CtEDO 13.01.2009 AI

KALKANLI c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
13.01.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KALKANLI c. TURQUIE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

recurului n° 2600/04

depus de Oğulcan KALKANLI și Candan KALKANLI

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), întrunită pe 13 ianuarie 2009 în plen compus din:

Françoise Tulkens,

președintă,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

judecători,

și de Sally Dollé,

grefieră de secțiune,

Având în vedere recursul menționat mai sus depus pe 19 decembrie 2003,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

Reclamanții, dl. Oğulcan Kalkanlı și d-na Candan Kalkanlı, sunt cetățeni turci, născuți respectiv în 1991 și 1962, domiciliați la Plano, în Statele Unite ale Americii. Ei sunt reprezentați în fața Curții de avocații H.M. Ertem, M.E. Ertem, Y. Sirkecioğlu și S. Daștan de la Istanbul.

A.

Împrejurările cazului

Faptele cauzei, expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții sunt mamă și fiu. Oğulcan Kalkanlı este nevăzător.

În 1998, mama reclamantului a depus o cerere de înscrierea fiului său în clasa a doua de învățământ elementar la o școală privată, școala ENKA.

Pe 3 martie 1998, directorul școlii a trimis o scrisoare cu refuzul acestei cereri. Această scrisoare conține următoarele:

„(...) s-a ajuns la concluzia că cel mai bine pentru copilul dvs. era să urmeze educația într-un mediu specializat care, pe lângă educația pentru nevăzători, este în măsură să răspundă nevoilor comportamentale.

Cel mai bun sfat profesional pe care îl putem oferi este o școală de acest tip în care școala și familia lucrează împreună cu un consilier profesional.

Dorința noastră cea mai vie fiind să fim utili tuturor, refuzul copilului dvs. a fost o decizie dificilă pentru noi. Cu toate acestea, după matură chibzuire, în calitate de școală care nu oferă educație specializată, am estimat că trebuie să-ne cunoaștem limitele.

Administrația școlii și serviciul de înscrieri cred sincer că nevoile educaționale ale lui Oğulcan vor putea fi satisfăcute în altă școală (...)

"

Pe 10 aprilie 2000, reclamanții au sesizat tribunalul din Sarıyer („tribunalul") cu o acțiune de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre ei, precum și cu cererea de publicare a hotărârii judecătorești în ziarul cu cea mai mare circulație. Ei au susținut că în virtutea articolului 24 al decretului-lege n° 573 privind educația specializată, toate instituțiile de educație, atât publice, cât și private, erau obligate să ofere servicii de educație specializată.

Pe 15 februarie 2001, o dascălă care lucra în cadrul serviciului de educație și orientare a educației naționale a fost audiat în calitate de martor. Ea a declarat că a învățat pe reclamant să scrie și a precizat că la epoca când acesta și-a depus cererea de înscrierie la școala ENKA nu existau copii nevăzători în acea școală; totuși existau copii cu sindrom Down. De atunci, existau copii nevăzători în clasa întâi de învățământ elementar.

La o dată neprecizată s-a consemnat mărturisirea unei consiliere de orientare atașate centrului de cercetare și orientare din Kartal. Ea a declarat că reclamantul a luat un test de inteligență la care s-a stabilit că nu existau obstacole pentru ca el să-și urmeze educația într-o școală ordinară.

Pe 19 noiembrie 2001, direcția inspecției academice a întocmit un raport de expertiză la cererea tribunalului. Acest raport preciza că, dacă decretul-lege prevedea înscrierea obligatorie în clase de activități extrașcolare a copiilor care aveau nevoie de educație specializată, oricare ar fi fost școala aleasă, acest lucru nu era cazul pentru educația elementară. De fapt, legea nu impunea obligația de înscrierie atunci când instituția nu era în măsură să primească elevul. În plus, raportul sublinia că dacă un copil care avea nevoie de educație specializată putea urma o educație de acest tip în școlile elementare ordinare, aceasta implica în prealabil o decizie de integrare a copilului rendată de experții unui centru de orientare. În absența unei astfel de expertize nu era posibil să se determine dacă copilul era apt să urmeze educația inclusivă. Raportul de expertiză preciza, de asemenea, că școala a refuzat înscrierea reclamantului în bună credință și a căutat să-și explice poziția. În final, expertul a concluzionat că, dacă școala ENKA ar fi putut fi obligată să procedeze la înscrierea copilului în clasa pregătitoare, legea nu impunea obligație de acest fel în cazul unei înscrierii în clasa a doua de învățământ elementar atunci când instituția nu îndeplinea condițiile de primire a copilului.

Pe 27 decembrie 2001, pronunțindu-se conform acestor concluzii, tribunalul a respins cererea de despăgubire a reclamanților, noting că reclamantul a solicitat înscrierea sa în clasa a doua de învățământ elementar și că nu exista nici rău intenție nici neregularitate în refuzul acestei cereri.

Pe 23 ianuarie 2002, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre cu trei voci împotriva a două după ce a constatat absența oricărei lipsuri sau erori în aprecierea dovezilor cu privire la lege. Doi judecători au emis o opinie disidentă potrivit căreia observau că refuzul cererii de înscrierie a reclamantului era bazat numai pe cecitatea sa. Cu toate acestea, conform acestora, dacă reclamantul ar fi trebuit efectiv să urmeze educație specializată, decretul-lege privind educația specializată punea accent pe necesitatea pentru școlile să ia toate măsurile în favoarea celor care necesitau o educație de acest tip și să aibă personalul necesar pentru aceasta. Ei au mai estimat că instituțiile de educație aveau obligația de a asigura o misiune de educație pentru cei care aveau nevoie de o educație specializată de acest tip. În plus, ei au insistat asupra necesității sociale de a permite integrarea în societate a persoanelor care sufereau de infirmitate.

Pe 23 iunie 2003, Curtea de Casație a respins recursul în revizuire al reclamanților.

Reclamantul este în prezent școlarizat în Statele Unite ale Americii și nu a mai depus alte cereri de înscriiere la vreun liceu turc decât cea menționată mai sus.

B.

Dreptul intern relevant

1.

art. 42 din Constituția turcă poate fi citit după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi privat de dreptul său la educație și instruire.

Conținutul dreptului la instruire este definit și reglementat de lege.

Educația și instruirea sunt asigurate sub supravegherea și controlul Statului, în conformitate cu principiile și reformele lui Atatürk și conform regulilor științei și pedagogiei contemporane. Nu se poate crea nicio instituție de educație sau instruire în opoziție cu aceste principii.

Libertatea educației și instruirii nu dispensa de datoria de loialitate față de Constituție.

Instruirea primară este obligatorie pentru toți cetățenii de ambele sexe și este gratuită în școlile de stat.

Regulile pe care trebuie să se conformeze școlile private ale gradelor primare și secundare sunt determinate de lege într-un mod potrivit pentru a garanta nivelul fixat pentru școlile de stat.

Statul acordă elevilor buni care sunt lipsiți de mijloace financiare ajutorul necesar pentru a le permite să-și continue studiile, sub formă de bursă sau pe alte căi. El ia măsuri corespunzătoare pentru a face persoanele ale căror stare necesită educație specială utile pentru societate.

Se pot derula în instituțiile de educație și instruire numai activități cu privire la educație, instruire, cercetare și studiu. Nici o piedică nu poate fi puse acestor activități în vreun fel (...)

"

2.

Decretul-lege n° 573 privind educația specializată din 30 mai 1997 enunță principiile care guvernează educația generală și profesională destinată persoanelor care necesită educație specializată. Pasajele relevante ale acestui decret-lege pot fi citate după cum urmează:

„Principii generale privind educația specializată.

art. 4. (...) principiile generale privind educația specializată sunt următoarele:

a)

Orice individ care are nevoie de educație specializată beneficiază de servicii de educație specializată în funcție de interesul, dorința, nivelul și capacitățile sale (...)

b)

Principiul este ca [individul] să înceapă educația specializată prompt.

c)

Serviciile de educație specializată sunt planificate și organizate în mod să nu îndepărteze, în măsura posibilului, indivizii care au nevoie de educație specializată de mediul lor social și fizic.

d)

Prioritate se acordă instruirii cu alți indivizi (...)

e)

(...)

f)

Principiul este instituirea unui plan de educație individuală pentru indivizii care au nevoie de educație specializată, precum și aplicarea programelor de educație individualizate.

g)

Principiul este de a permite participarea activă a familiilor în toate etapele procesului educativ.

h)

(...)

i)

(...)

(...)

Educația elementară.

art. 8.

Se pot deschide clase pregătitoare pentru copiii care au nevoie de educație specializată și care au atins vârsta obligatorie de școlarizare (...)

(...)

Indivizii care au nevoie de educație specializată pot urma educația elementară în școlile de educație specializată și/sau în alte școli.

(...)

Mediul educativ.

Integrarea.

art. 12.

Educația indivizilor care au nevoie de educație specializată are loc cu colegii lor folosind toate metodele și tehnicile corespunzătoare în toate școlile (...) în conformitate cu planurile de educație individuală (...)

Educația în școlile de educație specializată.

art. 13.

Educația elevilor care au nevoie să urmeze educație cu colegii care au aceleași deficiențe într-o școală separată (...) este urmată în școlile sau centrele de educație speciale (...)

Suportul școlar specializat.

art. 14.

Un sprijin școlar pentru indivizii care au nevoie de educație specializată este furnizat pentru a realiza obiectivele programelor de educație (...)

Se aplică un program de educație destinat dezvoltării capacităților de viață de bază și satisfacerii nevoilor educaționale ale indivizilor care nu sunt în situația de a urma educație în nicio instituție de educație și care au atins vârsta obligatorie de școlarizare (...)

Școlile și instituțiile de educație specializată.

Școlile de educație specializată.

art. 18.

Se deschid școlile de educație specializată (...) adaptate handicapului și particularităților indivizilor care au nevoie de educație specializată într-o școală separată (...)

(...)

Educația specializată în alte școli și instituții.

art. 20.

Indivizii care au nevoie de educație specializată dar care sunt într-o situație care le permite să urmeze educație cu colegii lor normali, urmează educația în clase de activități extrașcolare, școlile elementare și liceele publice și private. În aceste școli, se constituie clase de sprijin, sunt prevăzute mijloace speciale și material de educație, și se iau toate alte măsuri pentru a ajuta indivizii care au nevoie de educație specializată.

Se deschid clase de educație specializată în școlile cu activități extrașcolare, școlile elementare, și liceele pentru elevii care au nevoie să urmeze educație într-o clasă separată.

(...)

Instituțiile de sprijin pentru educația specializată.

Centrele de orientare și cercetare.

art. 21. Pe lângă toate lucrurile necesare pentru funcționarea eficace și efectivă a serviciilor de consiliere psihologică și orientare în instituțiile de educație și instruire, centrele de orientare și cercetare (...) identifică indivizii care au nevoie de educație specializată, sfătuiesc mediul educativ cel mai corespunzător (...) și oferă servicii de consiliere psihologică și orientare.

(...)

Reguli diverse.

(...)

Educația specializată în instituțiile publice și private.

art. 24.

Școlile cu activități extrașcolare, școlile elementare și liceele (...) sunt obligate să ofere servicii de educație specializată indivizilor care au nevoie, în circumscripțiile lor, de educație specializată.

Măsurile necesare pentru a permite [accesul] indivizilor care au nevoie de educație specializată sunt adoptate de aceste școli (...)

"

Acest decret-lege a fost însoțit de un regulament de aplicare privind serviciile de educație specializată ale ministerului educației naționale, intrat în vigoare pe 18 ianuarie 2000. Acest regulament stabilea în special principiile care guvernează integrarea copiilor cu handicap în clase ordinare. Potrivit pasajelor sale relevante, s-ar citi după cum urmează:

„Instituirea serviciului de educație specializată și echipa de identificare, monitorizare și evaluare educativă.

Instituția de servicii de educație specializată.

art. 12. Se instituie o instituție de servicii de educație specializată în cadrul direcțiilor educației naționale în scopul organizării educației specializate în instituțiile de educație și instruire, (...) și de a asigura monitorizarea și evaluarea acesteia.

Adjunctul directorului educației naționale sau directorul biroului.

art. 13. Adjunctul directorului educației naționale sau directorul biroului responsabil de centrul de servicii de educație specializată este în sarcină și responsabil, în numele directorului educației naționale, pentru serviciile de educație specializată în departament și district, precum și pentru planificarea (...) și funcționarea activităților (...)

(...)

Funcțiile adjunctului directorului educației naționale sau directorului biroului.

art. 14.

(...) [Adjunctul

directorului educației naționale, sau directorul biroului]:

h)

Asigură plasarea indivizilor care au nevoie de educație specializată, în lumina raportului de orientare într-o școală de educație specială sau în alte școli. Informează ministerul pentru plasarea unui copil în internat atunci când un individ care are nevoie de educație specializată nu o poate urma în departamentul său.

Practicile integrării.

Principii, Grade.

Integrarea.

art. 67. Integrarea este practica educației specializate, pentru indivizii care au nevoie de [o] educație de acest tip, [în mijlocul] colegilor lor care nu prezintă deficiențe în școlile cu activități extrașcolare, școlile elementare, liceele (...) publice și private.

Principii privind practica educației prin integrare.

art. 68. Principiile practicii educației prin integrare sunt următoarele:

a)

Orice individ care are nevoie de educație specializată are dreptul să urmeze educație cu colegii [nehandicapați] în aceleași instituții.

b)

Serviciile sunt planificate nu în funcție de deficiențele indivizilor ci în funcție de nevoile educaționale ale indivizilor.

c)

(...).

d)

Procesul decizional de identificare educativă, monitorizare și evaluare se bazează pe colaborarea echipei Familie – Școală.

e)

Toți indivizii pot învăța și pot fi educiți.

f)

Integrarea este practica educației specializate în cadrul unui program.

(...)

Datoriile și responsabilitățile în practicile integrării.

art. 72.

(...)

d)

Consilierul de orientare dascăl-psiholog, orientează organizarea mediului educativ corespunzător, precum și dascălii care aplică [această educație] pentru monitorizarea dezvoltării elevilor și în ceea ce privește educația familiei (...)

(...)

Evaluare.

(...)

Elevilor nevăzători li se acordă timp suficient în examenele scrise. Răspunsurile scrise în braille sunt apreciate imediat după examen prin lectura elevului către dascăl. În examenele scrise, este posibil să se recurgă la mijloace precum dactilograful și calculatorul (...)

(...)

"

Acest regulament a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare, pe 31 mai 2006, a regulamentului privind serviciile de educație specializată.

3.

Pe 1 iulie 2005, a fost adoptată legea n° 5278 privind modificarea legii persoanelor handicapate și anumite alte legi și decrete-legi. Conform articolului 15 al acestei legi:

„Accesul la educație al persoanelor handicapate nu poate fi împiedicat sub niciun pretext. Copiilor, tinerilor și adulților handicapați li se oferă, ținând seama de situația lor particulară și diferențele lor, o posibilitate egală de educație în medii comune cu cei care nu sunt handicapați.

"

4.

Conform articolului 43 al legii n° 625 privind instituțiile de educație privată, aceste instituții sunt sub controlul și supravegherea ministerului educației naționale.

Invocând art. 2 din Protocolul n° 1 și art. 14 din Convenție, reclamanții susțin că refuzul admiterii la școala ENKA din cauza cecității reclamantului constituie o încălcare discriminatorie a dreptului la educație.

Reclamanții se plâng de o încălcare discriminatorie a dreptului la educație. Invocă art. 2 din Protocolul n° 1 redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi privat de dreptul la educație. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care le va asuma în domeniul educației și instruirii, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și instruire în conformitate cu convingeri ale lor religioase și filosofice.

"

Invocă de asemenea art. 14 din Convenție care dispune:

„Bucurarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nicio distincție, îndeosebi pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau oricăror alte opinii, originii naționale sau sociale, apartenența la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații.

"

Curtea observă că doar dreptul la educație al reclamantului este în cauză în împrejurările acestui caz. Recursul, așa cum a fost formulat de mama acestuia, acționând în nume personal, trebuie respins pentru lipsă de calitate de victimă. Din aceasta rezultă că pretențiile sale sunt incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 § 4.

Cât privește pretențiile reclamantului, Curtea reamintește mai întâi că dreptul la educație, așa cum este prevăzut de prima propoziție a articolului 2 din Protocolul n° 1, garantează oricui, fără nicio distincție, „un drept de acces la instituțiile școlare existente la un moment dat". Cu toate acestea, acest drept nu este absolut; poate fi supus limitărilor recunoscute implicit deoarece „prin natura sa însăși cere o reglementare de către Stat". Autoritățile Statului se bucură în materia reglementării de o anumită marjă de apreciere, dar Curții îi revine să statueaze în ultima instanță asupra respectării cerințelor Convenției.

Curtea reamintește apoi că discriminarea constă în a trata diferit, decât dacă există o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane plasate în situații comparabile (Willis c. Regatul Unit, n° 36042/97, § 48, CEDO 2002‑IV, și Okpisz c. Germania, n° 59140/00, § 33, 25 octombrie 2005). Cu toate acestea, art. 14 din Convenție nu interzice unui Stat membru să trateze grupurile diferit pentru a corecta „inegalitățile de fapt" dintre ele; de fapt, în anumite circumstanțe, este absența unui tratament diferit pentru a corecta o inegalitate care poate, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, duce la încălcare a dispozițiilor în cauză (Afacerea „privind anumite aspecte ale regimului lingvistic al educației în Belgia" c. Belgia (fond), 23 iulie 1968, § 10, seria A n° 6, Thlimmenos c. Grecia [GC], n° 34369/97, § 44, CEDO 2000‑IV, Stec și alții c. Regatul Unit [GC], n° 65731/01, § 51, CEDO 2006‑..., și, în final, D.H. și alții c. Republica Cehă [GC], n° 57325/00, § 175, CEDO 2007‑...).

În cazul de față, Curtea observă că în Turcia, dreptul la educație este garantat constituțional și legal pentru orice copil. art. 42 din Constituția turcă proclamă dreptul la educație și instruire în respectul principiului egalității șanselor, precum și responsabilitatea Statului cu privire la implementarea educației specializate. Diverse disposizioni legislative confirmă, de asemenea, dreptul la educație al copiilor cu handicap, fără discriminare bazată pe handicap. În acest sens, orice copil cu handicap are dreptul recunoscut să urmeze o educație inclusivă în școlile ordinare, atât publice, cât și private, sau să urmeze o educație specializată în instituții speciale.

Curtea constată că dreptul intern pune, de asemenea, în principiu responsabilitatea sistemului educativ ca garant al continuității parcursului de formare a fiecărui copil. În această privință, instituie și reglementează școlarizarea copiilor cu handicap și prevede instituirea de structuri și mecanisme de educație specializată, precum și recurgerea la material pedagogic adaptat care să contribuie la realizarea cursurilor școlare. Educația este astfel sub controlul și responsabilitatea ministerului educației naționale, fie că sunt vorba despre școlile elementare publice sau private. În cadrul acestui minister sunt instituite o direcție generală a educației primare și direcții departamentale ale educației, care au, printre alte funcții, responsabilitatea pentru educația specializată.

În contextul acestui caz, Curtea consideră util să precizeze că constatările prezente cu privire la dreptul național nu au niciun scop de a reevalua principiile definite de dreptul turc. Curtea reamintește de fapt că nu este responsabilă cu pronunțarea in abstracto asupra unei legislații și practici naționale. Ea trebuie mai degrabă să se limiteze la un examen al faptelor concrete ale cauzelor care i-au fost supuse (a se vedea, de exemplu, Findlay c. Regatul Unit, 25 februarie 1997, § 67, Culegere de hotărâri și decizii 1997‑I). Prin urmare, este vorba doar, ținând seama de natura pretențiilor formulate de reclamant, de a expune starea dreptului în Turcia.

În acest sens, apare clar stabilit, în lumina documentelor din dosar, că școala în care reclamantul dorea să se înscrie a refuzat admiterea sa în clasa a doua de învățământ elementar din cauza cecității sale, precizând că nu este în măsură să-i ofere educația necesară handicapului său. În acest sens, Curtea reamintește că în baza dreptului intern, educația elementară este sub controlul și responsabilitatea ministerului educației naționale, fie că sunt vorba despre școlile elementare publice sau private. În cadrul acestui minister au fost instituite instituții de servicii de educație specializată, responsabile în special de identificarea copiilor care au nevoie de educație specializată, de organizarea și implementarea acestei educații.

Curtea nu poate, de asemenea, să ignore faptul că în epoca evenimentelor, dreptul de acces la educație al persoanelor cu handicap era garantat de iure de sistemul educativ, fie sub forma unei educații în instituții speciale, fie sub forma unei educații inclusive în școlile ordinare. Principiul integrării copilului cu handicap în școlile ordinare a fost, de altfel, consacrat de dreptul intern ca un principiu fundamental care trebuia să ghideze implementarea educației de care el trebuia să beneficieze (a se vedea dreptul intern relevant, mai sus).

La lumina precizării de mai sus, Curtea consideră că refuzul unei singure școli de a-l admite pe reclamant în clasa a doua de învățământ elementar nu poate fi înțeles – în sine – ca un manquement al Statului la obligațiile sale conform articolului 2 din Protocolul n° 1 nici ca o negare sistematică a dreptului său la educație din cauza cecității sale. Din aceasta urmează că pretențiile reclamantului sunt în mod evident neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

recursul inadmisibil.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Grefieră

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă