BERGER v. GERMANY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
BERGER v. GERMANY (CtEDO, 2009)
Reclamantul, dl Joachim Berger, este un național german care s-a născut în 1956 și trăiește în Singen. El este reprezentat în fața Curții de către dl O. Berg, un avocat care practică la Strasbourg. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna A. Wittling-Vogel, Ministerul Justiției, al Ministerului Federal. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: în martie 1996, reclamantul a fost prima dată interogat de către poliție cu suspiciune de trei conturi de fraudă de subvenții economice. Acuzația a fost eliberată la 15 septembrie 1999. La 16 mai 2002, Curtea Regională Mühlhausen a deschis procedura principală. La 6 iunie 2005, Curtea Regională Mühlhausen a informat reclamantul că intenționează să pună capăt procedurii în conformitate cu art. 206a din Codul de Procedură Penală, deoarece a considerat că durata procedurii a împiedicat continuarea acestora (a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos). La 12 iunie 2005, reclamantul și-a dat consimțământul pentru această întrerupere. La 16 iunie 2005, biroul procurorului a susținut că va contesta o astfel de încheiere a procedurii. Cu toate acestea, a sugerat discontinuarea procedurii în conformitate cu art. 153 din Codul de Procedință Penală (a se vedea „Legea internă relevantă” mai jos). La 23 iunie 2005, Curtea Regională a întrerupt procedura în conformitate cu art. 153 din Codul de Procedură Penală după ce avocatul reclamantului a fost de acord cu propunerea de încheiere a procedurii în aceeași zi. În aceeași zi judecătorul de ședință al Curții regionale a ordonat înregistrarea instanței să servească oficial ordinul de întrerupere a procedurii de apărare a reclamantului și să transmită informal reclamantului o copie a acestei decizii împreună cu alte documente, cum ar fi depunerea procurorului public din 16 iunie 2005. La 24 iunie 2005, avocatul apărării reclamantului a recunoscut primirea hotărârii instanței din 23 iunie 2005. La o dată neespecificată, reclamantul a primit scrisoarea Curții regionale din 23 iunie 2005; totuși, este contestat între părți dacă această scrisoare conține decizia instanței de a înceta procedura. Între 24 iunie 2005 și 27 iulie 2005, reclamantul a adresat Curții regionale noi scrisori care solicită instanței să își respecte obligația de a proceda rapid. La 12 noiembrie 2007, Curtea a solicitat reclamantului să furnizeze informații privind dacă procedura a fost între timp întreruptă. La 26 noiembrie 2007, reclamantul a răspuns că nu a primit nicio informație cu privire la întreruperea procedurii și că nu știa dacă o întrerupere este iminentă sau intenționată. Prin urmare, la 22 ianuarie 2008, Curtea a hotărât să comunice cererea către guvernul contestat privind durata procedurii. În conformitate cu art. 206a din Codul de Procedură Penală, instanța poate pune capăt procedurii prin o procedură pronunțată în afara audierii principale, în cazul în care apare un obstacol procedural după începerea procedurii principale. Astfel, durata procedurii poate împiedica continuarea acestora dacă, în circumstanțe excepționale, nu poate fi acordată o soluție pentru durata procedurii într-o decizie privind fondul. art. 153 din Codul de procedură penală reglementează întreruperea procedurilor penale din motive de nesignificanță. În timpul procedurii de anchetă, Procurorul public poate întrerupe procedura penală în cazul în care se referă la o infracțiune care nu are o condamnare de cel puțin un an de închisoare (Vergehen), în cazul în care vina inculpatului este de natură minoră și în cazul în care nu există niciun interes public în urmărirea penală. Curtea care are competența de a deschide procedura principală trebuie să consimtă să dispună de proceduri cu excepția cazului în care se referă la infracțiuni care nu sunt supuse unei penalități minime sporite și consecințele care rezultă din infracțiune au fost minore (art. 153 § 1). În cazul în care inculparea a fost deja preferată în fața instanței, aceasta din urmă poate întrerupe procedura în orice etapă, în condițiile prevăzute la art. 153 § 1, cu consimțământul atât al procurorului public, cât și al inculpatului (art. 153 § 2).