NIEDZWIECKI v. GERMANY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
NIEDZWIECKI v. GERMANY (CtEDO, 2009)
Reclamantul, dl Jaroslaw Niedzwiecki, este un național polonez care s-a născut în 1961 și locuiește în Polonia. Reclamantul a intrat în Germania în 1987. Până în ianuarie 1997 a fost în posesia unui titlu de reședință limitat pentru scopuri excepționale (Aufentaltsbefugnis). În aprilie 1997 a obținut un permis de reședință nelimitat (Aufentaltsberechtigung). Fiica reclamantului s-a născut în iulie 1995. La 14 decembrie 1995, el a solicitat o alocație pentru creșterea copilului pentru primul an al vieții copilului în temeiul Legii privind concedierea de creștere a copilului (Bundeserziehungsgeldgesetz). Pentru solicitant, beneficiile în temeiul Legii respective au constituit 600 de mărci germane (DEM) (aproximativ 306.00 euro (EUR) pe lună. La 20 decembrie 1995, Biroul Würzburg pentru îngrijire și promovare a familiei și-a respins cererea. Reclamantul a depus la 17 ianuarie 1996 o obiecție administrativă pe care Biroul Regional Bavarian pentru îngrijire și promovare a familiei a respins-o la 27 martie 1996. Acesta a susținut că reclamantul nu a îndeplinit cerințele din Legea privind concedierea pentru copii, deoarece nu era un cetățean german și nu dispune de permisul de ședere nelimitat necesar. În conformitate cu dispozițiile relevante din Legea privind concedierea pentru copii, titlul limitat de ședere pentru scopuri excepționale nu a fost suficient pentru alocație. La 21 aprilie 1996, reclamantul a depus o acțiune la Curtea Socială Würzburg (Sozialgericht) susținând că dispozițiile relevante ale Legii privind concedierea de copii au discriminat resortisanții străini. În ceea ce privește un set diferit de proceduri (în ceea ce privește alocația pentru familie), reclamantul a depus o plângere constituțională împotriva, printre altele, dispozițiile relevante ale Legii privind concedierea de răspândire a copiilor, susținând că aceste dispoziții au discriminat străinii. La 2 iunie 1997, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională pentru incapacitatea de a epuiza remediile efective. La 18 iulie 1996, reclamantul a solicitat o alocație de educație a copiilor pentru al doilea an din viața fiicei sale. La 26 februarie 1997, Biroul Würzburg pentru îngrijire și promovare a familiei a respins cererea. La 26 mai 1997, aceasta a modificat decizia și a acordat reclamantului alocația solicitată începând cu 9 aprilie 1997, începând cu acea zi în care reclamantul a fost în posesia unui permis de ședere nelimitat. La 17 iunie 1997, Oficiul Regional pentru Asistență și Promovarea Familiei a respins obiecția. La 9 iulie 1997, reclamantul și-a prelungit acțiunea în fața Curții Sociale pentru a include reclamația sa pentru al doilea an din viața fiicei sale cu privire la perioada înainte de 9 aprilie 1997. La 11 noiembrie 1997, Curtea Socială Würzburg a respins acțiunea reclamantului în întregime, declarând că reclamantul nu a îndeplinit cerințele din Legea privind concedierea de răspândire a copiilor. De asemenea, a susținut că obligația ca resortisanții străini să fie în posesia unui permis de ședere nu este discriminatorie. La 10 decembrie 1997, reclamantul a interzis un recurs împotriva hotărârii. La 28 martie 2001, Curtea de Apel socială bavariană (Landessalialgericht) a permis o cerere auxiliară privind o decizie privind costurile, dar a respins apelul pe fond în întregime. La 5 septembrie 2001, reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept împotriva acestei hotărâri. La 14 aprilie 2003, acuzatul a recunoscut că afirmația reclamantului cu privire la fond a fost justificată în ceea ce privește perioada de două zile din 7 și 8 aprilie 1997. La 24 aprilie 2003, Curtea Socială Federală (Bundessozialgericht) a respins recursul asupra punctelor de drept. La 30 iunie 2003, reclamantul a depus o plângere constituțională Curții Constituționale Federale (Bundesverfasungsgericht). La 6 iulie 2004, Curtea Constituțională Federală a hotărât, în cadrul căreia reclamantul nu era direct interesat, că dispozițiile relevante ale Legii privind concedierea de răspândire a copiilor au încălcat dreptul la egalitate de tratament consemnat în Legea de bază germană (cazul nr. 1 BvR 2515/95). Acesta a adăugat că, în cazul în care Legea privind concedierea pentru copii nu a fost modificată până la 1 ianuarie 2006, legea înainte de modificarea Legii privind concedierea pentru copii în 1993 ar trebui să se aplice cazurilor care nu fac obiectul unei decizii finale. În aceeași zi, Curtea Constituțională Federală a declarat, de asemenea, din aceleași motive, că dispozițiile Legii federale privind prestațiile pentru copii (Bundeskindergeldgesetz) sunt neconstituționale (cazul nr. 1 BvL 4/97, 5/97 și 6/97), permit, de asemenea, o perioadă de tranziție până la 1 ianuarie 2006. În ceea ce privește plângerea constituțională a reclamantului, Curtea Constituțională Federală, la 17 martie 2005, a anulat hotărârea Curții Sociale Federale care se referă la decizia sa anterioară din 6 iulie 2004. Acesta a trimis cazul Curții Sociale Federale și a hotărât că Curtea Socială Federală trebuie să suspende cazul până când au fost modificate dispozițiile impugnate ale Legii privind concedierea de răspândire a copiilor. Curtea Constituțională Federală a adăugat, în conformitate cu hotărârea anterioară, că, în cazul în care legea nu a fost modificată până la 1 ianuarie 2006, Curtea Socială Federală ar trebui să aplice legea înainte de modificarea Legii privind concedierea de răspândire a copiilor în 1993. La 18 septembrie 2006, inculpatul a recunoscut cererea reclamantului; la 1 decembrie 2006, a oferit, de asemenea, să plătească dobânzi cu privire la suma în curs. La 13 decembrie 2006, legislatorul german a modificat Legea privind acordarea de răspândire a copiilor pentru a permite străinilor cu titluri limitate de reședință în scopuri excepționale, ale căror proceduri nu s-a încheiat încă cu o decizie finală, să beneficieze de indemnitatea de ridicare a copiilor. Această modificare a intrat în vigoare retroactiv la 1 ianuarie 2006. La 10 mai 2007, Curtea Socială Federală a permis apelul reclamantului asupra punctelor de drept. Curtea Socială Federală a remarcat că reclamantul nu a acceptat recunoașterea inculpatului. Acesta a ordonat inculpatului să plătească alocația convenită pentru ridicarea de copii plus dobânzile acumulate.