PROROCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle
PROROCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 26047/03
prezentată de Niculae PROROCU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită la 31 martie 2009 într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, președinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power, judecători,
și Santiago Quesada, grefier de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 6 august 2003,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Niculae Prorocu, era un resortisant român născut în 1957 și locuia în Albești-Paleologu. Decesul său a survenit la 11 mai 2005. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl Răzvan Horațiu Radu, de la ministerul Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 16 martie 2000, procurorul de pe lângă tribunalul județean Olt l-a plasat pe reclamant în reținere, apoi, a doua zi, în detenție provizorie, pentru capetele de acuzare de distrugere de conducte petroliere, delict prevăzut de articolul 217 (3) din codul penal, și de tentativă de furt.
Printr-o hotărâre din 9 aprilie 2001, tribunalul județean Olt l-a condamnat pe reclamant, pentru capetele de acuzare sus-menționate, la o pedeapsă de șase ani de închisoare cu executare, care a fost majorată în apel la opt ani de închisoare printr-o hotărâre din 13 noiembrie 2001. Recursul reclamantului a fost respins printr-o hotărâre definitivă din 5 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție.
Pe tot parcursul procedurii penale, reclamantul expunea că fusese obligat, încălcând dispozițiile legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, să poarte ținuta penitenciară destinată persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă. El a trebuit de asemenea să împartă o celulă cu acestea, în condiții de supraaglomerare și insalubritate astfel încât a contractat mai multe boli.
Plasat în detenție provizorie timp de patru luni în localurile poliției Slatina, reclamantul sublinia că trebuise să împartă cu mai mulți deținuți o celulă de aproximativ 15 m2, lipsită de instalații sanitare. Deținuții trebuiau să folosească toaletele și lavoarele comune.
Cea mai mare parte a condițiilor de detenție sus-menționate ar fi fost aceleași în celelalte închisori în care reclamantul a stat. În special, la închisoarea Craiova, reclamantul a fost încarcerat cu 95-125 deținuți într-o celulă de aproximativ 74 m2 dotată cu 60 de paturi, împărțirea paturilor fiind foarte frecventă.
În cursul detenției sale la închisoarea Craiova, în timp ce temperatura exterioară era de 38 °C, făcând atmosfera în celulă sufocantă, reclamantul spunea că a contractat râia, de care nu s-a vindecat decât un an mai târziu.
Considerându-se într-o stare bună de sănătate în momentul plasării sale în detenție provizorie, reclamantul expunea că a contractat mai multe boli în timpul detenției sale: medicii ar fi diagnosticat, începând din octombrie 2000, o artrită gutoasă la piciorul stâng, o discopatie lombară și o dischinezie biliară. El a fost examinat în mai multe rânduri de medicii spitalelor penitenciare, dar nu a putut, în pofida cererilor sale, să primească vizita unui medic între iunie și septembrie 2004. De altfel, a fost spitalizat în mai multe rânduri. După ce l-au examinat, medicii i-au prescris medicamente și un regim alimentar, dar nu a beneficiat de acestea în permanență. Pentru a-i ușura durerile, i se administra cel mai adesea diclofenac, aspirină și paracetamol.
La 11 mai 2005, reclamantul a făcut o stare de rău în urma căreia a fost transportat de urgență la spitalul județean Craiova unde a decedat dintr-o insuficiență cardio-respiratorie acută datorată unui infarct al miocardului.
În aceeași zi, închisoarea Craiova a sesizat parchetul de pe lângă tribunalul județean Dolj pentru a deschide o anchetă cu privire la cauzele decesului. La 12 mai 2005, parchetul a dispus ca o autopsie să fie efectuată de institutul de medicină legală din Craiova („institutul”).
La 12 mai 2005, autopsia a fost efectuată și a stabilit că decesul reclamantului „fusese non-violent (patologic), datorat unei insuficiențe cardio-respiratorii acute, consecință a infarctului miocardului cu rezonanță pancreatică”. Raportul a concluzionat de asemenea că nu existau leziuni traumatice pe corpul reclamantului. Concluziile acestui raport au fost confirmate, la 29 iunie 2005, de comisia de control a institutului. Un raport a fost întocmit, la 18 august 2005, și transmis parchetului.
Bazându-se pe concluziile raportului sus-menționat și după ce a notat că reclamantul nu suferise de violențe, la 30 august 2005, parchetul a pronunțat o neîncepere a urmăririi penale.
PLÂNGERI
Invocând articolul 3 din Convenție, reclamantul se plângea de condițiile de detenție în închisorile în care a fost încarcerat, în special de supraaglomerarea carcerală și de condițiile de igienă, din cauza cărora ar fi contractat râia.
Citând același articol, el susținea că nu fusese examinat de un medic între iunie și septembrie 2004, în timp ce era încarcerat la închisoarea Craiova, și că nu beneficiase în permanență de tratamentul medical și de regimul alimentar prescrise de medici pentru bolile de care suferea.
În temeiul articolelor 3 și 6 § 2 din Convenție, el se plângea că, înainte de pronunțarea hotărârii definitive din 5 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție, trebuise să poarte ținuta penitenciară rezervată persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă și să-și împartă celula cu acestea, încălcând dreptul său la prezumția de nevinovăție.
Invocând articolul 5 §§ 1, 3 și 5 din Convenție, el susținea ilegalitatea plasării sale în detenție provizorie și prelungirea acestei măsuri de către un procuror, care nu era, în opinia sa, un „magistrat” în sensul acestui articol. El considera că detenția pe care o suferise după condamnarea sa era de asemenea ilegală, din cauza lipsei publicării deciziilor consiliului de miniștri nr. 2282/1969 și 534/1973 privind regulamentul vieții carcerale în închisorile din România.
În temeiul articolului 6 §§ 1 și 2 combinat cu articolul 14 din Convenție, el se plângea de procedura penală îndreptată împotriva sa și de rezultatul acesteia, pe care le considera inechitabile.
ÎN DREPT
Curtea observă că nu este cazul să examineze mai departe cererea introdusă de reclamant pentru motivele următoare.
La 20 octombrie 2006, ea a decis să comunice Guvernului plângerile întemeiate pe articolul 3 din Convenție privind condițiile de detenție și tratamentul medical de care a beneficiat reclamantul. Printr-o scrisoare din aceeași zi, ea l-a informat pe reclamant și l-a invitat să desemneze un reprezentant, conform articolului 36 paragraful 4 a) din regulamentul său, înainte de 17 noiembrie 2006.
Neprimind răspuns de la reclamant, prin scrisoarea din 27 noiembrie 2006, grefa a invitat din nou persoana interesată să desemneze un reprezentant, și aceasta, înainte de 22 decembrie 2006. Această scrisoare a rămas de asemenea fără răspuns.
Printr-o scrisoare din 12 ianuarie 2007, Guvernul a informat Curtea despre decesul reclamantului, survenit la 11 mai 2005 în urma unui infarct, și a anexat un certificat de deces în acest sens.
Printr-o scrisoare din 19 ianuarie 2007, grefa a trimis scrisoarea Guvernului și anexele sale la adresa indicată de reclamant în formularul cererii, pentru a informa eventualii moștenitori despre posibilitatea pe care o avea Curtea de a scoate cauza de pe rol. Scrisoarea a fost returnată cu mențiunea „destinatar necunoscut”.
În observațiile sale complementare din 27 octombrie 2008, Guvernul a indicat că moștenitorii reclamantului nu sunt cunoscuți. El a furnizat o atestare a camerei notarilor din Ploiești conform căreia, până la 23 septembrie 2008, succesiunea reclamantului nu fusese înregistrată. El a subliniat de asemenea că scrisoarea sa trimisă la adresa indicată de reclamant în formularul cererii din martie 2004, rămăsese fără răspuns.
În lumina celor de mai sus, Curtea constată că nu se mai justifică continuarea examinării cererii în sensul articolului 37 § 1 c) din Convenție. De altfel, conform articolului 37 § 1 in fine, Curtea consideră că nicio circumstanță particulară care ține de respectarea drepturilor garantate de Convenție sau de Protocoalele sale nu necesită continuarea examinării cererii. Trebuie deci să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție și să se scoată cauza de pe rol.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să scoată cererea de pe rol.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte