AFFAIRE KESİKKULAK c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 7263/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care un cetățean al acestui stat, dl Ahmet Kesikkulak („reclamantul"), născut în 1972 și domiciliat în Gebze, a sesizat Curtea la 13 ianuarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de av. M.A. Kırdök și M. Kırdök, avocați în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 19 iunie 2007, președinta secțiunii a doua a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum permite art. 29 §3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, examinarea în același timp a admisibilității și a fondului cauzei. ÎN FAPT

Prezenta cauză se referă la durata arestării preventive a reclamantului. Arestat la 5 februarie 1997 și plasat în detenție la 19 februarie următor, acesta a fost deferit în fața curții de securitate a statului din Istanbul pentru tentativă de răsturnare a regimului constituțional, infracțiune pedepsită cu pedeapsa capitală în temeiul art. 146 §1 din Codul penal. Sentința din 8 februarie 2002 prin care reclamantul a fost condamnat la pedeapsa respectivă a fost casată la 15 octombrie 2002 de Curtea de Casație pentru viciu de procedură. Procedura de reexaminare în fața judecătorilor de fond este încă pendinte; următoarea audiere este stabilită la 24 decembrie 2008.

Până astăzi, treizeci și nouă de audieri au fost ținute și, de fiecare dată, s-a decis menținerea reclamantului în detenție, pe baza unor formule precum „natura infracțiunii", „starea probelor", „durata detenției deja scurse", „starea dosarului", „persistența motivelor aflate la originea arestării preventive", „limita maximă a pedepsei la care este expus" și „riscul de fugă". Curtea face trimitere la documentul anexat pentru o expunere cronologică a faptelor cauzei, care face parte integrantă din prezenta hotărâre. ÎN DREPT

Reclamantul susține că, prin durata sa, arestarea sa preventivă a determinat deja încălcarea art. 5 §3 din Convenție.

Guvernul combate această teză: o astfel de măsură s-ar fi impus pentru a împiedica persoana interesată, care a admis actele grave reproșate, să comită alte infracțiuni, să distrugă probele sau să fugă. De altfel, Guvernul consideră că deciziile pronunțate în acest sens sunt suficient motivate și că desfășurarea procesului, în ansamblu, nu este vulnerabilă la nicio critică privind „diligența specială" așteptată din partea judecătorilor.

Curtea constată că cererea nu se lovește de niciunul dintre motivele de inadmisibilitate vizate la art. 35 §3 din Convenție; prin urmare, o declară admisibilă.

Cu privire la fond, ea se referă mai întâi la modalitățile de calcul al duratelor multiple de arestare preventivă, cum este cazul în speță (Solmaz c. Turciei, nr. 27561/02, § 37, CEDO 2007-... (extrase)), și observă că durata litigioasă se ridică în prezent la aproximativ unsprezece ani.

În principal pe baza faptelor necontestate indicate de persoana interesată în recursurile introduse în vederea eliberării sale, precum și a motivelor care figurează în deciziile aferente ale judecătorilor, Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a art. 5 §3 din Convenție (Assenov și alții c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 154, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII). În acest context, este suficient să se observe că la sfârșitul fiecărei audieri, judecătorii de fond au decis menținerea în detenție a persoanei interesate folosind formule stereotipe, care păcătuiau prin lipsa de motivare (paragraful 5 de mai sus) și făceau în cea mai mare parte referire la starea dosarului și/sau a probelor. Or, dacă astfel de elemente pot fi înțelese ca indicând existența și persistența unor indicii grave de culpabilitate, ele nu pot justifica, prin ele însele, o perioadă atât de lungă de arestare preventivă, cu atât mai mult cu cât aceasta continuă (Ali Hıdır Polat c. Turciei, nr. 61446/00, § 28, 5 aprilie 2005). Pentru Curte, motivele adoptate de judecătorii de fond nu pot fi considerate „pertinente" și „suficiente"; prin urmare, nu este necesar să se insiste asupra diligenței cu care procesul reclamantului a fost condus în speță (paragraful 7 de mai sus – Ali Hıdır Polat, citată anterior, § 26).

Pe scurt, a existat o încălcare a art. 5 §3 din Convenție.

Rămâne totuși problema aplicării art. 41, în temeiul căruia reclamantul reclamă 15 000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral și 4 000 lire turcești (TRY – aproximativ 2 100 EUR) pentru cheltuielile efectuate în fața Curții. El prezintă în acest scop un decont orar pentru 27 de ore de muncă și o notă de onorarii din 1 februarie 2008, care atestă plata acestei sume către consilierul său. Reclamă, de asemenea, suma de 210 TRY (aproximativ 110 EUR) pentru cheltuielile de poștă, traducere și fotocopii. Guvernul contestă aceste pretenții, considerându-le nejustificate.

Curtea reamintește mai întâi că situația reclamantului este continuă. Astfel, ea intenționează să sublinieze că o modalitate adecvată de a pune capăt încălcării constatate ar fi încheierea procesului cât mai rapid posibil, ținând cont de cerințele unei bune administrări a justiției, sau eliberarea reclamantului pe durata procedurii, astfel cum este prevăzut la art. 5 §3 din Convenție (Yakıșan c. Turciei, nr. 11339/03, § 49, 6 martie 2007).

Cu excepția acestui punct, statuând în echitate, Curtea consideră că se impune acordarea reclamantului a 9 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2 100 EUR pentru cheltuielile efectuate în scopul procedurii în fața sa, înțelegându-se că aceste sume urmează să fie majorate cu dobânzi moratorii la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 5 §3 din Convenție; 3. Hotărăște, a) că, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 §2 din Convenție, Statul pârât trebuie să plătească reclamantului următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda națională a guvernului pârât la cursul aplicabil la data plății: i. 9 000 EUR (nouă mii de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ii. 2 100 EUR (două mii o sută de euro) pentru cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamant; b) că, începând cu data expirării termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 8 ianuarie 2009, în temeiul art. 77 §§2 și 3 din Regulament. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefieră adjunctă Președintă Anexă Cronologia faptelor relevante în cauza Ahmet Kesikkulak c. Turciei nr. 7263/04 – 5 februarie 1997: arestarea reclamantului și plasarea în reținere pentru apartenență la o organizație armată ilegală. – 19 februarie 1997: plasarea în arest preventiv. – 20 mai 1997: punerea sub acuzare în fața curții de securitate a statului din Istanbul (CSEI) a cinci persoane, printre care reclamantul, în temeiul art. 146 §1 din Codul penal, care prevede pedeapsa cu moartea. – de la 26 septembrie 1997 până la 16 aprilie 1999: zece audieri au fost ținute la intervale regulate; ca urmare a înlocuirii anumitor judecători, a trebuit să se dea citire pieselor dosarului de două ori; reclamantul a lipsit de cinci ori; avocata sa a solicitat eliberarea persoanei interesate cu trei ocazii, în zadar. – 16 aprilie 1999: acuzarea și-a prezentat rechizitorul și avocata reclamantului a solicitat un termen pentru a-și pregăti apărarea. – de la 2 iulie 1999 până la 8 februarie 2002: CSEI a ținut treisprezece audieri, la finalul cărora a decis menținerea reclamantului în detenție având în vedere „starea dosarului", „natura infracțiunii", „starea probelor" sau faptul că „motivele care necesită detenția persistă"; de opt ori, piesele dosarului au fost recitite, din cauza modificărilor colegiale, și de trei ori apărarea a solicitat un termen de pregătire. – 31 mai 2000: avocata a făcut cunoscut că era împiedicată să discute cu clientul său și nu s-a prezentat la următoarele audieri din 9 august și 25 octombrie 2000; la 6 decembrie 2000, ea a depus un memoriu amplificativ. – 27 iunie 2001: avocata a cerut eliberarea reclamantului pe motiv că cuantumul pedepsei la care risca să fie expus nu putea depăși cele patru ani și patru luni deja scurse în detenție. – 8 februarie 2002: reclamantul a fost condamnat la pedeapsa capitală. – 15 octombrie 2002: sentința a fost casată în recurs, pentru viciu de procedură. – 21 martie 2003: dezbaterile au fost redeschise în fața CSEI, care a decis menținerea în arest preventiv a reclamantului având în vedere „natura infracțiunii", „starea probelor" și „data detenției". – 12 septembrie 2003: cererea de eliberare a fost respinsă pentru aceleași motive. – 17 decembrie 2003: avocata și-a reiterat cererea, care a fost respinsă având în vedere „natura infracțiunilor reproșate", „starea probelor" și „riscul de fugă" al persoanei interesate. – 26 decembrie 2003: opoziția formulată de avocată împotriva acestui refuz a fost respinsă. – de la 1 martie 2004 până la 6 august 2008: aproximativ douăzeci de audieri au fost ținute, din care patru rezervate recitirii pieselor dosarului; acuzarea și-a reiterat rechizitoriile de trei ori; toate cererile de eliberare au fost respinse având în vedere „natura infracțiunii", „starea probelor", „durata arestării preventive", „limita maximă a pedepsei la care este expus" și „riscul de fugă al persoanei interesate". – 7 octombrie 2008: reclamantul a informat Curtea că se afla în continuare în arest preventiv și că următoarea audiere urma să aibă loc la 24 decembrie 2008.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 7263/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ahmet Kesikkulak (« le requérant »), né en 1972 et résidant à Gebze, a saisi la Cour le 13 janvier 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es M.A. Kırdök et M. Kırdök, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 19 juin 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT

La présente affaire porte sur la durée de la détention provisoire du requérant. Arrêté le 5 février 1997 et mis en détention le 19 février suivant, celui-ci fut déféré devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul pour tentative de renversement du régime constitutionnel, une infraction passible de la peine capitale en vertu de l’article 146 § 1 du code pénal. Le jugement du 8 février 2002 condamnant le requérant à ladite peine fut infirmé le 15 octobre 2002 par la Cour de cassation pour vice de procédure. La procédure de réexamen devant les juges du fond est toujours pendante ; la prochaine audience est fixée au 24 décembre 2008.

Jusqu’à ce jour, trente-neuf audiences ont été tenues et, à chaque fois, il a été décidé de maintenir le requérant en détention, sur la base de formules telles que « la nature de l’infraction », « l’état des preuves », « la durée de la détention déjà écoulée », « l’état du dossier », « la persistance des raisons à l’origine de la détention provisoire », « le plafond de la peine encourue » et « le risque de fuite ». La Cour renvoie au document annexe pour un exposé chronologique des faits de la cause qui fait partie intégrante du présent arrêt. EN DROIT

Le requérant allègue que, de par sa durée, sa détention provisoire a d’ores et déjà emporté violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

Le Gouvernement combat cette thèse : pareille mesure se serait imposée pour empêcher que l’intéressé, qui avait admis les actes graves reprochés, ne commette d’autres crimes, ne détruise les preuves ou ne prenne la fuite. Au demeurant, le Gouvernement estime que les décisions rendues à cet égard sont suffisamment motivées et que la conduite du procès, dans son ensemble, ne prête le flanc à aucune critique quant à la « diligence particulière » attendue des juges.

La Cour constate que la requête ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité visés à l’article 35 § 3 de la Convention ; aussi la déclare-t-elle recevable.

S’agissant du fond, elle se réfère d’emblée aux modalités régissant le calcul des durées de détention provisoire multiples, comme c’est le cas en l’espèce ( Solmaz c. Turquie , n o 27561/02, § 37, CEDH 2007 ‑ ... (extraits)), et observe que la durée litigieuse s’élève actuellement à environ onze ans.

C’est essentiellement sur la base des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans les recours introduits en vue de son élargissement ainsi que des motifs figurant dans les décisions y afférentes des juges que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII ). Dans ce contexte, il suffit d’observer qu’à l’issue de chaque audience, les juges du fond ont décidé du maintien en détention de l’intéressé en usant de formules stéréotypées, qui péchaient par un manque de motivation (paragraphe 5 ci-dessus) et faisaient pour la plupart référence à l’état du dossier et/ou des preuves. Or si pareils éléments peuvent se comprendre comme indiquant l’existence et la persistance d’indices graves de culpabilité, ils ne sauraient justifier, à eux seuls, une si longue période de détention provisoire, d’autant que celle-ci perdure ( Ali Hıdır Polat c. Turquie , n o 61446/00, § 28, 5 avril 2005). Pour la Cour, les motifs adoptés par les juges du fond ne peuvent donc passer pour « pertinents » et « suffisants » ; aussi, il n’y pas lieu de s’attarder sur la diligence avec laquelle le procès du requérant a été mené en l’espèce (paragraphe 7 ci-dessus – Ali Hıdır Polat , précité, § 26).

En bref, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

Reste toutefois la question de l’application de l’article 41, au titre duquel le requérant réclame 15 000 euros (EUR) pour préjudice moral et 4 000 livres turques (TRY – environ 2 100 EUR) pour les frais et dépens exposés devant la Cour. Il soumet à cette fin un décompte horaire pour 27 heures de travail et une note d’honoraires du 1 er février 2008 qui fait état du paiement de ce montant à son conseil. Il réclame également la somme de 210 TRY (environ 110 EUR) pour les frais de port, de traduction et de photocopies. Le Gouvernement conteste ces prétentions, d’après lui non justifiées.

La Cour rappelle tout d’abord que la situation du requérant est continue. Aussi, elle entend souligner qu’une manière appropriée de mettre un terme à la violation constatée serait de terminer le procès le plus rapidement possible, en prenant en considération les exigences d’une bonne administration de la justice, ou de libérer le requérant pendant la procédure, tel que prévu par l’article 5 § 3 de la Convention ( Yakıșan c. Turquie , n o 11339/03, § 49, 6 mars 2007).

Hormis ce point, statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 9 000 EUR au titre du préjudice moral, et 2 100 EUR pour les frais et dépens exposés aux fins de la procédure devant elle, étant entendu que ces sommes sont à assortir d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit , a) que dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, l ’ Etat défendeur doit verser au requérant les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie nationale du gouvernement défendeur au taux applicable à la date du versement : i. 9 000 EUR (neuf mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, ii. 2 100 EUR (deux mille cent euros) pour les frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente Annexe La chronologie des faits pertinents en l’affaire Ahmet Kesikkulak c. Turquie n o 7263/04 – 5 février 1997 : arrestation du requérant et placement en garde à vue pour appartenance à une organisation armée illégale. – 19 février 1997 : mise en détention provisoire. – 20 mai 1997 : mise en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul (CSEI) de cinq personnes, dont le requérant, sur le terrain de l’article 146 § 1 du code pénal, qui prévoit la peine de mort. – du 26 septembre 1997 au 16 avril 1999 : dix audiences ont été tenues à des intervalles réguliers ; à la suite du remplacement de certains juges, il a fallu donner lecture des pièces du dossier par deux fois ; le requérant s’est absenté à cinq reprises ; son avocate a sollicité l’élargissement de l’intéressé à trois occasions, en vain. – 16 avril 1999 : l’accusation a présenté ses réquisitions et l’avocate du requérant a demandé un délai pour préparer sa défense. – du 2 juillet 1999 au 8 février 2002 : la CSEI a tenu treize audiences, aux termes desquelles elle a décidé de maintenir le requérant en détention eu égard à « l’état du dossier », à « la nature de l’infraction », à « l’état des preuves » ou au fait que « les raisons nécessitant la détention subsistaient » ; par huit fois, les pièces du dossier ont été relues, en raison de modifications collégiales, et à trois reprises la défense a sollicité un délai de préparation. – 31 mai 2000 : l’avocate a fait savoir qu’elle était empêchée de s’entretenir avec son client et elle ne s’est pas présentée aux audiences suivantes du 9 août et du 25 octobre 2000 ; le 6 décembre 2000, elle a soumis un mémoire ampliatif. – 27 juin 2001 : l’avocate a demandé l’élargissement du requérant au motif que le quantum de la peine qu’il risquait d’encourir ne pouvait dépasser les quatre ans et quatre mois déjà écoulés en détention. – 8 février 2002 : le requérant a été condamné à la peine capitale. – 15 octobre 2002 : le jugement a été infirmé en cassation, pour vice de procédure. – 21 mars 2003 : les débats ont été rouverts devant la CSEI, qui a décidé le maintien en détention provisoire du requérant eu égard à « la nature de l’infraction », à « l’état des preuves » et à « la date de la détention ». – 12 septembre 2003 : la demande d’élargissement a été rejetée pour les mêmes motifs. – 17 décembre 2003 : l’avocate a réitéré sa demande, laquelle a été rejetée eu égard à « la nature des crimes reprochés », à « l’état des preuves » et au « risque de fuite » de l’intéressé. – 26 décembre 2003 : l’opposition formée par l’avocate contre ce rejet a été écartée. – du 1 er mars 2004 au 6 août 2008 : une vingtaine d’audiences ont été tenues, dont quatre réservées à la relecture des pièces du dossier ; l’accusation a réitéré ses réquisitions à trois reprises ; toutes les demandes d’élargissement ont été écartées eu égard à « la nature de l’infraction », à « l’état des preuves », à « la durée de la détention provisoire », au « plafond de la peine encourue » et au « risque de fuite de l’intéressé ». – 7 octobre 2008 : le requérant a informé la Cour qu’il se trouvait toujours en détention provisoire et que la prochaine audience aurait lieu le 24 décembre 2008.