Güçlü împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 27690/03) dirigitată împotriva Republicii Turcia și cu care un cetățean al acestui stat, dl. İbrahim Güçlü („reclamantul"), a sesizat Curtea la 16 iunie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de avocata S. Aydın-Izouli, avocată la Paris. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

La 14 septembrie 2007 președinta celei de-a doua secțiuni a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție a fost în plus hotărât ca să fie examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

La 22 ianuarie 2001 reclamantul făcu o declarație presei sub formă de răspunsuri la întrebări ale jurnaliștilor la sfârșitul unei ședințe organizate de Demokrasi ve Barıș Partisi (partidul democrației și păcii „DBP") pe tema „Democrația și problema kurdă". Potrivit proceselor-verbale ale înregistrării video efectuate de poliție așa a răspuns reclamantul la întrebarea jurnaliștilor: „care este punctul vostru de vedere privitor la calificarea „genocidului armean" făcut de parlamentul francez?": „(...) Eu sunt de părere că în 1915 armenii erau o entitate națională importantă. Astăzi nu se mai aude de această entitate (...) Sunt deci două puncte de vedere pe aceasta. Al nostru dar trebuie să vorbesc doar în propriul meu nume deoarece am scris deja anterior că era vorba de un genocid. Pentru a rezolva problema ceea ce aș dori să spun acum este că trebuie să recunoaștem nedreptatea adusă armenilor (...) Nu ar trebui să mai fie o problemă privitoare la Franța o problemă internațională. Ar trebui ca Turcia să creeze un concept pe aceasta. Ar trebui să o dezbateți pe baza unor date concrete. Și trebuie să spun imediat că dezbaterea asupra armenilor va duce la dezbaterea asupra kurdilor. Căci de ce este vorba? Este vorba despre îndepărtarea prin forță a unei națiuni de propriile sale teritorii. (...) Aș dori să fiu corectat nu este un punct de vedere definit care să fie adoptat de inițiativa noastră. În trecut am exprimat o opinie personală în acest sens fără să mă bazez pe date concrete și serioase (...) Ceea ce este indubitabil este că a existat nedreptate; că o populație națională a dispărut. Acum definiția legală a acestui fapt (...) face parte dintr-un domeniu mai academic de specializare (...) Dincolo de a califica sau a nu califica nedreptatea adusă ca genocid este mai important de (...) rezolva problema dincolo de noțiunile definite cu o logică de rezolvare a conflictelor o logică de cultură politică. Cred că această abordare va duce la o nouă deschidere pentru democratizare și soluția problemei kurde."

La 23 iulie 2001 procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului din Adana („CSEA") a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului. Pe baza discursului pronunțat i-a reproșat că a făcut propagandă separatistă infracțiune vizată de art. 8 § 1 din legea nr. 3713 privitoare la lupta împotriva terorismului. Procurorul a susținut în special că dl. Güçlü a susținut existența unui genocid armean realizat în 1915.

În fața CSEA reclamantul a contestat acuzațiile. A susținut că a ținut un discurs politic și a susinut că procedura penală dirigitată împotriva lui constituia o atingere a dreptului său la libertatea de exprimare după cum este consacrat de Convenție. A subliniat în special că actul de acuzare nu preciza în nici un fel în ce măsură cuvintele sale ar putea fi considerate propaganda separatistă. A precizat că în cursul ședinței cu presa a răspuns la întrebarea unui jurnalist privitoare la ultimele dezvoltări la nivel internațional asupra recunoașterii evenimentelor petrecute în 1915 ca genocid armean și a sugerat mai ales că Turcia nu ar putea rezolva problema într-un mod realist printr-o politică de negare că un dezbatere deschisă era necesară la nivel național inclusiv cu accesul publicului la arhivele otomane. A susținut că chiar dacă punctul lui de vedere nu era în conformitate cu cel al Statului și instituțiilor sale acest fapt nu ar putea fi judecat în sine ca separatism.

Printr-o sentință din 29 martie 2002 CSEA a recunoscut reclamantul vinovat al faptelor reprochate și l-a condamnat la un an de închisoare și o amendă de 1.000.000.000 lire turce (aproximativ 875 euro). În sentința sa ea a citat exclusiv următoarele pasaje din cuvintele litigioase: „Am discutat pe subiecte foarte importante relativ la statul Kurdistanului. (...) Sunt Kurdish în măsură să creeze prin propriile lor mijloace o legislație privitoare la viața lor politică socială și economică? (...) Vorbim de o populație de 20 de milioane de oameni de un ansamblu important de 20 de milioane de indivizi care locuiesc pe teritorii care le aparțin din punct de vedere istoric: Kurdish o entitate națională. (...) Eu sunt de părere că în 1915 armenii erau o entitate națională importantă. Astăzi nu se mai aude de această entitate; în scopul rezolvării problemei aș dori să vă spun aceasta: Trebuie să recunoaștem nedreptatea adusă armenilor. Dezbaterea asupra armenilor va duce la dezbaterea kurdă. Căci de ce este vorba? Este vorba de îndepărtarea prin forță a unei națiuni de propriile sale teritorii."

Reclamantul a formulat un pourvoi în casație.

Printr-o hotărâre din 23 decembrie 2002 Curtea de Casație a confirmat sentința primei instanțe. A respingă cererea de ținere de ședință în vederea „naturii pedepsei".

La 17 aprilie 2003 reclamantul a început să-și ispășească pedeapsa la centrul penitenciar Ulucanlar. El afirmă că a fost supus unor tratamente degradante în cursul detenției.

În urma abrogării articolului 8 § 1 al legii nr. 3713 prin legea nr. 4928 din 18 iulie 2003 Curtea de securitate a statului a anulat pedeapsa reclamantului care a fost eliberat la 21 iulie 2003 după ce ispășise mai mult de trei luni din pedeapsa infligată. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Guvernul consideră în primul rând că reclamantul nu are calitatea de victimă ținând seama de faptul că condamnarea lui a fost anulată și că a fost pus în libertate.

Reclamantul respinge această excepție. El reamintește că a fost personal și direct interesat de acțiunile autorităților turce în circumstanțele cauzei.

Curtea reamintește că a deja respingă excepții privitoare la calitatea de victimă în circumstanțe similare considerând că o decizie favorabilă reclamantului nu este suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale recunosc explicit sau în substanță apoi reparează încălcarea Convenției (a se vedea mutatis mutandis Amuur c. Franța 25 iunie 1996 § 36 Recueil des arrêts et Décisions 1996-III; Ergin c. Turcia (nr. 5) nr. 63925/00 § 24 16 iunie 2005. A se vedea de asemenea pentru o suspendare a sentinței Yașar Kaplan c. Turcia nr. 56566/00 §§ 32-34 24 ianuarie 2006 și pentru o suspendare a execuției pedepselor Aslı Güneș c. Turcia nr. 53916/00 § 26 27 septembrie 2005).

Ea subliniază că în cazul de față în momentul anulării condamnării sale reclamantul ispășise deja mai mult de trei luni din pedeapsa de închisoare și susține că a plătit pedeapsa de amendă ceea ce Guvernul nu contestă. Constatând calitatea de victimă a reclamantului Curtea respinge deci excepția Guvernului.

Guvernul susține pe de altă parte că reclamantul nu a ridicat grijele sale la nivel intern.

Curtea notează că reclamantul a bine invocat dreptul său la libertatea de exprimare în mențiune Convenția (§7 mai sus) și respinge de asemenea această excepție ridicată de Guvern.

Curtea constată pe de altă parte că grijul nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să îl declare admisibil. B. Privind fondul

Reclamantul reamintește că s-a exprimat în cadrul conferinței organizate de mișcarea „inițiativa pentru democrație și soluția problemei kurde" creată de el însuși în 2000. El consideră că libertatea opiniei presupune că nici o individ nu poate fi deranjat pentru imaginea pe care și-o face a societății sau a concepției pe care o are asupra ei și aceasta independent de faptul dacă ideile sale sunt recunoscute și acceptate sau pe de altă parte minoritare și provocatoare.

Curtea notează că nu este discutabil între pârți că măsura litigioasă constituia o intervenție în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare protejat de art. 10 § 1 și că era prevăzută de lege.

Rămâne deci să se determine dacă intervenția în cauză urmărea unu din scopurile legitime enunțate la art. 10 § 2 și dacă era „necesară într-o societate democratică".

Cât privește criteriul scopului legitim enunțat la §2 al articolului 10 din Convenție Guvernul reamintește contextul în Turcia al luptei împotriva terorismului care constituia „o necesitate absolută împotriva unui fenomen care atinsese o amplitudine îngrijorătoare timp de numeroși ani" și se referă la asasinate perpetrate de activiști ai PKK organizație ilegală armată. El deduce din aceasta că intervenția litigioasă viza mai multe scopuri legitime: menținerea securității naționale și siguranța publică apărarea ordinii prevenirea crimei și protecția drepturilor și libertăților altuia.

Reclamantul afirmă că este înțeles că Statul turc în lupta împotriva PKK estimează că are dreptul să se apere și să ia măsuri radicale în vederea asigurării securității sale. El subliniază pe de altă parte că este de notorietate publică că nu a avut nici o legătură de aproape sau departe cu PKK. El susține că a pe de altă parte criticat politica organizației menționată de numeroase ori deschis și public. El consideră că condamnarea lui nu urmărea nici un scop legitim.

Curtea notează că ancien art. 8 § 1 din legea nr. 3713 în virtutea căruia reclamantul a fost condamnat enunță clar scopul legitim de a prezerva „integritatea teritorială". Cu toate acestea rămâne să se determine dacă în prezenta caz scopul vizat în aplicarea acestei dispoziții putea de asemenea să pară „legitim". Curtea va examina această din urmă chestiune în aceeași vreme cu cea mai largă referitoare la necesitatea intervenției într-o societate democratică ținând seama de legăturile strânse pe care le prezintă.

Referindu-se la pasajele citate în sentința de condamnare Guvernul consideră că acelea nu pot fi considerate ca făcând parte a unui dezbatere politică și că conținutul lor este de natură să provoace ură în rândul populației și să declanșeze motive violente. Invocând art. 17 din Convenție el consideră că discursul litigios nu ar putea beneficia de protecția articolului 10.

Reclamantul califică analiza Guvernului ca absurdă. El face valabil că cuvintele litigioase sunt un apel „foarte civilizat foarte temperat și democratic adresat Statului pentru a-și asuma responsabilitățile trecutul și pentru a recunoaște un genocid pe care l-a comis în trecut și calificat ca atare de mai diverse națiuni democratice". El adaugă că este vorba de un apel la Turcia ca să nu „reitere aceleași greșeli persistând în negarea existenței unei națiuni kurde de aproximativ 20 de milioane de indivizi pe teritoriul său lipsit de cele mai elementare drepturi ale sale".

Reclamantul reamintește că este în calitatea sa de politician că s-a exprimat în cadrul rolului lui de actor al vieții politice turce că discursul în cauză a fost ținut la o conferință de presă și nu incita în nici un fel la utilizarea violenței nici la rezistență armată nici la răscoală a populației.

El consideră în fine că pedepsele care i-au fost infligite au fost de o severitate deosebită și disproportionate cu scopurile vizate invocate de Guvern.

Curtea analizează conținutul discursului litigios și contextul enunțării lui. Ea se bazează pentru aceasta pe faptele după cum sunt prezentate de pârți și se atașează mai ales la motivarea judecătorului intern în sentința de condamnare.

Ea observă în primul rând că în contrast cu ceea ce susține Guvernul discursul litigios face clar parte a unei dezbateri de interes general. Este vorba pe de o parte de „problema kurdă" care rămâne o problemă fierbinte de actualitate socio-politică și istorică în Turcia și pe de altă parte de „problema armeniană" care ea însăși constituie unu din dezbaterile cele mai importante întotdeauna în curs privitoare la această țară la niveluri atât naționale cât și internaționale. Ea reamintește că într-un asemenea domeniu restricțiile la libertatea de exprimare necesită o interpretare deosebitor de strictă.

Curtea notează că inima discursului litigios în pasajele citate de jurisdicțiile interne se găsește în apropierea acestor două chestiuni kurdă și armeniană de reclamant. Acesta din urmă califică populațiile armeniene și kurde care locuiesc sau au locuit pe teritoriul național turc ca „entități naționale" și el susține că cele două populații au fost obiect pentru prima în 1915 pentru a doua mai târziu a „îndepărtării de propriile sale teritorii prin forță". Prin a atrage atenția asupra asemănării între soarta celor două populații în cauză reclamantul invită audiența sa să recunoască „nedreptatea adusă armenilor" o condiție după el a rezolvării „problemei kurde".

Curtea observă că analiza făcută de reclamant nu este în conformitate cu cea făcută de autoritățile naționale pe subiect. Ea reamintește cu toate acestea că o dezbatere este prin definiție făcută a confruntării unor puncte de vedere diverse. Dacă discursul litigios conține concluzii și formulări care pot leza șoca sau chiar ingrijora pe unii și în special pe cei care aderă la punctul de vedere expus de autoritățile Statului Curtea a afirmat de repetat ori că asemenea idei nu pierd ca atare beneficiul libertății de exprimare.

Curtea relevă că curtea de securitate a statului a condamnat reclamantul nu atât pentru că a incitat la violență sau ură cât mai degrabă pentru că a făcut propagandă separatistă din faptul că a calificat în special de „entități naționale" populațiile kurdă și armeniană din Turcia. Reclamantul folosise pe de altă parte cuvântul „Kurdistan" pentru a desemna o parte a teritoriului național turc.

Chiar dacă se admite că această considerație ar putea prea a fi relevantă în legătură cu unu din scopurile legitime menționate de autoritățile naționale aceasta nu ar putea fi considerată în sine ca suficientă pentru a justifica intervenția în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare (a se vedea mutatis mutandis Sürek c. Turcia (nr. 4) [GC] nr. 24762/94 § 58 8 iulie 1999; Kızılyaprak c. Turcia nr. 27528/95 § 40 2 octombrie 2003).

După examinarea ansamblului discursului reclamantului și în particular pasajele citate în sentința de condamnare Curtea consideră că acesta intenționa să critice acțiunea autorităților turce în Sud-Estul țării și mai ales să încurajeze o dezbatere deschisă pe chestiuni politice și istorice.

În lumina celor de mai sus Curtea este de opinie că autoritățile naționale nu au suficient luat în seama dreptul publicului de a se informa altfel asupra situației din Sud-Estul Turciei nici să deschidă o dezbatere democratică pe politica și istoria țării (a se vedea mutatis mutandis Sürek (nr. 4) precitat § 58).

Curtea relevă că natura și greutatea pedepselor infligite sunt de asemenea elemente care trebuie luate în considerare atunci când este vorba de a măsura proporționalitatea intervenției. În această privință ea subliniază că reclamantul a fost inițial condamnat la o pedeapsă de unu an de închisoare și o amendă (§8 mai sus) jurisdicțiile naționale au apoi anulat condamnarea lui în timp ce ispășise deja trei luni din pedeapsa (paragrafele 12 și 19 mai sus).

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că condamnarea reclamantului de curtea de securitate a statului constituie o încălcare a articolului 10 din Convenție. II.

Cât privește primul grief Curtea relevă că în caza de față nici un judecător militar nu stătea în compoziția curții de securitate a statului (în urma modificării articolului 143 al Constituției prin legea nr. 4338 din 18 iunie 1999) de aceea independența și imparțialitatea acesteia sunt stabilite. Cât privește statutul judecătorilor aceștia beneficiază de garantii constituționale și legale (a se vedea mutatis mutandis İmrek c. Turcia (decizie) nr. 57175/00 28 ianuarie 2003).

Cât privește al doilea grief Curtea reamintește că art. 6 nu implică întotdeauna dreptul la o ședință publică independent de natura chestiunilor care trebuie tranșate. Prin urmare cu condiția ca o dezbatere publică să fi avut loc în cursul procesului în prima instanță absența lor în al doilea sau al treilea grad poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză. Astfel ședințele consacrate exclusiv punctelor de drept și nu de fapt pot îndeplini condițiile articolului 6 chiar dacă Curtea de Casație nu a dat reclamantului facultatea de a se exprima personal în fața ei (a se vedea printre altele hotărârile Ekbatani c. Suedia 26 mai 1988 § 31 seria A nr. 134; Jan-Ake Andersson c. Suedia 29 octombrie 1991 §§ 27-28 seria A nr. 212-B și Hasan Celal Güzel c. Turcia (decizie) nr. 54479/00 10 iunie 2003).

În cazul de față Curtea notează că Curtea de Casație nu s-a pronunțat pe fond litigiului sentința sa fiind consacrată doar interpretării regulilor de drept și că a existat o ședință publică în fața jurisdicției de prima instanță curtea de securitate a statului (a se vedea a contrario Göç c. Turcia [GC] nr. 36590/97 CEDO 2002-V). Prin urmare absența dezbaterilor publice la al doilea grad nu a fost de natură să întineze echitatea procedurii după cum este prevăzut de art. 6 din Convenție.

Curtea consideră deci că grijele formulate pe baza articolului 6 din Convenție sunt în mod evident nefundate și le declară inadmisibile în virtutea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 35.426,88 euro (EUR) ca satisfacție echitabilă pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. El detaliază această cifră după cum urmează: 875 EUR pentru amendă plătită 51,88 EUR pentru condamnare de a plăti taxele și dépens judiciare 33.000 EUR pentru pierderea activității sale de avocat timp de trei luni pe baza de 500 EUR pe zi de lucru 1.500 EUR pentru pierderea a trei zile de activitate și anume perioada care a trecut între abrogarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713 și eliberarea sa. Cu privire la prejudiciul moral suferit reclamantul cere în total 93.000 EUR. El justifică această cifră prin următoarele elemente: condamnarea lui la unu an de închisoare și detenția efectivă de trei luni ținând seama în special de anxietate și neliniște agravată de vârsta lui la data faptelor mautrații pe care ar fi suferit izolarea de familie pierderea creditului în activitățile lui profesionale.

Guvernul consideră aceste cereri nejustificate.

Ținând seama de diverșii factori citate mai sus și hotărând în echitate Curtea judecă potrivit de a fixa o sumă globală și de a acorda reclamantului suma de 5.000 EUR toți daunele confundate. B. Frais et dépens

Reclamantul cere de asemenea 13.825 EUR pentru frais et dépens angajate în fața jurisdicțiilor interne și 6.739,20 EUR pentru cele angajate în fața Curții. El detaliază prima cifră în taxe de deplasare și cazare precum și onorării de doi avocați în Turcia. El include de asemenea taxele de deplasare ale soției sale pentru vizitele în închisoare. Cât privește a doua cifră el o detaliază în onorări de avocat taxe de traducere a pieselor taxe de deplasare în Turcia a avocatului și taxe de comunicare. El anexează la ultima cerere un relevé de taxe redactat de avocata sa care detaliază 5.000 EUR de taxe în total o factură pentru traducere de un cuantum de 239,02 EUR precum și copie a cecului aferent de două facturi de traducere de 100 și de 150 EUR.

Guvernul consideră această cerere nejustificată și excesivă.

Potrivit jurisprudenței Curții un reclamant nu poate obține rambursarea frais et dépens decât în măsura în care se stabilesc realitatea necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus Curtea respinge cererea privitoare la frais et dépens al procedurii naționale consideră rezonabilă suma de 2.000 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Interese de întârziere

Curtea judecă corespunzător de a folosi rata dobânzilor de întârziere pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 27690/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. İbrahim Güçlü (« le requérant »), a saisi la Cour le 16 juin 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e S. Aydın-Izouli, avocate à Paris. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 14 septembre 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 22 janvier 2001, le requérant fit une déclaration à la presse, sous forme de réponses aux questions des journalistes, à l’issue d’une réunion organisée par le Demokrasi ve Barıș Partisi (parti de la démocratie et de la paix, « DBP ») sur le thème « La démocratie et le problème kurde ». Selon les procès-verbaux de l’enregistrement vidéo effectué par la police, c’est ainsi que le requérant répondit à la question des journalistes : « quel est votre point de vue relatif à la qualification de « génocide arménien » faite par le parlement français ? » : « (...) Je suis d’avis qu’en 1915, les Arméniens étaient une entité nationale importante. De nos jours, on n’entend plus parler de cette entité (...) Il y a donc deux points de vue à ce sujet. Le nôtre, mais je dois parler à mon seul nom, puisque je l’ai déjà écrit, auparavant, qu’il s’agissait d’un génocide. Dans le but de résoudre le problème, ce que j’aimerais dire maintenant, c’est que nous devons reconnaître l’injustice infligée aux Arméniens (...) Il ne faudrait plus que ce soit un problème relatif à la France, un problème international. Il faudrait que la Turquie crée un concept à ce sujet. Nous devrions en débattre sur la base de données concrètes. Et je dois tout de suite dire que le débat sur les Arméniens entraînera le débat sur les Kurdes. Car de quoi s’agit-il ? Il s’agit de l’éloignement par la force d’une nation de ses propres terres. (...) J’aimerais faire une rectification, il n’y a pas un point de vue arrêté qui soit adopté par notre initiative. Dans le passé, j’ai émis un avis personnel dans ce sens là, sans me baser sur des données concrètes et sérieuses (...) Ce qui est indiscutable, c’est qu’il y a eu injustice ; qu’une population nationale a disparu. Maintenant, la définition légale de ce fait (...) relève d’un champ plus académique, de spécialisation (...) Au-delà de qualifier ou ne pas qualifier l’injustice infligée en tant que génocide, il est plus important de (...) résoudre le problème, au-delà des notions définies, avec une logique de résolution de conflits, une logique de culture politique. Je pense que cette approche entraînera une nouvelle ouverture pour la démocratisation et la solution du problème kurde. »

Le 23 juillet 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Adana (« CSEA ») intenta une action pénale à l’encontre du requérant. Se fondant sur le discours prononcé, il lui reprochait d’avoir fait de la propagande séparatiste, infraction visée à l’article 8 § 1 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme . Le procureur soutint notamment que M. Güçlü avait allégué l’existence d’un génocide arménien réalisé en 1915.

Devant la CSEA, le requérant contesta les accusations. Il fit valoir qu’il avait tenu un discours politique et soutint que la procédure pénale dirigée à son encontre constituait une atteinte à son droit à la liberté d’expression tel que consacré par la Convention. Il souligna notamment que l’acte d’accusation ne précisait nullement en quoi ses propos pouvaient être considérés comme une propagande séparatiste. Il précisa que lors de la réunion avec la presse, il avait répondu à la question d’un journaliste concernant les derniers développements au niveau international sur la reconnaissance des événements survenus en 1915 en tant que génocide arménien, et avait surtout suggéré que la Turquie ne pourrait résoudre le problème de manière réaliste par une politique de dénégation, qu’un débat ouvert était nécessaire au niveau national, y compris avec l’accès du public aux archives ottomanes. Il soutint que, même si son point de vue n’était pas conforme à celui de l’Etat et de ses institutions, ce fait ne saurait être jugé en tant que tel comme du séparatisme.

Par un jugement du 29 mars 2002, la CSEA reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à un an d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de 1 000 000 000 livres turques (environ 875 euros). Dans son jugement, elle cita exclusivement les passages suivants des propos litigieux : « Nous avons discuté sur des sujets très importants relatif au statut du Kurdistan. (...) Les Kurdes sont-ils en mesure de mettre en place par leurs propres moyens une législation sur leur vie politique, sociale et économique ? (...) Nous parlons d’une population de 20 millions de personnes, d’un ensemble important de 20 millions individus qui vivent sur des terres qui leur appartiennent d’un point de vue historique : Les Kurdes, une entité nationale. (...) Je suis d’avis qu’en 1915, les Arméniens étaient une entité nationale importante. De nos jours, on n’entend plus parler de cette entité ; dans le but de résoudre le problème, je voudrais vous dire ceci : Nous devons reconnaître l’injustice faite aux Arméniens. Le débat sur les Arméniens va entrainer le débat kurde. Car de quoi s’agit-il ? Il s’agit de l’éloignement par la force d’une nation des ses propres terres. »

Le requérant forma un pourvoi en cassation.

Par un arrêt du 23 décembre 2002, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance. Elle rejeta la demande de tenue d’audience eu égard à « la nature de la peine ».

Le 17 avril 2003, le requérant commença à purger sa peine au centre pénitentiaire d’Ulucanlar. Il affirme avoir fait l’objet de traitements dégradants lors de sa détention.

Suite à l’abrogation de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713 par la loi n o 4928 du 18 juillet 2003 , la Cour de sûreté de l’Etat annula la peine du requérant, qui fut libéré le 21 juillet 2003, après avoir purgé plus de trois mois de la peine infligée. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement estime en premier lieu que le requérant n’a pas qualité de victime eu égard au fait que sa condamnation a été annulée et qu’il a été remis en liberté.

Le requérant rejette cette exception. Il rappelle avoir été personnellement et directement concerné par les agissements des autorités turques dans les circonstances de l’espèce.

La Cour rappelle avoir déjà écarté des exceptions sur la qualité de victime dans des circonstances similaires, jugeant qu’une décision favorable au requérant ne suffit à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales reconnaissent, explicitement ou en substance, puis réparent la violation de la Convention (voir, mutatis mutandis , Amuur c. France , 25 juin 1996, § 36, Recueil des arrêts et Décisions 1996 ‑ III ; Ergin c. Turquie (n o 5) , n o 63925/00, § 24, 16 juin 2005. Voir aussi, pour un sursis au jugement Yașar Kaplan c. Turquie , n o 56566/00, §§ 32-34, 24 janvier 2006, et pour un sursis à l’exécution des peines Aslı Güneș c. Turquie , n o 53916/00, § 26, 27 septembre 2005).

Elle souligne qu’en l’espèce, au moment de l’annulation de sa condamnation, le requérant avait déjà purgé plus de trois mois de peine de prison, et qu’il affirme avoir payé la peine d’amende, ce que le Gouvernement ne conteste pas. Constatant la qualité de victime du requérant, la Cour rejette donc l’exception du Gouvernement.

Le Gouvernement soutient par ailleurs que le requérant n’a pas soulevé ses griefs au niveau interne.

La Cour note que le requérant a bien invoqué son droit à la liberté d’expression en mentionnant la Convention (paragraphe 7 ci-dessus) et rejette également cette exception soulevée par le Gouvernement.

La Cour relève par ailleurs que le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant rappelle s’être exprimé dans le cadre de la conférence organisée par le mouvement « l’initiative pour la démocratie et la solution du problème kurde » crée par lui-même en 2000. Il estime que la liberté d’opinion suppose que tout individu ne puisse se voir inquiété pour l’image qu’il se fait de la société ou de la conception qu’il en a et ce, peu importe que ses idées soient reconnues et acceptées ou, au contraire, minoritaires et provocantes.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la mesure litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 § 1, et qu’elle était prévue par la loi.

Il reste donc à déterminer si l’ingérence en question poursuivait l’un des buts légitimes énoncés à l’article 10 § 2, et si elle était « nécessaire dans une société démocratique ».

Quant au critère du but légitime énoncé au paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention, le Gouvernement rappelle le contexte, en Turquie, de la lutte contre le terrorisme qui constituait « une nécessité absolue contre un phénomène qui avait atteint une ampleur inquiétante pendant de nombreuses années », et se réfère à des assassinats perpétrés par des militants du PKK, organisation illégale armée. Il en déduit que l’ingérence litigieuse visait plusieurs buts légitimes : le maintien de la sécurité nationale et la sûreté publique, la défense de l’ordre, la prévention du crime et la protection des droits et libertés d’autrui.

Le requérant affirme qu’il est compréhensible que l’Etat turc, dans sa lutte contre le PKK, estime avoir le droit de se défendre et de prendre des mesures radicales en vue d’assurer sa sécurité. Il souligne en revanche qu’il est de notoriété publique qu’il n’a jamais eu de lien, de près ou de loin, avec le PKK. Il soutient qu’il a, bien au contraire, critiqué la politique de ladite organisation à maintes reprises ouvertement et publiquement. Il considère que sa condamnation ne poursuivait aucun but légitime.

La Cour note que l’ancien article 8 § 1 de la loi n o 3713, en vertu duquel le requérant fut condamné, énonce clairement le but légitime de préserver « l’intégrité territoriale ». Toutefois, reste à déterminer si, dans le présent cas, le but visé dans l’application de cette disposition pouvait, lui aussi, passer pour « légitime ». La Cour examinera cette dernière question en même temps que celle, plus large, relative à la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique, eu égard aux liens étroits qu’elles présentent.

Se référant aux passages cités dans l’arrêt de condamnation, le Gouvernement estime que ceux-ci ne peuvent être considérés comme faisant partie d’un débat politique et que leur contenu est de nature à provoquer la haine parmi la population et à déclencher des réactions violentes. Invoquant l’article 17 de la Convention, il estime que le discours litigieux ne saurait bénéficier de la protection de l’article 10.

Le requérant qualifie l’analyse du Gouvernement d’absurde. Il fait valoir que les propos litigieux sont un appel « très civilisé, très tempéré et démocratique, adressé à l’Etat pour faire face à ses responsabilités, à son passé et à reconnaître un génocide qu’elle a commis dans le passé et qualifié comme tel par plusieurs nations démocratiques ». Il ajoute qu’il s’agit d’un appel à la Turquie pour qu’elle ne « réitère pas les mêmes erreurs en persistant dans la négation de l’existence d’une nation kurde d’environ 20 millions d’individus sur son territoire, privé de ses droits les plus élémentaires ».

Le requérant rappelle que c’est en sa qualité de politicien qu’il s’est exprimé dans le cadre de son rôle d’acteur de la vie politique turque, que le discours dont il est question s’est tenu lors d’une conférence de presse et qu’il n’incitait nullement à l’usage de la violence, ni à la résistance armée, ni au soulèvement de la population.

Il estime enfin que les peines qui lui ont été infligées ont été d’une particulière sévérité et disproportionnées aux buts visés invoqués par le Gouvernement.

La Cour analyse le contenu du discours litigieux et le contexte de son énonciation. Elle se fonde pour ce faire sur les faits tels que présentés par les parties, et s’attache principalement à la motivation du juge interne dans l’arrêt de condamnation.

Elle observe en premier lieu que, contrairement à ce que soutient le Gouvernement, le discours litigieux relève clairement d’un débat d’intérêt général. Il s’agit, d’une part, de la « question kurde » qui demeure une question brûlante d’actualité socio-politique et historique en Turquie et, d’autre part, de la « question arménienne » qui, elle-même, constitue l’un des débats les plus importants toujours en cours concernant ce pays, aux niveaux aussi bien national qu’international. Elle rappelle que dans un tel domaine, les restrictions à la liberté d’expression appellent une interprétation particulièrement étroite.

La Cour note que le cœur du discours litigieux, dans ses passages cités par les juridictions internes, se trouve dans le rapprochement de ces deux questions, kurde et arménienne, par le requérant. Ce dernier qualifie les populations arméniennes et kurdes vivant ou ayant vécu sur le territoire national turc d’ « entités nationales » et il soutient que les deux populations ont fait l’objet, pour la première en 1915, pour la deuxième plus tard, de « l’éloignement de ses propres terres par la force ». En attirant l’attention sur la similitude entre les sorts des deux populations en question, le requérant invite son auditoire à reconnaître « l’injustice infligée aux Arméniens », une condition, selon lui, de la résolution du « problème kurde ».

La Cour observe que l’analyse faite par le requérant n’est pas conforme à celle faite par les autorités nationales sur le sujet. Elle rappelle toutefois qu’un débat est par définition fait de l’affrontement de points de vue divers. Si le discours litigieux contient des conclusions et des formulations qui peuvent heurter, choquer ou même inquiéter certains, et notamment ceux qui adhèrent au point de vue exposé par les autorités de l’Etat, la Cour a affirmé à plusieurs reprises que de telles idées ne perdent pas, en tant que telles, le bénéfice de la liberté d’expression.

La Cour relève que la cour de sûreté de l’Etat a condamné le requérant, non pas tant pour avoir incité à la violence ou à la haine, mais plutôt pour avoir fait de la propagande séparatiste, du fait qu’il a qualifié notamment d’« entités nationales » les populations kurde et arménienne de Turquie. Le requérant avait par ailleurs employé le mot « Kurdistan » pour désigner une partie du territoire national turc.

Même à supposer que cette considération puisse passer pour pertinente par rapport à l’un des buts légitimes mentionnés par les autorités nationales, celle-ci ne saurait être considérée en elle-même comme suffisante pour justifier l’ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999 ; Kızılyaprak c. Turquie , n o 27528/95, § 40, 2 octobre 2003).

Après avoir examiné l’ensemble du discours du requérant, et en particulier les passages cités dans l’arrêt de condamnation, la Cour estime que celui-ci entendait critiquer l’action des autorités turques dans le Sud-Est du pays et surtout encourager un débat ouvert sur des questions politiques et historiques.

A la lumière de ce qui précède, la Cour est d’avis que les autorités nationales n’ont pas suffisamment pris en compte le droit du public de se voir informer d’une autre manière sur la situation dans le Sud-Est de la Turquie, ni de mener un débat démocratique sur la politique et l’histoire du pays ( voir, mutatis mutandis , Sürek (n o 4) précité, § 58).

La Cour relève que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence. A cet égard, elle souligne que le requérant a été initialement condamné à une peine d’un an d’emprisonnement ainsi qu’à une amende (paragraphe 8 ci-dessus), les juridictions nationales ont par la suite annulé sa condamnation, alors qu’il avait déjà purgé trois mois de sa peine (paragraphes 12 et 19 ci-dessus).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la condamnation du requérant par la cour de sûreté de l’Etat constitue une violation de l’article 10 de la Convention. II.

Quant au premier grief, la Cour relève qu’en l’espèce, aucun juge militaire ne siégeait dans la composition de la cour de sûreté de l’Etat (à la suite de la modification de l’article 143 de la Constitution par la loi n o 4338 du 18 juin 1999) de sorte que son indépendance et son impartialité se trouvent établies. En ce qui concerne le statut des juges, ceux-ci bénéficient de garanties constitutionnelles et légales (voir, mutatis mutandis, İmrek c. Turquie (déc.), n o 57175/00, 28 janvier 2003).

Quant au second grief, la Cour rappelle que l’article 6 n’implique pas toujours le droit à une audience publique, indépendamment de la nature des questions à trancher. Dès lors, à condition que des débats publics aient eu lieu pendant le procès en première instance, leur absence au deuxième ou troisième degré peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit. Ainsi les audiences consacrées exclusivement à des points de droit et non de fait, peuvent remplir les conditions de l’article 6, même si la Cour de cassation n’a pas donné au requérant la faculté de s’exprimer en personne devant elle (voir, entre autres, les arrêts Ekbatani c. Suède , 26 mai 1988, § 31, série A n o 134 ; Jan-Ake Andersson c. Suède , 29 octobre 1991, §§ 27-28, série A n o 212-B, et Hasan Celal Güzel c. Turquie (déc.), n o 54479/00, 10 juin 2003).

Dans le cas d’espèce, la Cour note que la Cour de cassation n’a pas statué sur le fond du litige, son arrêt étant uniquement consacré à l’interprétation des règles de droit et qu’il y a eu une audience publique devant la juridiction de première instance, la cour de sûreté de l’Etat (voir, a contrario , Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, CEDH 2002-V). Partant, l’absence de débats publics au deuxième degré n’a pas été de nature à entacher l’équité de la procédure, telle que prévue à l’article 6 de la Convention.

La Cour estime donc que les griefs formulés sur le terrain de l’article 6 de la Convention sont manifestement mal fondés et les déclare irrecevables en vertu de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 35 426, 88 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi. Il ventile ce chiffre comme suit : 875 EUR pour l’amende payée, 51,88 EUR pour la condamnation à payer les frais et dépens de justice, 33 000 EUR pour la perte de son activité d’avocat pendant trois mois, sur la base de 500 EUR par jour de travail, 1 500 EUR pour la perte de trois jours d’activité, soit le délai passé entre l’abrogation de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713 et sa remise en liberté. En ce qui concerne le préjudice moral subi, le requérant réclame au total 93 000 EUR. Il justifie ce chiffre par les éléments suivants : sa condamnation à un an d’emprisonnement et sa détention effective de trois mois, compte tenu notamment de l’angoisse et de la détresse accentuée par son âge à l’époque des faits, les mauvais traitements qu’il aurait subis, l’éloignement de sa famille, la perte de crédit dans ses activités professionnelles.

Le Gouvernement estime ces demandes non justifiées.

Compte tenu de divers éléments cités ci-dessus et statuant en équité, la Cour juge opportun de fixer une somme globale et d’allouer au requérant la somme de 5 000 EUR, tous dommages confondus. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 13 825 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 6 739,20 EUR pour ceux engagés devant la Cour. Il ventile le premier chiffre en frais de déplacement et d’hébergement ainsi que d’honoraires de deux avocats en Turquie. Il y inclut également les frais de déplacement de son épouse pour les visites en prison. Quant au deuxième chiffre, il le ventile en honoraires d’avocat, frais de traduction des pièces, frais de déplacement en Turquie de l’avocat et frais de communication. Il annexe à cette dernière demande un relevé de frais rédigé par son avocate qui détaille 5 000 EUR de frais au total, une facture pour traduction d’un montant de 239,02 EUR ainsi que copie du chèque y afférent, de deux factures de traduction de 100 et de 150 EUR.

Le Gouvernement estime cette demande injustifiée et excessive.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 10 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour tous dommages confondus et 2 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 février 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente