LIDO A.E. c. GRECE

LIDO A.E. c. GRECE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41407/06 prezentate de LIDO A.E. împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se înscrie la 8 ianuarie 2009 într-o cameră compusă din Anatoly Kovler, președinte, Christos Rozakis, Khanlar hagiev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și Søren Nielsen; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 septembrie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, Anonymi etaireia emporikon-atlitikon-turistikon-xenodohiakon epihirison Lido A.E. Este o societate anonimă cu sediul social la Heraklion, în Creta. Este reprezentată în fața Curții de către domnul I. Vrellos, avocat în Pireu. Guvernul elen ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta deținea un teren de 10 654,26 m sis în regiunea Ammoudara de Heraklion și aproape de Stadiul Național de Creta și construise pe teren un complex sportiv și conducea o întreprindere care se ocupa de închirierea acestui teren. Printr-o decizie comună nr. 1011445/913/0010/6.2.2002, miniștrii finanțelor, mediului și civilizației au efectuat exproprierea unei suprafețe de 79 218,52 m în scopul renovării spațiilor exterioare din stadiul național al Cretei. La 26 martie 2002, statul a solicitat Tribunalului de Primă Instanță din Heraklion stabilirea sumei provizorii de metru pătrat pentru indemnizația de expropriere. În cadrul procedurii în fața instanței de primă instanță, reclamanta a solicitat stabilirea unei indemnizații suplimentare pentru valoarea patrimonială a întreprinderii sale care ar înceta să existe din cauza exproprierii. La 24 iulie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Heraklion a stabilit valoarea unitară provizorie a metrului pătrat pentru valoarea de piață a terenului expropriat și a clădirilor construite acolo și a refuzat să aloce o compensație pentru valoarea patrimonială a întreprinderii (Decizia nr. 444/2002). La 16 octombrie 2002, recurenta, împreună cu alte o sută de persoane și întreprinderi, au sesizat Curtea de Apel de la Creta cu o cerere de fixare a sumei definitive a metrului pătrat pentru exproprierea terenului în cauză. Recurenta își va reitera, de asemenea, cererea de despăgubire pentru valoarea patrimonială a întreprinderii sale care încetase să existe din cauza exproprierii În această privință, Comisia a solicitat o sumă de 2 580 000 EUR (EUR). Potrivit societății reclamante, prejudiciul suferit ca urmare a încetării activității întreprinderii sale îl depășește pe cel rezultat din exproprierea ca atare a terenului în cauză. În acest sens, Comisia a remarcat că nu i-ar fi posibil, în practică, să își relocalizeze întreprinderea într-un alt loc, deoarece nu exista un teren la fel de mare ca cel în cauză și, în același timp, aproape de orașul Heraklion și de stadionul național Creta. La 3 iunie 2003, Curtea de Apel de la Creta a stabilit suma unitară definitivă a terenului în cauză la 220 EUR pe metru pătrat (hotărârea nr. 320/2003). De asemenea, aceasta a stabilit indemnizația pe metru pătrat pentru instalațiile construite pe teren expropriat. De asemenea, a luat în considerare cifra de afaceri a reclamantei pentru anul 2001, care se ridica la 381 511 EUR și prezenta o tendință în creștere. Mai exact, Curtea de Apel a reamintit că jurisprudența relevantă și art. 1 din Protocolul nr. 1 că se ia în considerare nu numai valoarea bunului expropriat, ci și costul reinstalării proprietarului bunului. Dacă această relocare nu este direct legată de valoarea bunului, aceasta este consecința exproprierii. De asemenea, din articolele 13 alineatul (1) și 25 din Legea nr. 2882/2001 că valoarea întreprinderii care funcționează pe proprietatea expropriată nu face parte din despăgubirea pentru expropriere; în plus, despăgubirea trebuie să includă nu numai valoarea terenului, ci și valoarea imobilelor pe destinație. Curtea de Apel a respins cererea în măsura în care aceasta viza stabilirea unei indemnizații pentru activitățile comerciale desfășurate asupra bunurilor expropriate, dar a precizat că aceasta ar ține seama, la determinarea valorii acestor bunuri, de veniturile legate de acestea. Comisia a respins, de asemenea, ca inadmisibile, din motive întemeiate pe respectarea procedurii, cererile privind costurile de reinstalare și despăgubirea valorii societății. Curtea de Apel a arătat că, în cazul în care sectorul în care se aflau bunurile în litigiu nu era foarte dezvoltat din punct de vedere urban sau comercial, deoarece nu era inclus în planul orașului, existau întreprinderi beneficiare, inclusiv cea a recurentei. La 30 septembrie 2003, recurenta se ocupa de casare. Comisia a susținut că valoarea întreprinderii care funcționa pe teren expropriat ar trebui să fie compensată în mod autonom. În subsidiar, aceasta susținea că, în cazul în care Curtea de Casație ar refuza să considere valoarea întreprinderii drept un element patrimonial autonom, aceasta trebuia să primească o despăgubire pentru încetarea activității întreprinderii, deoarece aceasta era consecința directă a exproprierii și nu era acoperită de indemnizația pentru valoarea terenului. În aprilie 2005, Curtea de Casație a trimis acest mijloc de casare în fața sesiunii sale plenare (hotărârea nr. 583/2005). La 30 martie 2006, ședința plenară a Curții de Casație a respins motivul de casare retrimis în fața sa (hotărârea nr. 7/2006). 2882/2001 nu prevedea o despăgubire distinctă față de valoarea patrimonială a unei întreprinderi care funcționa pe teren expropriat. În plus, aceasta a considerat că numai în conformitate cu art. 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. 1, valoarea patrimonială a unei întreprinderi nu constituie un bun patrimonial distinct în cadrul exproprierii și că, în conformitate cu aceleași dispoziții, orice prejudiciu suferit ca urmare a exproprierii unui teren nu poate fi despăgubit. În general, formarea plenară a Curții de Casație a considerat că, având în vedere faptul că venitul generat de bunul expropriat este luat în considerare ca criteriu de determinare a valorii acestuia, stabilirea unei indemnizații speciale pentru pierderea întreprinderii, ca urmare a exproprierii bunului, ar determina de două ori prejudiciul suferit de proprietarul bunului expropriat. De altfel, acesta din urmă a fost obligat să pună în valoare indemnizația primită fie prin achiziționarea unui bun cu aceeași valoare ca și bunul expropriat și a cărui exploatare ar putea aduce venituri echivalente, fie într-un alt mod. Recurenta a primit o compensație totală de 3 025 529,81 EUR. Între timp, la 14 octombrie 2002, recurenta nu și-a mai desfășurat activitatea din cauza ocupației terenului expropriat de stat. Potrivit recurentei, începând cu această dată, nu a putut să își reia activitățile comerciale din cauza imposibilității de a dobândi un teren similar cu cel în cauză. În ianuarie 2002, la cererea recurentei, societatea Ernst and Young Finance a efectuat o expertiză pentru a determina pierderea economică suferită de reclamant ca urmare a exproprierii. Această societate și-a întemeiat evaluarea pe valoarea întreprinderii, valoarea terenului, precum și pe cea a clădirilor și a echipamentelor sportive aflate pe teren. Comisia a considerat că este rezonabil, având în vedere prețurile pieței, să se concluzioneze că prima a fost de 2 580 000 EUR, a doua de 4 482 484 EUR și a treia de la 1 177 795 EUR. Dreptul intern relevant Constituția art. 17 din Constituție dispune Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care derivă din aceasta nu se pot exercita în detrimentul interesului general. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât din motive de utilitate publică, dovedită în mod corespunzător, în cazurile și în conformitate cu procedura stabilită de lege și cu întotdeauna cu o indemnizație prealabilă completă. Aceasta trebuie să corespundă valorii proprietății expropriate la data ședinței asupra cauzei privind stabilirea provizorie a indemnizației de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a indemnizației definitive, se ia în considerare valoarea proprietății expropriate în ziua audierii Tribunalului la această cerere. (...) Codul de expropriere a bunurilor imobile (Legea nr. 2882/2001) Articolele relevante din Codul de expropriere a bunurilor imobile sunt astfel formulate art. 13 (1) Despăgubirea trebuie să fie completă și să corespundă valorii terenului expropriat la data audierii privind cauza referitoare la stabilirea provizorie a indemnizației de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a indemnizației definitive, se ia în considerare valoarea proprietății expropriate în ziua audierii instanței la această cerere. (...) Profiturile obținute din exploatarea terenului expropriat, precum și valoarea de piață a terenurilor învecinate și similare cu aceasta, astfel cum rezultă din valoarea lor obiectivă și din prețurile care apar în contractele de vânzare a bunurilor imobile întocmite la momentul anunțării exproprierii, sunt considerate în special ca criterii pentru evaluarea valorii bunului expropriat. (...) (4) În cazul exproprierii unei părți a unui bun și în cazul în care partea rămasă a proprietarului suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau devine inutilizabilă, judecata care stabilește indemnizația determină, de asemenea, indemnizația specială pentru această parte. Această indemnizație specială se plătește proprietarului împreună cu cea pentru partea expropriată. art. 25 Oricine deține un drept de proprietate asupra terenurilor cultivate în scopuri agricole, a pădurilor private sau a terenurilor urbane care sunt expropriete și ocupate în mod legal ca urmare a încheierii exproprierii, poate solicita despăgubiri celui care este însărcinat cu cheltuielile exproprierii pentru lipsa profiturilor de la ocuparea terenului până la încasarea exproprierii [...]. GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor. ÎN DREPT recurenta se plânge că instanțele interne au refuzat să îi acorde o compensație specială pentru valoarea patrimonială a întreprinderii care funcționează pe teren expropriat. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că Curtea de Apel a luat în considerare natura activității recurentei și a stabilit o compensație care ar putea acoperi orice prejudiciu cauzat de expropriere, inclusiv cel cauzat de pierderea veniturilor societății. Având în vedere caracterul rezonabil al despăgubirii plătite, precum și marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 lasă autorităților, guvernul consideră că exproprierea în litigiu nu a creat o sarcină disproporționată asupra recurentei; indemnizația primită de recurentă era mai mare decât cea stabilită pentru bunurile învecinate. În cazul în care Curtea de Apel nu ar fi luat în considerare pierderea veniturilor recurentei, aceasta ar fi stabilit o sumă mult mai mică decât cea pentru proprietățile învecinate. Recurenta reamintește că guvernul evită să răspundă la întrebarea ridicată în prezenta cauză. Aceasta subliniază că încetarea funcționării unei întreprinderi are ca consecință pierderea clientelei sale, care constituie un element patrimonial protejat prin art. 1 din Protocolul nr. Terenul pe care este situată întreprinderea este un element patrimonial diferit, dar protejat și de art. 1. Acestea sunt două elemente distincte, fiecare având o valoare proprie și a căror privare ar trebui să conducă la o despăgubire separată. În ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia indemnizația stabilită pentru terenul reclamantei era mai mare decât cea stabilită pentru bunurile conexe, recurenta susține că aceasta nu înseamnă că valoarea întreprinderii a fost luată în considerare în această privință. Curtea arată că nu se contestă faptul că exproprierea în cauză se analizează prin privarea de proprietate în sensul articolului 1 a doua teză din art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1 și nici că această măsură era legală în raport cu dreptul elen și urmărește un scop legitim de interes public Aceasta reamintește că o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, cum ar fi exproprierea în litigiu, trebuie să asigure un echilibru corect între acestea între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit de orice măsură care privează o persoană de proprietatea sa (a se vedea, printre altele, Hotărârea Saints Mănăstiri c. Grecia, 9 decembrie 1994, Seria A n 301-A, § 70. Acest echilibru este rupt mai ales în cazul în care persoana vizată a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă (a se vedea în special Hotărârea James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, seria A n 98, p. 34, § 50). În acest sens, Curtea a precizat că persoana expropriată trebuie, în principiu, să obțină o despăgubire în legătură cu valoarea bunului. a căror proprietate a fost privată, chiar dacă mai mult de un obiectiv de interes public legitim, (...) pot susține o rambursare mai mică decât valoarea de piață deplină; ea a adăugat că controlul său mai mult se limitează la a căuta dacă modalitățile alese depășesc marja largă de apreciere a cărei stat se află în această materie (ibidem, §); a se vedea, de asemenea, Hotărârea Sf. mănăstiri; a se vedea, de asemenea, Hotărârea Sf. În această privință, Curtea consideră că, în pofida marjei de apreciere a statului, în cazul în care bunul expropriat este instrumentul de lucru al exproprierii, indemnizația plătită nu este mai mică decât valoarea bunului, în cazul în care, într-un fel sau altul, aceasta nu acoperă această pierdere specifică (a se vedea Lalament c. Franța, nr. 46044/99, § 18, 11 aprilie 2002). În sprijinul acestei interpretări a articolului 1 din protocol, Comisia reamintește poziția sa potrivit căreia R.MD.c. Elveția, 26 septembrie 1997, Rec., 1997-IV, § 52, și Partidul Comunist Unificat din Turcia și altele c. Turcia, 30 ianuarie 1998, Rec., 1998-1, § 33). În ceea ce privește cazul în speță, Curtea constată că recurenta este o societate care exploata pe teren un complex de activități sportive care cuprinde trei terenuri de fotbal, nouă vestiare, două piscine, o cafenea și un spațiu de parcare mare. Curtea nu contestă faptul că exproprierea în litigiu a avut ca efect împiedicarea recurentei de a-și continua activitatea în mod rentabil pe teren expropriat a cărui situație în mijlocul orașului Heraklion și în apropierea stadiului național al Cretei era, fără îndoială, privilegiată. Cu toate acestea, Curtea constată că indemnizația de expropriere a fost stabilită la 3 025 529,81 EUR. Or, aceasta este o sumă importantă care, a priori, nu pare nerațională. Guvernul subliniază că suma de metru pătrat pentru indemnizația de expropriere a reclamantei, stabilită de instanțe, era mai mare decât cea stabilită pentru bunurile învecinate și că reclamanta a primit o indemnizație completă pentru construcțiile ridicate pe teren expropriat. În această privință, Curtea arată că art. 13 din Codul de expropriere a bunurilor imobile prevede în mod explicit că profiturile obținute din exploatarea terenului expropriat sunt considerate criterii pentru evaluarea valorii bunului expropriat. Atât Curtea de Apel, cât și Curtea de Casație au precizat că veniturile legate de activitățile comerciale desfășurate asupra bunului expropriat au fost luate în considerare la determinarea valorii bunului. Recurenta nu a contestat afirmația guvernului potrivit căreia această sumă era de natură să permită recurentei să își continue activitatea într-un nou loc pe care l-ar putea dobândi într-un alt loc și se limitează la a afirma că ar trebui să i se plătească o compensație separată în acest scop. Curtea reiterează că, în ceea ce privește exproprierea, echilibrul corect dorit de art. 1 din Protocolul nr. 1 este, în general, atins atunci când exproprietul percepe o parte din valoare în mod rezonabil în raport cu valoarea de piață a bunului. Cu toate acestea, recurenta susține că era imposibil să își transfere activitatea într-un alt loc, deoarece nu exista un teren la fel de mare ca cel în cauză și, în același timp, aproape de orașul Heraklion și de stadionul național Creta. Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că recurenta nu aduce niciun element în susținerea afirmației sale potrivit căreia nu există niciun alt teren în Heraklion care să permită continuarea activității sale comerciale. În schimb, reclamanta a solicitat în temeiul articolului 41 din convenție diverse sume corespunzătoare necesității de a îndeplini diverse obligații financiare asumate în vederea activității viitoare a întreprinderii. În plus, trebuie arătat că exproprierea se referă la întregul teren și nu numai la o parte, așa cum s-a întâmplat în cauza Lalier c. Franța Curtea constată în această privință că art. 13 alineatul (4) din Codul de expropriere a bunurilor imobile se referă în mod specific la această situație specială. Nu este de competența Curții să intre într-o dezbatere cu privire la posibilitatea ca o reclamantă să se mute sau să găsească în regiune un alt teren adecvat pentru exploatarea sa. Sarcina Curții este, în principiu, de a se asigura că indemnizația plătită părții solicitante era de natură să acopere pierderea instrumentului său de lucru. În aceste condiții și având în vedere absența unui arbitral din partea autorităților naționale, Curtea nu poate înlocui propria interpretare a dreptului instanțelor naționale. Având în vedere marja de apreciere decât art. 1 din Protocolul nr. 1 lasă la latitudinea autorităților (a se vedea, printre altele, Papachelas c. Grecia [GC], nr 31423/96, § 49, CEDO 1999-II), Curtea consideră că exproprierea în litigiu nu a creat o sarcină disproporționată asupra recurentei." Prin urmare, cererea este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Anatoly Kovler Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

41407/06

présentée par LIDO A.E.

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant le 8 janvier 2009 en une chambre composée de

:

Anatoly Kovler,

président,

Christos Rozakis,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 septembre 2006,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, l'«

Anonymi etaireia emporikon-athlitikon-touristikon-xenodohiakon epihirisseon Lido A.E.

», («

Lido A.E

») est une société anonyme ayant son siège social à Héraklion, en Crète. Elle est représentée devant la Cour par M

e

I. Vrellos, avocat au Pirée. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M.

K.Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M

lle

Z.

Hadjipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante était propriétaire d'un terrain d'une superficie de 10

654,26 m

2

sis dans la région Ammoudara de Héraklion et avoisinant le Stade national de Crète. Elle avait fait construire sur le terrain précité un complexe sportif et gérait une entreprise qui s'occupait de la location de ce terrain.

Par une décision conjointe n

o

1011445/913/0010/6.2.2002, les ministres des Finances, de l'Environnement et de la Civilisation procédèrent à l'expropriation d'une surface de 79

218,52 m

2

aux fins de réaménagement des espaces extérieurs du stade national de Crète. Le terrain de la requérante y était inclus.

Le 26 mars 2002, l'Etat demanda au tribunal de première instance d'Héraklion la fixation du montant provisoire du mètre carré pour l'indemnité d'expropriation. Lors de la procédure devant le tribunal de première instance, la requérante sollicita la fixation d'une indemnité supplémentaire pour la valeur patrimoniale de son entreprise qui cesserait d'exister en raison de l'expropriation.

Le 24 juillet 2002, le tribunal de première instance de Héraklion fixa le montant unitaire provisoire du mètre carré pour la valeur vénale du terrain exproprié et des bâtiments y construits. Il refusa en revanche d'allouer une indemnité pour la valeur patrimoniale de l'entreprise (décision n

o

444/2002).

Le 16 octobre 2002, la requérante, ainsi que cent autres particuliers et entreprises, saisirent la cour d'appel de Crète d'une demande de fixation du montant définitif du mètre carré pour l'expropriation du terrain en cause. La requérante réitéra aussi sa demande d'indemnisation pour la valeur patrimoniale de son entreprise qui avait cessé d'exister en raison de l'expropriation

; à cet égard, elle demandait une somme de 2

580

000 euros (EUR). Elle affirmait, en particulier, que son entreprise était destinée à la location du complexe sportif construit sur le terrain exproprié. Ce complexe comprenait des terrains de football, une piscine, une cafétéria et un parking pour voitures. Selon la société requérante, le dommage subi en raison de la cessation d'activité de son entreprise dépassait celui résultant de l'expropriation en tant que telle du terrain en cause. Elle notait sur ce point qu'il lui serait impossible en pratique de réinstaller son entreprise à un autre endroit car il n'existait pas de terrain qui soit aussi grand que celui en cause et en même temps à proximité de la ville de Héraklion et du stade national de Crète.

Le 3 juin 2003, la cour d'appel de Crète fixa le montant unitaire définitif du terrain en cause à 220 EUR le mètre carré (arrêt n

o

320/2003). Elle détermina aussi l'indemnité du mètre carré afférente aux installations édifiées sur le terrain exproprié. Elle prit aussi en considération le chiffre d'affaires de la requérante pour l'année 2001, qui s'élevait à 381

511 EUR et présentait une tendance croissante.

Plus précisément, la cour d'appel rappela qu'il ressortait de la jurisprudence pertinente et de l'article 1 du Protocole n

o

1 qu'est prise en considération non seulement la valeur du bien exproprié mais aussi le coût de la réinstallation du propriétaire du bien. Si cette réinstallation n'est pas directement liée à la valeur du bien, elle est la conséquence de l'expropriation. Il ressortait également des articles 13 § 1 et 25 de la loi n

o

2882/2001 que la valeur de l'entreprise qui fonctionne sur le bien exproprié ne fait pas partie de l'indemnisation pour expropriation. De plus, l'indemnisation doit englober non seulement la valeur du terrain mais aussi celle des immeubles par destination.

La cour d'appel rejeta la demande dans la mesure où elle concernait la fixation d'une indemnité pour les activités commerciales exercées sur des biens expropriés, mais précisa qu'elle tiendrait compte, dans la détermination de la valeur de ces biens, des revenus liés à ceux-ci. Elle rejeta aussi comme irrecevables, pour des motifs tirés du respect de la procédure, les demandes concernant les coûts de réinstallation et l'indemnisation de la valeur de la société.

La cour d'appel releva que si le secteur dans lequel se trouvaient les biens litigieux n'était pas très développé du point de vue urbain ou commercial, car non inclus dans le plan de la ville, il existait des entreprises bénéficiaires, dont celle de la requérante.

Le 30 septembre 2003, la requérante se pourvut en cassation. Elle soutenait que la valeur de l'entreprise qui fonctionnait sur le terrain exproprié devait être indemnisée de manière autonome. A titre subsidiaire, elle prétendait qu'au cas où la Cour de cassation refuserait de considérer la valeur de l'entreprise comme un élément patrimonial autonome, elle devait recevoir une indemnité pour la cessation d'activité de l'entreprise car celle-ci était la conséquence directe de l'expropriation et n'était pas couverte par l'indemnité concernant la valeur du terrain.

Le 1

er

avril 2005, la Cour de cassation renvoya ledit moyen de cassation devant sa formation plénière (arrêt n

o

583/2005).

Le 30 mars 2006, la formation plénière de la Cour de cassation rejeta le moyen de cassation renvoyé devant elle (arrêt n

o

7/2006). Elle considéra, en particulier, que les articles 13 et 25 de la loi n

o

2882/2001 ne prévoyaient pas d'indemnisation distincte de la valeur patrimoniale d'une entreprise fonctionnant sur le terrain exproprié. Elle estima, en outre, que selon les articles 17 de la Constitution et 1 du Protocole n

o

1, la valeur patrimoniale d'une entreprise ne constitue pas un bien patrimonial distinct dans le cadre de l'expropriation et que, selon les mêmes dispositions, tout dommage subi en raison de l'expropriation d'un terrain n'est pas indemnisable.

De manière plus générale, la formation plénière de la Cour de cassation jugea que, compte tenu du fait que le revenu généré par le bien exproprié est pris en compte comme critère de détermination de la valeur de celui-ci, la fixation d'une indemnité spéciale pour la perte de l'entreprise, suite à l'expropriation du bien, aboutirait à fixer deux fois le dommage subi par le propriétaire du bien exproprié. Il incombait d'ailleurs à ce dernier de mettre en valeur l'indemnité reçue, soit en achetant un bien ayant la même valeur que celle du bien exproprié, et dont l'exploitation pourrait apporter des revenus équivalents, soit d'une autre manière.

La requérante reçut une indemnité totale de 3

025

529,81 EUR.

Entre-temps, le 14 octobre 2002, la requérante avait cessé de faire fonctionner son entreprise en raison de l'occupation du terrain exproprié par l'Etat. Selon la requérante, à partir de cette date, elle n'a pu reprendre ses activités commerciales en raison de l'impossibilité d'acquérir un terrain similaire à celui en cause.

En janvier 2002, à la demande de la requérante, la société Ernst and Young Finance avait procédé à une expertise afin de déterminer la perte économique qu'allait subir la requérante du fait de l'expropriation. Cette société fonda son évaluation sur la valeur de l'entreprise, la valeur du terrain ainsi que celle des bâtiments et de l'équipement sportif sis sur le terrain. Elle considéra qu'il était raisonnable, compte tenu des prix du marché, de conclure que la première s'élevait à 2

580

000 EUR, la deuxième à 4

482

484 EUR et la troisième à 1

177

795 EUR.

B.

Le droit interne pertinent

A.

La Constitution

L'article

17 de la Constitution dispose

:

«

1.

La propriété est placée sous la protection de l'Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s'exercer au détriment de l'intérêt général.

2.

Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n'est pour cause d'utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminée par la loi et moyennant toujours une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur de la propriété expropriée à la date de l'audience sur l'affaire concernant la fixation provisoire de l'indemnité par le tribunal. Dans le cas d'une demande visant à la fixation immédiate de l'indemnité définitive, est prise en considération la valeur de la propriété expropriée au jour de l'audience du tribunal sur cette demande.

(...)

»

B.

Le code d'expropriation des biens immobiliers (loi n

o

2882/2001)

Les articles pertinents du code d'expropriation des biens immobiliers sont ainsi libellés

:

Article 13

«

(...)

Les profits tirés de l'exploitation du terrain exproprié ainsi que la valeur vénale des terrains voisins et similaires à celui-ci, telle qu'elle ressort de leur valeur objective et des prix apparaissant dans des contrats de vente des biens immobiliers rédigés au temps de l'annonce de l'expropriation, sont considérés tout particulièrement comme critères pour l'appréciation de la valeur du bien exproprié.

(...)

»

Article 25

«

Quiconque détient un droit foncier sur des terrains cultivés aux fins d'agriculture, des forêts privés ou terrains urbains qui sont expropriés et occupés légalement suite à la conclusion de l'expropriation, peut solliciter une indemnité à celui qui est chargé des frais de l'expropriation pour le manque de profits allant de l'occupation du terrain à l'encaissement de l'expropriation (...).

»

GRIEF

Invoquant l'article 1 du Protocole n

o

1, la requérante se plaint d'une atteinte à son droit au respect des biens.

EN DROIT

La requérante se plaint que les juridictions internes ont refusé de lui allouer une indemnité spéciale pour la valeur patrimoniale de l'entreprise fonctionnant sur le terrain exproprié. Elle invoque l'article 1 du Protocole n

o

1 qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement soutient que la cour d'appel a pris en considération la nature de l'activité de la requérante et a fixé une indemnité susceptible de couvrir tout dommage résultant de l'expropriation, y compris celui causé par la perte des recettes de la société. Compte tenu du caractère raisonnable de l'indemnité versée ainsi que de la marge d'appréciation que l'article 1 du Protocole n

o

1 laisse aux autorités, le Gouvernement estime que l'expropriation litigieuse n'a pas fait peser sur la requérante une charge disproportionnée. L'indemnité perçue par la requérante était supérieure à celle fixée pour les biens voisins. Si la cour d'appel n'avait pas pris en compte la perte des recettes de la requérante, elle aurait fixé un montant bien inférieur, égal à celui pour les propriétés voisines.

La requérante rétorque que le Gouvernement évite de répondre à la question soulevée dans la présente affaire. Elle souligne que l'arrêt du fonctionnement d'une entreprise a comme conséquence la perte de sa clientèle, qui constitue un élément patrimonial protégé par l'article 1 du Protocole n

o

La Cour relève qu'il n'est pas contesté que l'expropriation en question s'analyse en une privation de propriété au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n

o

1, ni que cette mesure était légale au regard du droit grec et poursuivait un but légitime d'

«

intérêt public

».

Elle rappelle qu'une ingérence dans le droit au respect des biens, telle l'expropriation litigieuse, doit ménager un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété (voir, parmi beaucoup d'autres, l'arrêt

Saints monastères c. Grèce

, 9 décembre 1994, Série A n

o

301-A, § 70). Cet équilibre est rompu «

si la personne concernée a eu à subir «

une charge spéciale et exorbitante

»

» (voir, notamment, l'arrêt

James et autres c. Royaume-Uni

, 21

février

1986, série A n

o

98, p. 34, §

50). A ce titre, la Cour a précisé que l'individu exproprié doit en principe obtenir une indemnisation «

raisonnablement en rapport avec la valeur du bien

»

dont il a été privé, même si «

des objectifs légitimes «

d'utilité publique

» (...) peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande

»

; elle a ajouté que son contrôle «

se borne à rechercher si les modalités choisies excèdent la large marge d'appréciation dont l'Etat jouit en la matière

» (

ibidem

, §

54

; voir également, par exemple, l'arrêt

Saints monastères

précité, § 71).

A cet égard, la Cour estime que, nonobstant la marge d'appréciation de l'Etat, lorsque le bien exproprié est l'

«

outil de travail

» de l'

«

exproprié

», l'indemnité versée n'est pas «

raisonnablement en rapport avec la valeur du bien

» si, d'une manière ou d'une autre, elle ne couvre pas cette perte spécifique (voir

Lallement c. France

, n

o

46044/99, § 18, 11 avril 2002). A l'appui de cette interprétation de l'article 1 du Protocole, elle rappelle sa position selon laquelle « la Convention consiste à protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs » (voir notamment les arrêts

Artico c. Italie,

13 mai 1980, série A n

o

37, § 33,

Kamasinski c. Autriche,

19 décembre 1989, série A n

o

168, § 65

;

R.MD. c. Suisse

, 26 septembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, §

52, et

Parti communiste unifié de Turquie et autres c. Turquie

, 30

janvier 1998,

Recueil

1998-1, § 33).

S'agissant du cas d'espèce, la Cour note que la requérante est une société qui exploitait sur le terrain exproprié un complexe d'activités sportives comprenant trois terrains de football, neuf vestiaires, deux piscines, une cafétéria et un grand espace de parking. La Cour ne conteste pas que l'expropriation litigieuse a eu pour effet d'empêcher la requérante de poursuivre de manière rentable son activité sur le terrain exproprié dont la situation en pleine ville de Héraklion et à proximité du stade national de Crète était sans doute privilégiée.

Toutefois, la Cour note que l'indemnité d'expropriation fut fixée à 3

025

529,81 EUR. Or, il s'agit là d'une somme importante qui,

a priori

, ne semble pas déraisonnable. Le Gouvernement souligne que le montant du mètre carré pour l'indemnité d'expropriation de la requérante, fixé par les juridictions, était supérieur à celui fixé pour les biens voisins et que la requérante a reçu une indemnité complète pour les constructions érigées sur le terrain exproprié. A cet égard, la Cour relève que l'article 13 du code d'expropriation des biens immobiliers prévoit explicitement que les profits tirés de l'exploitation du terrain exproprié sont considérés comme critères pour l'appréciation de la valeur du bien exproprié. Tant la cour d'appel que la Cour de cassation ont précisé que les revenus liés aux activités commerciales exercées sur le bien exproprié avaient été pris en compte dans la détermination de la valeur du bien.

La requérante n'a pas contesté l'affirmation du Gouvernement selon lequel cette somme était de nature à permettre à la requérante de continuer son activité sur un nouvel emplacement qu'elle pourrait acquérir à un autre endroit. Elle se borne à affirmer qu'une indemnité distincte devrait lui être versée à cet effet. La Cour réitère qu'en matière d'expropriation, le juste équilibre voulu par l'article 1 du Protocole n

o

1 est en règle générale atteint lorsque l'exproprié perçoit une indemnité «

raisonnablement en rapport

» avec la valeur vénale du bien.

La requérante soutient cependant qu'il lui était impossible de transférer son activité à un autre endroit car il n'existait pas de terrain qui soit aussi grand que celui en cause et en même temps à proximité de la ville de Héraklion et du stade national de Crète. Toutefois, la Cour note que la requérante n'apporte aucun élément à l'appui de son allégation selon laquelle il n'existe à Héraklion aucun autre terrain qui serait propice à la continuation de son activité commerciale. La requérante a, au contraire, demandé au titre de l'article 41 de la Convention diverses sommes correspondant à la nécessité de s'acquitter de diverses obligations financières assumées en vue de l'activité future de l'entreprise. En outre, il faut relever que l'expropriation concernait l'intégralité du terrain, et non seulement une partie, comme c'était le cas dans l'affaire

Lallement c. France

précitée. La Cour note à cet égard que l'article 13 § 4 du code d'expropriation des biens immobiliers traite spécifiquement de cette situation particulière.

Il n'appartient pas à la Cour d'entrer dans un débat sur la possibilité pour une partie requérante de déménager ou de trouver dans la région un autre terrain approprié à son exploitation. La tâche de la Cour consiste en principe à s'assurer que l'indemnité versée à la partie requérante était de nature à couvrir la perte de son «

outil de travail

», ou permettait la reconstitution de celui-ci après expropriation (

Panagiotou c. Grèce

, (déc.) n

o

38361/03, 3

novembre 2005).

Dans ces conditions et vu l'absence d'arbitraire de la part des autorités nationales, la Cour ne saurait substituer sa propre interprétation du droit à celle des juridictions nationales.

Eu égard à la marge d'appréciation que l'article 1 du Protocole n

o

1 laisse aux autorités (voir, parmi beaucoup d'autres,

Papachelas c. Grèce

[GC], n

o

31423/96, § 49, CEDH 1999-II), la Cour considère que l'expropriation litigieuse n'a pas fait peser sur la requérante une charge disproportionnée."

Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren Nielsen

Anatoly Kovler

Greffier

Président