- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 ianuarie 2010
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Hakan Güclü împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL HAKAN GÜçELÜ c. TURCIA (solicitarea nr. 44307/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 ianuarie 2010 DEFINIF 12/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Hakan Güçlü c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, Kristina Pardalos, judecători, și Francoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 decembrie 2009, Rend la hotărârea pe care aceasta a adoptat-o la această dată, La originea cauzei se găsește o cerere (n 44307/04) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Hakan Güçlü ( 3 La 24 septembrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea.
După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și fond. La 2 ianuarie 2004, reclamantul a fost interpelat de jandarmerie la marginea unui lac în posesia unei puști de vânătoare noi cu care intenționa să facă un test. O acțiune publică a fost inițiată de Parchet în temeiul Legii nr. 3167 din 1 ianuarie 2004. iulie 2003 privind vânătoarea, împotriva reclamantului și a altor trei acuzați; aceștia din urmă, necunoscuți de solicitant, fuseseră arestați pe marginea aceluiași lac în locuri diferite.
La 10 mai 2004, tribunalul din statul de drept al d Ödemiș a emis un ordin penal care îl condamnase pe reclamant la o amendă ușoară de 111 401 000 de lire turcești (TRL, echivalentul a aproximativ 65 de euro) și care confiscă pușca de vânătoare confiscată de poliție, nu au avut loc audieri și, în acest scop, s-a bazat pe art. 386 din Codul de procedură penală care prevedea o procedură simplificată care putea duce la o ordonanță penală (ceza karnamesi) La 10 iunie 2004, reclamantul a formulat o opoziție la ordonanța penală în fața Tribunalului de corecție din data de 28 iunie 2004, tribunalul corecțional a respins opoziția reclamantului, fără a ține seama nici de hotărârea.
Dreptul și practica internă relevante în speță sunt descrise în hotărârea Karahano Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu și-a putut exercita pe deplin dreptul de apărare, în măsura în care nu a beneficiat de o audiență publică în fața instanțelor penale; astfel, nu a avut posibilitatea de a-și exprima apărarea, de a face martori cu descărcare de gestiune și de a interoga martorii acuzați 13. Curtea consideră că este oportun să se examineze acest aspect din perspectiva alineatului (1) al articolului 6 din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă în speță Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 14. În lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că instanța trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.
Curtea constată într-adevăr că aceasta nu se confruntă cu nici un motiv de a se pronunța. Pe fond 16. Curtea amintește că a examinat deja un litigiu identic cu cel prezentat de recurent și că a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție este justificată de faptul că, întrucât reclamantul nu a beneficiat de o audiere în fața instanțelor naționale, cauza sa nu a fost audiată în mod public de acestea (Karahanouilu, citată anterior Taner c. Turcia, nr 388414/02, 15 februarie 2007 Evrenos Önen c. Turcia, n 29782/02, februarie 2007 Varsak c. Turcia, n 6281/02 15 februarie 2007 Günseli Kaya c. Turcia, n 40885/02, 7 octombrie 2008). 17. După examinarea prezentei cauze, Curtea consideră că nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în speță 18. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție.
II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 19. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 20. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenele finale cerute de Curte. Prin urmare, Curtea consideră că … Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE HAKAN GÜÇLÜ c. TURQUIE (Requête n o 44307/04) ARRÊT STRASBOURG 12 janvier 2010 DÉFINITIF 12/04/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Hakan Güçlü c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 décembre 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 44307/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Hakan Güçlü (« le requérant »), a saisi la Cour le 3 novembre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représenté par M es B. Bahadır et E. Bahadır, avocats à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.
Le 24 septembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
4. Le requérant est né en 1976 et réside à Ödemiș.
Le 2 janvier 2004, le requérant fut interpellé par la gendarmerie au bord d’un lac en possession d’un fusil de chasse neuf avec lequel il entendait faire un essai.
Une action publique fut initiée par le parquet sur le fondement de la loi 3167 du 1 er juillet 2003 relative à la chasse, contre le requérant et trois autres accusés. Ces derniers, inconnus du requérant, avaient été arrêtés au bord du même lac à des endroits différents.
Le 10 mai 2004, le tribunal d’instance pénal d’Ödemiș rendit une ordonnance pénale condamnant le requérant à une amende légère de 111 401 000 livres turques (TRL, l’équivalent d’environ 65 euros) et prononçant la confiscation du fusil de chasse saisi par la gendarmerie. Il ne tint aucune audience. Pour ce faire, il se fonda sur l’article 386 du code de procédure pénale qui prévoyait une procédure simplifiée pouvant aboutir à une ordonnance pénale ( ceza kararnamesi ).
Le 10 juin 2004, le requérant forma opposition à l’ordonnance pénale devant le tribunal correctionnel d’Ödemiș.
Le 28 juin 2004, le tribunal correctionnel, rejeta l’opposition du requérant, sans non plus tenir d’audience.
Le requérant s’acquitta du montant de l’amende. II.
LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS
11. Le droit et la pratique internes pertinents en l’espèce sont décrits dans l’arrêt Karahanoğlu c. Turquie (n o 74341/01, 3 octobre 2006). EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pu exercer pleinement ses droits de défense, dans la mesure où il n’a pas bénéficié d’une audience publique devant les instances pénales ; ainsi, il n’a pas eu la possibilité de formuler sa défense, faire entendre des témoins à décharge et interroger les témoins à charge.
La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, ainsi libellé en sa partie pertinente en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet qu’elle ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond
La Cour rappelle avoir déjà examiné un grief identique à celui présenté par le requérant et avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention au motif que, le requérant n’ayant pas bénéficié d’une audience devant les juridictions nationales, sa cause n’a pas été entendue publiquement par elles ( Karahanoğlu , précité ; Taner c. Turquie , n o 38414/02, 15 février 2007 ; Evrenos Önen c. Turquie , n o 29782/02, 15 février 2007 ; Varsak c. Turquie , n o 6281/02 , 15 février 2007 ; Günseli Kaya c. Turquie , n o 40885/02, 7 octobre 2008).
Après avoir examiné la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente en l’espèce.
Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable dans les délais définitifs requis par la Cour. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente