercetării excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate de ei pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ.

În ceea ce o privește pe C.I., din analiza dosarului administrativ, Tribunalul, a constatat că nici aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deși a fost în viață până la data de 4 noiembrie 2002 (în condițiile în care termenul legal de formulare a notificării expirase la 14 februarie 2002, deci anterior decesului său). Prin urmare, Tribunalul, a constatat că reclamanții, în calitate de moștenitori ai acestei persoane, nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite la a solicita restituirea în natură (lăsarea în deplină proprietate și posesie) a terenului din str. C., în baza Legii nr. 10/2001, deoarece autoarea lor nu a formulat notificare în termenul legal, fiind prin urmare, decăzuți din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi.

Tribunalul a considerat că, faptul că reclamanta N.I. a formulat notificarea din 19 noiembrie 2001 nu schimbă situația constatată, întrucât la data formulării notificării, ca și pe întreg cursul termenului legal de formulare a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, autoarea sa, C.I., era în viață, ea fiind persoana îndreptățită la a formula notificare. Depunerea la dosar, la ultimul termen, a procurii speciale autentificate este fără relevanță, deoarece acest mandat a fost dat de C.I. fiicei N.I., în vederea dezbaterii succesiunii defunctului R.C. Nu se poate invoca de N.I. că ea însăși, în nume propriu, avea calitatea de moștenitoare a defunctului R.C., precum și faptul că a formulat notificare în această calitate, deoarece, conform certificatului de moștenitor, succesiunea a fost acceptată de mama sa, C.I., astfel încât N.I.

nu avea vocație succesorală concretă la succesiunea defunctului R.C. la momentul formulării notificării (deoarece succesiunea a fost deja acceptată de un moștenitor în grad mai apropiat). Tribunalul a înlăturat și susținerile reclamantei legate de aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul, a reținut că, în prezenta cauză, N.I. nu este un comoștenitor al defunctului R.C., care dorește să obțină și restituirea cotei altui comoștenitor, în speță, C.I., persoană care nu a formulat notificare, conform dreptului de acrescământ. N.I. a fost înlăturată de la moștenirea lui R.C., deoarece succesiunea acestuia a fost acceptată de mama sa, C.I., moștenitor în grad mai apropiat, astfel încât nu poate invoca dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întemeiate pe dreptul de acrescământ.

Prin urmare, raportat la faptul că reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, deoarece autoarea lor, C.I. nu a formulat notificare în termenul legal, Tribunalul, a apreciat întemeiată excepția lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de donație. Instanța de fond a constatat că, deși R.I. și R.F. aveau calitatea de moștenitori ai defunctului R.C., conform certificatului de moștenitor, aceștia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din dosarul administrativ, aspect necontestat de altfel, motiv pentru care aceste persoane au solicitat revendicarea imobilului pe calea dreptului comun, conform art. 480 C. civ.

Tribunalul a concluzionat în sensul că, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiile Legii nr. 112/1995 de chiriași. În cauza de față, imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001, făcând obiectul art. 2 lit. c) din această lege, deoarece reprezintă imobil preluat în baza Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului, neîncheiat în formă autentică, iar pârâții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ.

în condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, singura modalitate prin care își putea valorifica pretențiile era o acțiune întemeiată pe dispozițiile acestei legi speciale, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termen legal. Tribunalul a constatat că nu au fost învederate motive independente de voința lor, care i-ar fi împiedicat să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termen legal. Tribunalul a considerat că nu se poate susține încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a art. 6 din aceeași Convenție, întrucât pârâții-reclamanți nu beneficiau de un "bun" în sensul convenției, iar, pentru a beneficia de speranța legitimă la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist dată de Legea nr. 10/2001, era necesară formularea notificării de restituire.

Totodată, necesitatea formulării acestei notificări și a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces la justiție, ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura Legii nr. 10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei proceduri cât și refuzul de a soluționa o anumită cerere putând fi atacate în fața instanței de judecată în temeiul acestei legi speciale. În ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a deciziei nr. 749/1979, precum și a declarației autentificate din 5 februarie 1979, Tribunalul, a reținut că interesul juridic al formulării acestei cereri constă în obținerea de pârâți a restituirii în natură a terenului.

Cum însă singura posibilitate pentru pârâți de a obține restituirea în natură a imobilului era formularea notificării potrivit legii speciale, Legea nr. 10/2001, condiție neîndeplinită, tribunalul a reținut că aceștia nu mai au interes juridic, neputând obține vreun folos material de pe urma admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta N.I., solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea judecării în fondului pricinii, întrucât în mod greșit instanța de fond a respins cererea sa ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes și lipsei calității procesuale active a reclamantei. Împotriva aceleiași sentințe, a declarat apel reclamantul C.A., solicitând anularea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii excepției lipsei de interes și a excepției lipsei calității sale procesuale active și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 758A din 3 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, câ nefondate, apelurile formulate de reclamanții N.I. și C.A. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel, a reținut că, în cauză, calitatea de moștenitori legali ai persoanei fizice îndreptățite o au moștenitorii defunctului R.C., respectiv R.I., R.F. și C.I. Aceasta din urmă a decedat la data de 4 noiembrie 2002, ulterior expirării termenului legal pentru formularea notificării, astfel cum acesta a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001. În această situație, reclamanta N.I. nu avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor, succesiunea persoanei îndreptățite a fost acceptată de mama sa, C.I., reclamanta neavând vocație succesorală concretă la succesiunea defunctului R.C.

la momentul formulării notificării din 19 noiembrie 2001. De asemenea, apelantul reclamant C.A. nu avea vocație succesorală concretă la succesiunea defunctului R.C. în termenul de formulare a notificării. Existența procurii speciale autentificate nu schimbă concluzia enunțată, întrucât mandatul nu a fost acordat de C.I. în vederea formulării notificării, ci în vederea dezbaterii succesiunii defunctului R.C. Prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate de apelanta reclamantă, nu sunt aplicabile în speță. Conform acestui text legal, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Astfel, textul legal are în vedere situația în care numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea imobilului, caz în care imobilul se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, republicată, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale. Succesorii nu dobândesc în nume propriu dreptul la restituire, ci ca moștenitori ai antecesorului lor, singurul cu privire la care se pune problema funcționării dreptului de acrescământ. În cauză însă, niciunul din moștenitorii proprietarului deposedat respectiv R.I., R.F. și C.I., nu au cerut restituirea imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001. În consecință, având în vedere că niciun moștenitori legal nu a urmat procedura prevăzută la cap.III, acest fapt nu poate profita moștenitorilor unuia din moștenitorii persoanei îndreptățite, Legea nr. 10/2001 neprevăzând un asemenea drept.

Reținându-se că apelanții nu au calitatea de persoane îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001, în mod corect a considerat tribunalul că este lipsită de interes cererea pentru anularea donației făcute de defunctul R.C., în baza art. 2 lit. c) din aceeași lege. Astfel, interesul practic urmărit prin formularea cererii de anulare a donației constă în recunoașterea dreptului de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, or, pentru considerentele expuse mai sus, apelanții reclamanți nu au acest drept. Instanța de apel a reținut și că susținerile apelantului-reclamant C.A. sunt, de asemenea, neîntemeiate. Potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță care va hotărî asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

În cauză, acest drept nu a fost negat reclamantului, iar împrejurarea că instanța nu a pronunțat soluția dorită de parte nu presupune încălcarea dreptului de acces la instanță. Astfel, dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 parag. 1 din Convenție, nu este absolut; el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere. în speță, instituirea unui termen pentru formularea notificării nu presupune încălcarea dreptului de acces la instanță, reglementarea respectivă reprezentând o limitare admisă de art. menționat din Convenție. Mai mult, în prezenta cauză, raportul juridic dedus judecății a fost analizat pe fondul său, constatându-se lipsa calității apelanților-reclamanți de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nu se poate susține încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." în speță, apelanții reclamanți nu dețin un bun în sensul art. menționat, aceștia neavând dreptul de a obține restituirea imobilului în discuție sau de a fi despăgubiți în temeiul legislației interne, pentru considerentele expuse mai sus. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta N.I., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 7 C. proc.

civ. și solicitând casarea hotărârii, față de împrejurarea că procesul a fost soluționat pe cale de excepție, fără a intra în cercetarea fondului și este necesară administrarea de probe noi. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât numai prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale a putut ajunge la soluția respingerii apelului pe care 1-a declarat și prin care critica sentința primei instanțe sub aspectul greșitei admiteri a excepției lipsei calității procesual active. Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 676 C. civ. și a susținut că este moștenitor legal, în sensul că este rudă de gradul 3 cu defunctul R.C., proprietarul terenului în discuție.

Cum alin. (2) al art. 4 arată că, de prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii legali, este evident că, în calitate de rudă de gradul 3 cu defunctul R.C. poate beneficia de prevederile acestei legi, tocmai pentru că moștenitorii lui R.C. nu au uzat de dreptul de a formula notificare și a solicita retrocedarea terenului în discuție. Așa cum se arata și în decizia I.C.C.J. nr. 4833/ 17.03.2006, publicată în Buletinul Casației, prevederea din art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, se regăsește de fapt și în C. civ., care la art. 697 reglementează dreptul de acrescământ. Art. 697 C. civ., așa cum a fost modificat prin art. 1 din Legea nr. 319/1994, arată că partea renunțătorului profita coerezilor săi, iar dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor.

La art. 696 C. civ. se arată că, dacă renunțătorul este singur în gradul său, sau dacă toți coerezii săi renunță, copii lor vin la succesiune in virtutea propriilor lor drepturi, pentru părți egale. Din acte rezultă că terenul din str. C. în suprafață de 888 m.p. a aparținut defunctului R.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 iulie 1975. Din C.M. din 06 februarie 2008 rezultă că moștenitorii defunctului R.C. sunt R.I., R.F. și C.I. În dosarul administrativ rezultă că niciunul dintre moștenitorii defunctului R.C. nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. Din același dosar administrativ rezultă ca reclamanta a formulat în nume propriu notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că actul juridic de opțiune succesorală este un act juridic irevocabil și indivizibil, în sensul că exercită dreptul de opțiune, succesibilul trebuie să se pronunțe unitar în ceea ce privește dreptul său la succesiune, nefiind posibilă acceptarea unei părți și renunțarea la cealaltă, potrivit principiului „ nemo pro parte heres ". Principiul indivizibilității opțiunii succesorale cuprinde însă și excepții, cum ar fi cea prevăzută la art. 22 din Legea nr. 10/2001, sau cea prevăzută de art. 8, 11, 36, 48 din Legea nr. 18/1991. Astfel, cele două legii prevăd că dacă moștenitorii fostului proprietar, sau proprietarul în viață, nu au formulat cererea prevăzută de lege, nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate.

În sensul celor arătate mai sus, recurenta-reclamantă citează din Tratatul de Drept Succesoral de Francis Deak care, arată că „o altă excepție de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale este prevăzută de legea fondului funciar" și adăugam noi, de Legea nr. 10/2001 la art. 22. Cu alte cuvinte, în mod cu totul greșit instanța de apel, ca și instanța de fond,au reținut că art. 4 alin. (4) nu ar avea aplicare în speță, întrucât niciunul din moștenitorii proprietarului deposedat nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru că, în realitate, potrivit excepției de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum și față de prevederile alin. (2) art. 4, orice moștenitor legal beneficiază de Legea nr. 10/2001.

Consideră reclamanta-recurentă, contrar susținerilor instanței de apel, că are dreptul să formuleze notificare în nume propriu în baza Legii nr. 10/2001, tocmai pentru că niciunul din moștenitorii de același grad nu au formulat notificare, iar în această situație potrivit art. 697, partea lor trece la gradul următor. În raport de cele arătate mai sus, în mod cu totul greșit instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 nu ar fi prevăzut dreptul unui alt moștenitor legal, decât moștenitorul persoanei îndreptățite de a formula notificare, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (2). În sensul susținerilor, s-a invocat Decizia Î.C.C.J. din 12 aprilie 2006 publicată în Buletinul Casației, în care se arată că, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au notificat unitatea deținătoare beneficiază moștenitorii notificatori.

De asemenea, în decizia din 17 mai 2006 publicată în Buletinul Casației se arată la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. În această decizie, I.C.C.J. arată că fiul moștenitorului persoanei îndreptățite poate formula notificare în nume propriu numai dacă autorul său, respectiv moștenitorul persoanei îndreptățite nu a uzat de dreptul său. În speță, moștenitorii persoanei îndreptățite, respectiv C.I., R.I. și R.F.

nu au uzat de dreptul lor în sensul formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că reclamanta avea dreptul să-și exercite propriul său drept de moștenitor legal de a depune notificare în nume propriu în vederea recuperării imobilului din str. C. Ca atare, în mod cu totul greșit instanța a admis excepția lipsei calității procesual active, reținând că recurenta-reclamantă nu ar fi persoană îndreptățită. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că decizia este nemotivată, în sensul că instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel prin care se arată că, de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale există excepții, ca și cea prevăzuta de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că, în raport de această dispoziție, recurenta avea dreptul, ca moștenitor legal, să-și exercite dreptul propriu de a notifica primăria să-i restituie imobilul în discuție.

În sensul art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., s-a susținut că, în mod greșit instanța a respins motivul de apel prin care reclamanta critică hotărârea instanței de fond în ceea ce privește admiterea excepției lipsei de interes în a solicita constatarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979 și a declarației autentice din 5 februarie 1979. În motivarea soluției de respingere a acestui motiv de apel, curtea de apel a reținut că, de vreme ce reclamanta nu este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii nu justifică vreun interes în anularea donației. Consideră recurenta că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, ca și prevederile art. 697, 698, 680 C. civ.

Așa cum s-a arătat la cel dintâi motiv de recurs, reclamanta este moștenitor legal, rudă de gradul 3 cu defunctul R.C. Față de împrejurarea că moștenitorii defunctului R.C. nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și cum art. 22 reprezintă o excepție de la principiul opțiunii succesorale, recurenta-reclamantă avea dreptul, în calitate de moștenitor de grad următor, să solicite retrocedarea imobilului și să formuleze notificare. Totodată, prin nedepunerea în termen a notificării, moștenitorii lui R.C. au renunțat prin abstențiune la o parte din moștenire, respectiv la acest teren, situație în care era îndreptățită să formuleze notificare reclamanta. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: În temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii este asigurată de statutul de proprietar asupra imobilului ce formează obiectul notificării, la momentul preluării mobilului de către stat.

În speță, imobilul în litigiu a aparținut la momentul preluării de către stat autorului R.C. Potrivit certificatului de moștenitor din 6 februarie 2008, moștenitorii defunctului R.C. sunt R.I., R.F. și C.I. (mama reclamantei N.I.). La data adoptării Legii nr. 10/2001, până la expirarea termenului prevăzut pentru depunerea notificărilor, succesoarea C.I. era în viață, având vocația de a solicita restituirea bunului, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (2) și alin. (3) din legea specială. Aceasta, în considerarea faptului că, C.I. - antecesoarea notificatoarei N.I. avea calitatea de succesor legal al fostului proprietar al imobilului, conform certificatului de moștenitor menționat; deci, mama reclamantei nu a renunțat la moștenire de pe urma autorului său, însă nu și-a exprimat opțiunea de restituire a terenului în litigiu, în termenul expres prevăzut de Legea nr. 10/2001 în acest scop.

În privința aplicării regulilor instituției moștenirii, legiuitorul a instituit un regim special pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 în raport de alte bunuri ce au aparținut persoanei fizice îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, măsuri de care vor beneficia moștenitorii acesteia, conform art. 4 din lege. Potrivit acestui regim special, succesibilii care nu au acceptat moștenirea sunt repuși în termenul de acceptare, legiuitorul acordând cererii de restituire valoare de acceptare a succesiunii. Este de reținut că ne aflăm într-un cadru juridic reglementat de o lege specială, nr. 10/2001, care, cu privire la dreptul la restituire, prevede în art. 4 alin. (2) că, de dispozițiile sale beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, aceasta fiind regula generală.

În alin. (3) al aceluiași art., se stabilește o regulă derogatorie de la dreptul comun (fiind vorba de o lege cu caracter reparatoriu) în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii și apare noțiunea de „succesibil", care diferă de cea de moștenitor folosită în alin. (2) al art. 4. În consecință, legiuitorul a făcut o diferențiere între cei care sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul comun și cei care au doar vocație succesorală, iar prin cererea de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii, stabilind astfel, vocația lor de a succede în drepturile și obligațiile autorilor lor. În speță, reclamanta-recurentă nu poate veni în nume propriu la moștenirea defunctului proprietar R.C., ceea ce exclude calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta deoarece, ca descendentă de gradul III a defunctului (nepoată de soră), reclamanta-recurentă este înlăturată de la moștenire de sora defunctului (mama sa) C.I., descendentul de gradul II care a acceptat succesiunea autorului R.C. Soluția se justifică pe principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă, potrivit căruia, înăuntrul aceleiași clase, rudele mai apropiate în grad înlătură de la moștenire rudele mai îndepărtate în grad. Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 vizează acele persoane cu vocație concretă la moștenire, nu și pe cele cu vocație generală, asigurată printr-o legătură de rudenie încadrabilă în vreuna din clasele de moștenitori I-IV, așadar excluse de la moștenire potrivit ordinii concrete la succesiune a rudelor defunctului.

Simpla legătură de rudenie dintre autorul R.C. și reclamanta N.I. nu determină automat calitatea celei din urmă de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, atâta timp cât există alte persoane cu vocație succesorală în grad preferabil (moștenitorii C.I., R.I. și R.F.). Referitor la dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, din interpretarea literală a normei rezultă că desocotirea menționată în acest text legal este posibilă doar între moștenitorii persoanei îndreptățite. Or, persoanele îndreptățite să solicite măsuri reparatorii pentru imobilul în discuție erau cei trei moștenitori ai defunctului R.C., respectiv C.I., R.I. și R.F., așa încât reclamantei-recurente nu îi sunt aplicabile prevederile din legea specială mai sus-menționate.

Din interpretarea dispozițiilor legii speciale, ce sunt aplicabile în speță, rezultă că reclamanta N.I. putea formula în nume propriu notificare numai în situația în care mama sa, succesoarea C.I. ar fi fost predecedată la data adoptării Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este valabil în cazul de față. Nu sunt fondate nici criticile vizând greșita soluționare de către instanțele fondului a excepției lipsei de interes a reclamantei de a solicita constatarea nulității absolute a deciziei nr. 749/1979 și a declarației autentificate din 5 februarie 1979. Cerința interesului constituie o condiție de fond pentru exercitarea acțiunii injustiție, constând în finalitatea practică din punct de vedere juridic, a acțiunii promovate de reclamant.

Interesul reprezintă și prefigurează scopul și „profitul" demersului procesual, finalitatea acestuia care, dacă nu se identifică din punct de vedere juridic, acțiunea se consideră că nu există. Cerința interesului trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, prin hotărârea sa, instanța de judecată fiind chemată să se pronunțe în concret cu privire la valorificarea unui drept. În speță, cum reclamanta N.I. nu are calitatea de persoană îndreptățită de a obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, deoarece autoarea sa, C.I. nu a formulat notificare în termenul legal, prezenta acțiune privind anularea donației rămâne fără niciun efect juridic, fiind astfel, lipsită de interes. Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. În cauză, nu se verifică niciuna din aceste ipoteze, întrucât pe de o parte, instanța de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care a adoptat soluția, iar pe de altă parte, motivarea deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia, așa încât hotărârea pronunțată cuprinde motivele pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ca urmare, motivarea instanței de apel întrunește exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., situație în care este inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Faptul că instanța de apel nu și-a însușit criticile din apelul reclamantei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunțate, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I. împotriva deciziei nr. 758A din data de 3 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2012.