AFFAIRE VAILLANT c. FRANCE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 30609/04) îndreptată împotriva Republicii Franceze și care a fost depusă la Curtă la 18 august 2004 de către un cetățean al acestui stat, dl Philippe Vaillant („reclamantul"), în baza articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Dna F. Humbert, avocat la Nancy. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul lui, Dna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.

Reclamantul susținea în particular o încălcare a dreptului lui ca cauza să fie auzită de un tribunal imparțial, garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Printr-o decizie din 18 martie 2008, Curtea a declarat cererea admisibilă. ÎN FAPT

Reclamantul exercită profesia de chirurg-dentist la Nancy. Exercitase anterior în cadrul unui cabinet mutualist condus de dl C., administrator al Casei Primare de Asigurare Medicală (CPAM) de Nancy. Ca urmare a concedierii lui, reclamantul a inițiat o procedură pentru concediere abuzivă în fața consilului de prud'hommes. La 28 februarie 1996, CPAM de Nancy a primit o scrisoare de denunțare de la angajatorul reclamantului, destinată serviciului medical. Reclamantul a fost supus unui control referitoare la zece pacienți în perioada 8 noiembrie 1994 - 4 ianuarie 1996.

La 18 septembrie 1997, serviciul medical al Casei Naționale de Asigurare Medicală (CNAM) la nivel local de Nancy și dr. W., medic consilier șef de serviciu al CPAM de Nancy au depus o plângere împotriva reclamantului în fața secției asigurărilor sociale a consilului regional Lorraine al ordinului chirurgienilor-dentiști. Memorandumul argumenta anomalii ale practicii medicale, în special nerespectarea de către reclamant a datoriei sale de cortezie în atitudinea și observațiile sale față de pacienți, multiplicarea anumitor acte, nerespectarea nomenklaturii generale a actelor profesionale, existența indicațiilor false pe înțelegeri prealabile ale protezelor, executarea de îngrijiri neconformes cu datele dobândite de știință, etc.

În memorandumul de apărare din 17 noiembrie 1997, reclamantul susținea că alcătuirea secției asigurărilor sociale (prevăzută de articolul L.145-4 al codului asigurărilor sociale) era incompatibilă cu art. 6 din Convenție.

Prin decizia din 29 iunie 1998, secția asigurărilor sociale a consilului regional Lorraine al ordinului chirurgienilor-dentiști a considerat că membri ai săi beneficiază „de garanții care le permit să-și exprime cu deplină independență o apreciere personală asupra comportamentului profesional al medicilor urmăriți în fața secțiilor asigurărilor sociale și că dr Vaillant nu era deci îndreptățit să susțină că secția asigurărilor sociale a consilului regional Lorraine nu satisfacea cerința de independență și imparțialitate a instanțelor reamintite de art. 6 § 1 al CEDO". Pronunțând pe fond, secția asigurărilor sociale l-a condamnat pe reclamant la patru luni de interdicție de a oferi îngrijiri asiguraților sociali, dintre care două cu suspendare.

Reclamantul a apelat această decizie în fața secției asigurărilor sociale a consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști. Susținea din nou incompatibilitatea absolută a articolului 145-6 al codului asigurărilor sociale cu art. 6 din Convenție. De altfel, fiind condamnat la o pedeapsă temporară, a reamintit că articolul L.145-2 al codului asigurărilor sociale (prevăzând sancțiunile care pot fi pronunțate de secțiile asigurărilor sociale) nu preciza durata maximă a interdictului temporar și, prin urmare, art. 7 din Convenție s-a opus, în baza principiului legalității, pronunțării unui interdict temporar.

La 18 mai 2000, consilul național al ordinului chirurgienilor-dentiști – compus din dl R., președinte, și doctorii P. și S., reprezentanți ai consilului ordinului chirurgienilor-dentiști, și doctorii G. și G-J, reprezentanți ai organismelor de asigurări medicale – a judecat că secțiile asigurărilor sociale ale consilului regional și consilului național satisfaceau cerințele de independență și imparțialitate. Pronunțând pe fond, consilul național a confirmat decizia consilului regional. În sfârșit, a respins motivul bazat pe încălcarea principiului legalității considerând că motivul nu ar putea fi util prezentat în fața instanței administrative și că articolul L. 145-2 nu era contrar articolului 7 din Convenție.

Reclamantul a sesizat apoi Consilul de Stat care, printr-o hotărâre din 29 mai 2002, a judecat că din actele dosarului supuse judecătorilor de fond reiese că plângerea formată împotriva reclamantului în fața secției asigurărilor sociale a consilului regional al ordinului chirurgienilor dentiști de Lorraine provenea de la medicul consilier, șef al serviciului medical lângă CPAM de Nancy. Instanța care statuise pe această plângere avea printre membri, cu titlu de ascesor reprezentând organismeile de asigurări medicale, dr. Pe., chirurg-dentist consilier în cadrul serviciului medical lângă CPAM de Nancy, plasat în această calitate sub autoritatea ierarhică directă a autorului plângerii. Datorită alcătuirii acestei instanțe pentru judecarea cauzei, s-a încălcat echitatea procesului în fața secției asigurărilor sociale a consilului regional al ordinului chirurgienilor-dentiști de Lorraine. Reclamantul era deci admis și fundament să susțină că prin neriddicarea din oficiu a neregularității alcătuirii instanței de primă instanță, secția asigurărilor sociale a consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști a vicios decizia cu o eroare de drept.

În consecință, Consilul de Stat a anulat decizia secției asigurărilor sociale a consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști din 18 mai 2000 și a trimis cauza în fața aceleiași instanțe.

Prin decizie din 19 decembrie 2002, secția asigurărilor sociale a consilului național – compusă din dl R., președinte, doctorii P. și M., reprezentanți ai consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști, și doctorii G. și G-J, reprezentanți ai organismelor de asigurări medicale, și pe propunerea unui raportator diferit – a anulat decizia secției asigurărilor sociale a consilului regional dar a menținut interdicția făcută reclamantului de a oferi îngrijiri asiguraților sociali pentru o perioadă de patru luni, dintre care două cu suspendare.

Mai precis, pentru a anula decizia anterioară, secția asigurărilor sociale a consilului național a constatat că secția asigurărilor sociale a consilului regional era neregulat compusă. Pentru menținerea interdictului de exercitare, a observat că reclamantul practicase acte punând în pericol sănătatea pacienților, cotase acte ne-executate și multiplicase acte care nu erau necesare, ceea ce constituia culpe, abuzuri și fraude în sensul articolului L145-1 al codului asigurărilor sociale.

La 19 februarie 2003, reclamantul a sesizat din nou Consilul de Stat. Susținea că decizia atacată era pronunțată la sfârșitul unei proceduri neregulate. În aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea Europeană afirmase în hotărârea sa Piersack c. Belgia (seria A nr. 86, 1 octombrie 1982) că trebuia să se recuzeze orice judecător cu privire la care se putea legitim teme o lipsă de imparțialitate. Considera șocant că magistrații a căror decizie fusese anulată să putea din nou să judece aceleași fapte, opinia lor riscând greu să se fi schimbat. Alcătuirea secției asigurărilor sociale a consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști era atare care o permitea să instituie mai multe formații. Secția asigurărilor sociale a consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști care statuise la 18 mai 2000 și care aveva printre membri dl R., președintele lui, doctorii S. și Pe., reprezentanți ai consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști, și doctorii G. și G-J, reprezentanți ai organismelor de asigurări medicale, trebuia să judece în altă formație. Or decizia atacată menționa că aceeași instanță, când statuise pe renvoi din Consilul de Stat, era compusă din dl R., președinte, doctorii P. și M., reprezentanți ai consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști, și doctorii G. și G-J, reprezentanți ai organismelor de asigurări medicale. Din cei cinci membri alcătuind această instanță, după renvoi, patru aveau participat la decizia anulată de Consilul de Stat și deja statuiseră pe faptele reprochate.

La 20 februarie 2004, Consilul de Stat a declarat cererea reclamantului inadmisibilă, în aplicarea articolului L 822-1 al codului de justiție administrativă. A considerat că motivul reclamantului conform căruia alcătuirea secției asigurărilor sociale a consilului național al ordinului care rendasese decizia era neregulată, mai mulți membri ai acestei instanțe având deja sistat la examinarea inițială a cauzei, nu era de natură să permită admiterea cererii.

Articolele relevante ale codului sănătății publice referitoare la chirurgieni-dentiști, în vigoare la momentul faptelor, erau redactate după cum urmează: Articolul L. 4142-2 „Consilul național este asistat de un consilier de stat având voce deliberativă și care este numit de ministrul justiției. Dacă este necesar, unu sau mai mulți consilieri de stat supleanți sunt desemnați în aceleași condiții. " Articolul L. 4142-3 „O cameră disciplinară națională, care cunoaște în apel al deciziilor pronunțate în materie disciplinară, siede lângă Consilul național. Ea cuprinde șase membri titulari și șase membri supleanți de naționalitate franceză, aleși în condițiile fixate de articolul L4132-5. Ea este prezidată de un membru al Consilului de Stat având cel puțin rang de consilier de stat, desemnat în conformitate cu articolul L4142-2. Unu sau mai mulți președinți supleanți sunt desemnați în aceleași condiții (...) "

În pronunțarea deciziilor pe chestiuni precum cele ridicate în cazul de față, Consilul de Stat urmează o jurisprudență veche și constantă conform căreia nici o regulă generală de procedură nu se opune, în absența unui text determinând condițiile în care trebuie statuate, faptului că judecătorii a căror decizie fusese anulată să fie apelați să delibereze din nou pe aceeași cauză (CE, 12 noiembrie 1926, Société Dikson, Walrave et Cie, Colecția 1926, CE, 1 iunie 1953, Sieur Godard, Colecția 1953, CE, 25 iulie 1980, Sieur Dollet, Colecția 1980, și CE, 11 februarie 2005, Comună Meudon, Colecția 2005). ÎN DREPT

Reclamantul se plânge de faptul că din cei cinci membri alcătuind secția asigurărilor sociale a consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști, după renvoi, patru participaseră la decizia anulată de Consilul de Stat și deja statuiseră pe faptele reprochate. Estimează că această secție a asigurărilor sociale a consilului național nu era independentă și imparțială, după cum cere art. 6 § 1 din Convenție care, în partea relevantă, dispune: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de o instanță independentă și imparțială, stabilită de lege, care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...) "

Guvernul subliniază că Consilul de Stat nu s-a pronunțat pe meritul sancțiunii pronunțate împotriva reclamantului. Consilul de Stat a estimat că instanța de apel ar fi trebuit să dea curs motivului bazat pe neregularitatea alcătuirii formației de judecată de primă instanță, ținând seama de faptul că unu din membri se afla sub autoritatea ierarhică directă a plângătorului la originea procedurii împotriva reclamantului. Alcătuirea instanței de apel nu era contestată de Consilul de Stat. Mai mult, nu a invalidat aprecierea făcută de instanța de apel pe meritul litigiului, și anume legalitatea sancțiunii pronunțate. În decizia din 18 mai 2000, instanța de apel preciza motivele sancțiunii, respingând anumite motive reținute de prima instanță, dar aceasta nu a împiedecat-o să confirme sancțiunea reclamantului.

Guvernul consideră că circumstanțele prezentei cereri sunt similare cu cele ale cauzei Diennet c. Franța (hotărâre din 31 august 1995, seria A nr. 325-A). În apel, dacă secția asigurărilor sociale a consilului național al ordinului ar fi anulat decizia de primă instanță pentru nerespectarea cerințelor imparțialității, ar fi putut în orice caz s-o dea aceeași apreciere pe meritul litigiului. De altfel, la al doilea examen în apel, reclamantul nu prezentase niciun fapt nou susceptibil de a modifica aprecierea instanței din nou saisit. În sfârșit, Guvernul subliniază că, cu toate existența supleanților, adoptarea unei reguli conform căreia judecătorii care statuiseră înainte de casație nu puteau siede după casație ar risca, în anumite cazuri în care alte reguli ar face obstacol faptului ca anumit judecător să nu judece, probleme insolubile.

Reclamantul răspunde că Consilul de Stat invalidase indirect aprecierea făcută de instanța de apel pe meritul litigiului deoarece considerase că alcătuirea instanței de primă instanță „prejudicia echitatea procesului" în fața acesteia. Subliniază că faptele sunt diferite de cele din cauza Diennet c. Franța deoarece în aceasta din urmă doar trei din șapte membri ai secției disciplinare participaseră la decizia inițială.

Curtea reamintește că imparțialitatea în sensul articolului 6 § 1 se apreciază potrivit unei duble abordări: prima constă în încercarea de a determina convingerea personală a cutărui judecător în cutare ocazie; a doua duce la asigurarea că oferea garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice îndoiala legitimă (a se vedea, printre altele, Gautrin și alții c. Franța, 20 mai 1998, § 58, Colecția 1998-III).

Rezumând principiile decurgând din cerința imparțialității garantată de art. 6 § 1, și în particular obiectiv, Curtea subliniat că atunci când este vorba de o instanță colegială, aprecierea duce la a se întreba dacă, independent de atitudinea personală a cutărui din membri, anumite fapte verificabile autorizează a pune în cauză imparțialitatea instanței în sine sau a unui judecător particular. În această materie, chiar aparențele pot revesti importanță. Pentru a se pronunța pe existența, într-o cauză dată, a unui motiv legitim de teama faptul că cutare organ ar avea lipsă de imparțialitate, punctul de vedere al celui care pune în cauză imparțialitatea are rol dar nu joacă rol decisiv. Elementul determinant constă în a ști dacă se poate considera temeri ale interesatului ca obiectiv justificate (Ferrantelli și Santangelo c. Italia, 7 august 1996, § 58, Colecția 1996-III și Wettstein c. Helvetia, nr. 33958/96, CEDO 2000-XII).

Cât privește aspectul subiectiv al imparțialității formației de renvoi a secției asigurărilor sociale a consilului național al ordinului chirurgienilor-dentiști, Curtea constată că nimic nu indică în cazul de față niciun prejudecată sau tendință din partea membrilor acestei instanțe. Nu poate decât prezuma imparțialitatea personală a acestor magistrați. Rămâne deci aspectul obiectiv.

În cazul de față, temeri exprimate privind imparțialitatea obiectivă a secției asigurărilor sociale a consilului național al ordinului provin din faptul că formația acestei instanțe încărcate cu pronunțarea pe renvoi din Consilul de Stat era compusă din aceiași patru judecători care cunoscuseră meritul cauzei și rendasera decizia din 18 mai 2000.

Curtea reamintește că în hotărârea Ringeisen c. Austria din 16 iulie 1971, Curtea judecase că „nu se poate pune ca principiu general decurgând din datoriei de imparțialitate că o instanță de recurs anulând o decizie administrativă sau judiciară are obligația de a trimite cauza unui alt organ judiceesc sau unui organ altfel constituit al acestei autorități" (seria A nr. 13, § 97).

De altfel, în cauza Thomann c. Helvetia (10 iunie 1996, § 35, Colecția 1996-III), Curtea judecase că imparțialitatea judecătorilor nu poate fi pusă în cauză din faptul că aceștia reexaminaseră în prezența reclamantului o cauză pe care trebuiseră să o judece mai întâi în lipsă, pe baza elementelor la care puteau atunci dispune.

De altfel, în hotărârea Diennet c. Franța, Curtea conchisese: „38. Potrivit Curții, nu se poate vedea un motiv de suspiciune legitimă în circumstanța că trei din șapte membri ai secției disciplinare participaseră la decizia inițială (...). De altfel, chiar cu o redactare diferită, decizia a doua ar fi avut în mod necesar același temei deoarece nu existau elemente noi. Temeri ale interesatului nu pot deci trece pentru obiectiv justificate. "

Curtea constată că singura diferență între cauza Diennet și prezenta cauză constă în numărul judecătorilor care au trebuit din nou să cunoască cauza: în prima, trei din șapte membri ai secției disciplinare participaseră la decizia inițială în vreme ce este majoritatea membrilor (patru din cinci) în cazul de față.

Cu toate acestea, din perspectiva Curții această considerație singură nu este determinantă. Constată că cauza reclamantului nu a fost trimisă decât din cauza neregularității alcătuirii instanței de primă instanță. Or, după renvoi, membri ai secției asigurărilor sociale a consilului național al ordinului erau din nou saisit ai cauzei și erau apelați să se pronunțe ab initio pe titlul aceleași funcții jurisdicționale și nu pe titlu funcțiilor diferite, ceea ce ar putea implica o prejudecată din partea lor (a se vedea, a contrario, Procola c. Luxemburg, 28 septembrie 1995, seria A nr. 326). Chiar dacă este adevărat că rezultatul cauzei era deschis și nu predeterminat, nu este surprinzător că decizia instanței de renvoi să fi fost similară cu cea anterioară, deoarece niciun element nou privind meritul nu era în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Stow și Gai c. Portugalia, ((hotărâre), nr. 18306/04, 4 octombrie 2005) și Diennet precitat). Trebuie într-adevăr distins renviul în caz de viciu de fond afectând în mod iremediabil decizia atacată de cel în care, ca în cazul de față, doar o problemă de procedură este în cauză. Dacă se poate concepul, în prima ipoteză, temeri ale justițiabilului privind imparțialitatea magistraților apelați să rejudece cauza, atare este dificil de cazul în a doua ipoteză (Stow și Gai precitat).

Temeri ale reclamantului nu pot deci trece pentru obiectiv justificate.

Prin urmare, nu a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Constată că nu a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 decembrie 2008, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 30609/04) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Philippe Vaillant (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 août 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représentés par M e F. Humbert, avocat à Nancy. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Mme E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier une violation de son droit à ce que sa cause soit entendue par un tribunal impartial, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Par une décision du 18 mars 2008, la Cour a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.

Le requérant exerce la profession de chirurgien-dentiste à Nancy. Il exerçait auparavant au sein d’un cabinet mutualiste dirigé par M. C., administrateur de la Caisse Primaire d’Assurance Maladie (CPAM) de Nancy. A la suite de son licenciement, le requérant engagea une procédure pour licenciement abusif devant le conseil de prud’hommes. Le 28 février 1996, la CPAM de Nancy reçut une lettre de dénonciation de l’employeur du requérant, destinée au service médical. Le requérant fit alors l’objet d’un contrôle portant sur dix patients pendant la période du 8 novembre 1994 au 4 janvier 1996.

Le 18 septembre 1997, le service médical de la Caisse Nationale d’Assurance Maladie (CNAM) échelon local de Nancy et le Dr W., médecin conseil chef de service de la CPAM de Nancy déposèrent une plainte contre le requérant auprès de la section des assurances sociales du conseil régional de Lorraine de l’ordre des chirurgiens-dentistes. Le mémoire faisait valoir des anomalies de pratique médicale, notamment le manquement du requérant à son devoir d’aménité dans son attitude et ses propos à l’égard des patients, la multiplication de certains actes, le non ‑ respect de la nomenclature générale des actes professionnels, l’existence de fausses indications sur des ententes préalables de prothèses, l’exécution de soins non conformes aux données acquises par la science, etc.

Dans son mémoire en défense du 17 novembre 1997, le requérant fit valoir que la composition de la section des assurances sociales (prévue par l’article L.145-4 du code de la sécurité sociale) était incompatible avec l’article 6 de la Convention.

Par sa décision du 29 juin 1998, la section des assurances sociales du conseil régional de Lorraine de l’ordre des chirurgiens-dentistes considéra que ses membres bénéficiaient « de garanties leur permettant de porter en toute indépendance une appréciation personnelle sur le comportement professionnel des médecins poursuivis devant les sections des assurances sociales et que le Dr Vaillant n’était donc pas fondé à soutenir que la section des assurances sociales du conseil régional de Lorraine ne satisfaisait pas à l’exigence d’indépendance et d’impartialité des juridictions rappelée par l’article 6 § 1 de la CEDH ». Statuant au fond, la section des assurances sociales condamna le requérant à quatre mois d’interdiction de donner des soins aux assurés sociaux, dont deux avec sursis.

Le requérant releva appel de cette décision devant la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes. Il faisait de nouveau valoir l’incompatibilité absolue de l’article 145-6 du code de la sécurité sociale avec l’article 6 de la Convention. De plus, ayant été condamné à une peine temporaire, il rappelait que l’article L. 145 ‑ 2 du code de la sécurité sociale (prévoyant les sanctions pouvant être prononcées par les sections des assurances sociales) ne précisait pas la durée maximale de l’interdiction temporaire et qu’en conséquence l’article 7 de la Convention s’opposait, en vertu du principe de la légalité, au prononcé d’une interdiction temporaire.

Le 18 mai 2000, le conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes – composé de M. R., président, des docteurs P. et S., représentants du conseil de l’ordre des chirurgiens-dentistes, et des docteurs G. et G-J, représentants des organismes d’assurance-maladie – jugea que les sections des assurances sociales du conseil régional et du conseil national satisfaisaient aux exigences d’indépendance et d’impartialité. Statuant au fond, le conseil national confirma la décision du conseil régional. Enfin, il rejeta le moyen tiré de la violation du principe de légalité considérant que ce moyen ne pouvait être utilement présenté devant la juridiction administrative et que l’article L. 145-2 n’était pas contraire à l’article 7 de la Convention.

Le requérant saisit alors le Conseil d’Etat qui, par un arrêt du 29 mai 2002, jugea qu’il ressortait des pièces du dossier soumis aux juges du fond que la plainte formée à l’encontre du requérant devant la section des assurances sociales du conseil régional de l’ordre des chirurgiens dentistes de Lorraine émanait du médecin conseil, chef du service médical près la CPAM de Nancy. La juridiction qui avait statué sur cette plainte comptait parmi ses membres, à titre d’assesseur représentant les organismes d’assurance maladie, le docteur Pe., chirurgien-dentiste conseil au sein du service médical près la CPAM de Nancy, placé en cette qualité sous l’autorité hiérarchique directe de l’auteur de la plainte. Du fait de la composition de cette juridiction pour juger l’affaire, il avait été porté atteinte à l’équité du procès devant la section des assurances sociales du conseil régional de l’ordre des chirurgiens-dentistes de Lorraine. Le requérant était alors recevable et fondé à soutenir qu’en ne soulevant pas d’office l’irrégularité de la composition de la juridiction de première instance la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes avait entaché sa décision d’erreur de droit.

En conséquence, le Conseil d’Etat annula la décision de la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes du 18 mai 2000 et renvoya l’affaire devant la même juridiction.

Par une décision du 19 décembre 2002, la section des assurances sociales du conseil national – composée de M.R., président, des docteurs P. et M., représentants du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes, ainsi que les docteurs G. et G. ‑ J., représentants des organismes d’assurance maladie, et sur la proposition d’un rapporteur différent – annula la décision de la section des assurances sociales du conseil régional mais maintint l’interdiction faite au requérant de donner des soins aux assurés sociaux pendant une durée de quatre mois, dont deux avec sursis.

Plus précisément, pour annuler la décision précédente, la section des assurances sociales du conseil national constata que la section des assurances sociales du conseil régional était irrégulièrement composée. Pour maintenir l’interdiction d’exercer, elle releva que le requérant avait pratiqué des actes mettant en danger la santé des patients, avait côté des actes non-exécutés et avait multiplié des actes qui n’étaient pas nécessaires, ce qui constituait des fautes, abus et fraudes au sens de l’article L145-1 du code de sécurité sociale.

Le 19 février 2003, le requérant saisit à nouveau le Conseil d’Etat. Il soutenait que la décision attaquée était rendue au terme d’une procédure irrégulière. En application de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour européenne avait affirmé dans son arrêt Piersack c. Belgique (série A n o 86, 1 er octobre 1982) que devait se récuser tout juge dont on pouvait légitimement craindre un manque d’impartialité. Il estimait choquant que les magistrats dont la décision avait été cassée puissent à nouveau statuer sur les mêmes faits, leur opinion ne risquant guère d’avoir évolué. La composition de la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes était telle qui lui permettait de mettre en place plusieurs formations. La section des assurances sociales du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes qui avait statué le 18 mai 2000 et qui comptait parmi ses membres M. R., son président, les docteurs S. et Pe., représentants du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes, ainsi que les docteurs G. et G. ‑ J., représentants des organismes d’assurance maladie, devait statuer dans une autre formation. Or la décision attaquée mentionnait que cette même juridiction, lorsqu’elle avait statué sur renvoi du Conseil d’Etat, était composée de M. R., président, des docteurs P. et M., représentants du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes, ainsi que des docteurs G. et G. ‑ J., représentants des organismes d’assurance maladie. Sur cinq des membres composant cette juridiction, après renvoi, quatre avaient donc participé à la décision annulée par le Conseil d’Etat et avaient déjà statué sur les faits reprochés.

Le 20 février 2004, le Conseil d’Etat déclara la requête du requérant non admise, en application de l’article L 822-1 du code de justice administrative. Il considéra que le moyen du requérant selon lequel la composition de la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre qui a rendu la décision était irrégulière, plusieurs membres de cette juridiction ayant déjà siégé lors du premier examen de l’affaire, n’était pas de nature à permettre l’admission de la requête. II.

Les articles pertinents du code de la santé publique concernant les chirurgiens-dentistes, en vigueur au moment des faits, étaient libellés en ces termes : Article L. 4142-2 « Le Conseil national est assisté par un conseiller d’Etat ayant voix délibérative et qui est nommé par le ministre de la Justice. Le cas échéant, un ou plusieurs conseillers d’Etat suppléants sont désignés dans les mêmes conditions. » Article L. 4142-3 « Une chambre disciplinaire nationale, qui connaît en appel des décisions rendues en matière disciplinaire, siège auprès du Conseil national. Elle comprend six membres titulaires et six membres suppléants de nationalité française, élus dans les conditions fixées à l’article L4132-5. Elle est présidée par un membre du Conseil d’Etat ayant au moins le rang de conseiller d’Etat, désigné conformément à l’article L4142-2. Un ou plusieurs présidents suppléants sont désignés dans les mêmes conditions (...) »

En statuant dans des questions comme celles soulevées en l’espèce, le Conseil d’Etat reprend une jurisprudence ancienne et constante selon laquelle aucune règle générale de procédure ne s’oppose en l’absence de texte déterminant les conditions dans lesquelles il doit être statué, à ce que les juges dont une décision a été annulée soient appelés à délibérer à nouveau sur la même affaire (CE, 12 novembre 1926, Société Dikson, Walrave et Cie, Recueil 1926, CE, 1 er juin 1953, Sieur Godard, Recueil 1953, CE, 25 juillet 1980, Sieur Dollet, Recueil 1980, et CE, 11 février 2005, Commune de Meudon, Recueil 2005). EN DROIT

Le requérant se plaint du fait que sur cinq des membres composant la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes, après renvoi, quatre avaient participé à la décision annulée par le Conseil d’Etat et avaient déjà statué sur les faits reprochés. Il estime que cette section des assurances sociales du conseil national n’était pas indépendante et impartiale, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement souligne que le Conseil d’Etat ne s’est pas exprimé sur le bien-fondé de la sanction prononcée à l’encontre du requérant. Le Conseil d’Etat a estimé que la juridiction d’appel aurait dû faire droit au moyen tiré de l’irrégularité de la composition de la formation du jugement de première instance dès lors qu’un de ses membres se trouvait sous l’autorité hiérarchique directe du plaignant à l’origine de la procédure contre le requérant. La composition de l’instance d’appel n’était pas remise en cause par le Conseil d’Etat. Celui-ci n’a d’ailleurs pas invalidé l’appréciation portée par la juridiction d’appel sur le fond du litige, à savoir la légalité de la sanction prononcée. Dans sa décision du 18 mai 2000, la juridiction d’appel a précisé les motifs de la sanction, en écartant certains motifs retenus en première instance, mais ceci ne l’a pas empêché de confirmer la sanction du requérant.

Le Gouvernement considère que les circonstances de la présente requête sont similaires à celles de l’affaire Diennet c. France (arrêt du 31 août 1995, série A n o 325-A). En appel, si la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre avait annulé la décision de première instance pour non-respect des exigences d’impartialité, elle aurait pu en tout état de cause porter la même appréciation sur le fond du litige. En outre, lors du deuxième examen en appel, le requérant n’a apporté aucun fait nouveau susceptible de modifier l’appréciation de la juridiction à nouveau saisie. Enfin, le Gouvernement souligne que, malgré l’existence des suppléants, l’adoption d’une règle selon laquelle les juges ayant statué avant cassation ne pouvaient siéger après cassation, risquerait de se heurter, dans certains cas où d’autres règles feraient obstacle à ce que tel ou tel juge ne siège, à des problèmes insolubles.

Le requérant réplique que le Conseil d’Etat a indirectement invalidé l’appréciation portée par la juridiction d’appel sur le fond du litige car il estima que la composition de la juridiction de première instance « portait atteinte à l’équité du procès » devant cette juridiction. Il souligne que les fais sont différents de ceux de l’affaire Diennet c. France car dans cette dernière seulement trois de sept membres de la section disciplinaire avaient pris part à la première décision.

La Cour rappelle que l’impartialité au sens de l’article 6 § 1 s’apprécie selon une double démarche : la première consiste à essayer de déterminer la conviction personnelle de tel ou tel juge en telle occasion ; la seconde amène à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (voir, entre autres, Gautrin et autres c. France , 20 mai 1998, § 58, Recueil 1998-III).

Résumant les principes découlant de l’exigence d’impartialité garantie par l’article 6 § 1, et en particulier objective, la Cour a souligné que lorsqu’une juridiction collégiale est en cause, l’appréciation conduit à se demander si, indépendamment de l’attitude personnelle de tel ou tel de ses membres, certains faits vérifiables autorisent à mettre en cause l’impartialité de la juridiction elle-même ou d’un juge particulier. En la matière, même les apparences peuvent revêtir de l’importance. Pour se prononcer sur l’existence, dans une affaire donnée, d’une raison légitime de redouter d’un organe particulier un défaut d’impartialité, l’optique de celui qui met en doute l’impartialité entre en ligne de compte mais ne joue pas un rôle décisif. L’élément déterminant consiste à savoir si l’on peut considérer les appréhensions de l’intéressé comme objectivement justifiées ( Ferrantelli et Santangelo c. Italie , 7 août 1996, § 58, Recueil 1996-III et Wettstein c. Suisse , n o 33958/96, CEDH 2000-XII).

En ce qui concerne l’aspect subjectif de l’impartialité de la formation de renvoi de la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre des chirurgiens-dentistes, la Cour constate que rien n’indique en l’espèce un quelconque préjugé ou parti pris de la part des membres de cette juridiction. Elle ne peut que présumer l’impartialité personnelle de ces magistrats. Reste donc l’aspect objectif.

En l’espèce, les craintes exprimées quant à l’impartialité objective de la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre proviennent de ce que la formation de cette juridiction chargée de se prononcer sur renvoi du Conseil d’Etat était composée des quatre mêmes juges qui avaient connu du fond de l’affaire et rendu la décision du 18 mai 2000.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Ringeisen c. Autriche du 16 juillet 1971, la Cour a jugé que « l’on ne saurait poser en principe général découlant du devoir d’impartialité qu’une juridiction de recours annulant une décision administrative ou judiciaire a l’obligation de renvoyer l’affaire à une autre autorité juridictionnelle ou à un organe autrement constitué de cette autorité » (série A n o 13, § 97).

De plus dans l’affaire Thomann c. Suisse (10 juin 1996, § 35, Recueil 1996-III), la Cour a jugé que l’impartialité des juges ne saurait être mise en doute du fait que ceux-ci avaient réexaminé en présence du requérant une affaire qu’ils avaient dû d’abord juger par défaut, sur la base des éléments dont ils pouvaient alors disposer.

En outre, dans l’arrêt Diennet c. France , la Cour a conclu ainsi : « 38. Selon la Cour, on ne peut voir un motif de suspicion légitime dans la circonstance que trois des sept membres de la section disciplinaire ont pris part à la première décision (...). En outre, même avec une rédaction différente, la seconde décision aurait eu nécessairement le même fondement puisqu’il n’y avait pas d’éléments nouveaux. Les appréhensions de l’intéressé ne peuvent donc passer pour objectivement justifiées. »

La Cour relève que la seule différence entre l’affaire Diennet et la présente affaire consiste dans le nombre des juges qui a eu à connaître à nouveau l’affaire : dans la première, trois des sept membres de la section disciplinaire avaient pris part à la décision initiale tandis que c’est la majorité des membres (quatre sur cinq) en l’espèce.

Toutefois, aux yeux de la Cour cette considération à elle seule n’est pas déterminante. Elle note que l’affaire du requérant n’a été renvoyé que du fait de l’irrégularité de la composition de la juridiction de première instance. Or, après renvoi, les membres de la section des assurances sociales du conseil national de l’ordre étaient à nouveau saisis de l’affaire et étaient appelés à se prononcer ab initio au titre de mêmes fonctions juridictionnelles et non au titre des fonctions différentes, ce qui pourrait impliquer un préjugement de leur part (voir, a contrario , Procola c. Luxembourg , 28 septembre 1995, série A n o 326). Même s’il est vrai que l’issue de l’affaire était ouverte et non prédéterminée, ce n’est pas surprenant que la décision de la juridiction de renvoi ait été similaire à la précédente, puisque aucun élément nouveau quant au fond n’était en cause (voir, mutatis mutandis, Stow et Gai c. Portugal , ((déc.), n o 18306/04, 4 octobre 2005) et Diennet précité). Il y a lieu en effet de distinguer le renvoi en cas de vice de fond affectant de manière irrémédiable la décision attaquée de celui où, comme en l’espèce, ce n’est qu’un problème de procédure qui est en cause. Si l’on peut concevoir, dans la première hypothèse, des appréhensions du justiciable à l’égard de l’impartialité des magistrats appelés à rejuger l’affaire, tel est difficilement le cas dans la seconde hypothèse ( Stow et Gai précité).

Les appréhensions du requérant ne peuvent donc passer pour objectivement justifiées.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, Dit , qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 décembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président