PAROIU c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE a cererii nr. 4505/05 prezentate de Tudor PĂROIU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 martie 2011 într-un comitet compus din Ján Šikuta, președinte, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 22 octombrie 2004, Având în vedere declarația din 15 decembrie 2010 prin care guvernul pârât invită Curtea să șteargă cererea de rol și răspunsul reclamantului la această declarație, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl Tudor Paroiu, este un resortisant român, născut în 1952 și rezident în Craiova. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La o dată nespecificată în 2000, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru escrocherie. Prin hotărârea din 29 ianuarie 2001, tribunalul departamental din Dolj l-a condamnat pe reclamant la cinci ani și trei luni de închisoare pentru înșelăciune. Tribunalul a judecat că, între 1 martie și 21 mai 1999, reclamantul, în calitatea sa de administrator al a două societăți comerciale, a emis patru cecuri fără provizioane, aducând astfel atingere societăților comerciale A. și P. Printr-o hotărâre din 8 octombrie 2001, Curtea de Apel din Craiova a primit apelurile procurorului și ale societății A. și l-a condamnat pe reclamant la 10 ani de închisoare. Prin hotărârea din 16 iulie 2002, Curtea Supremă de Justiție a acceptat recursul în recurs al reclamantului și a clasat hotărârea menționată anterior, retrimițând cauza în fața Tribunalului din Craiova pe motiv că aceasta din urmă nu era pronunțată cu privire la o cerere de recuzare formulată de recurent. Instanța de apel din Craiova, printr-o hotărâre din 4 februarie 2003, și-a confirmat hotărârea din 8 octombrie 2001. Prin hotărârea definitivă din 27 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în recurs al reclamantului, care se plângea de pedeapsa prea severă care i-a fost aplicată. De la această dată reclamantul a fost încarcerat pentru a executa pedeapsa pronunțată prin hotărârea din 4 februarie 2003 a instanței judecătorești din Craiova. Reclamantul introducea o contestație în anulare împotriva acestei hotărâri, pe motiv că nu fusese menționat la domiciliul indicat în recursul său în recurs, ci la domiciliul său anterior, și că citatul trimis la această ultimă adresă fusese returnat prin poștă cu mențiunea Prin hotărârea din 16 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (care urmase Curții Supreme de Justiție) a întâmpinat contestația în anulare a reclamantului, în recurs la hotărârea din 27 mai 2003 și a stabilit un termen pentru o nouă hotărâre a recursului în acțiune.Înalta Curte se pronunță, de asemenea, asupra privării de libertate a reclamantului, ordonând menținerea sa în detenție provizorie. 11. La 29 martie 2004, reclamantul a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție revocarea măsurii privative de libertate confirmată la 16 ianuarie 2004 de aceeași instanță. Mai 2003, care a dispus condamnarea sa a fost anulată ca urmare a contestației sale în anulare și că mai multe motive pentru menținerea unei măsuri privative de libertate. 12. Prin hotărârea din 2 aprilie 2004, Înalta Curte a constatat că, la pronunțarea hotărârii din 16 ianuarie 2004, instanța sesizată cu contestația în anulare formulată de recurent a transformat măsura de încarcerare în vederea executării unei hotărâri definitive într-o detenție provizorie. 13. La 5 aprilie 2004, reclamantul a solicitat Înaltei Curți, din aceleași motive, verificarea măsurilor privind privarea sa de libertate. Prin hotărârea din 16 aprilie 2004, Înalta Curte a considerat că detenția provizorie ordonată la 16 ianuarie 2004 era legală. 14. Prin hotărârea din 23 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat hotărârea din 4 februarie 2003 a instanței de apel din Craiova și a pronunțat cauza pentru o nouă hotărâre în fața aceleiași instanțe de apel. Înalța Curte a dispus, de asemenea, eliberarea reclamantului. Această decizie a fost executată în aceeași zi. 15. martie 2005, Curtea de apel din Craiova l-a condamnat din nou pe reclamant la 10 ani de închisoare. Pe un nou recurs în recurs în recursul reclamantului, la o dată nespecificată, Înalta Curte de Casație a Justiției din 1 martie 2005 menționat anterior și a retrimis cauza în fața instanței de apel din Craiova. 16. Cu ocazia hotărârii din 4 iulie 2006, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei în fața instanței din Constanța. 17. Printr-o hotărâre din 11 decembrie 2008, această hotărâre a statuat că procesul reclamantului nu a respectat încă de la început principiul contradictoriei și că reclamantul nu a fost citat în mod corespunzător. Ea a pronunțat prima hotărâre a tribunalului județean Dolj din 29 ianuarie 2001 și a dispus rejudecarea cauzei în primă instanță 18. Prin hotărârea din 13 octombrie 2009, tribunalul județean din Constanța a schimbat calificarea juridică a acuzației, a încălcat regimul cecurilor și, având în vedere că prescrierea a intervenit în raport cu această nouă încălcare, reclamantul a fost relaxat. 19. Din cele mai recente informații furnizate de reclamant reiese că procedura este încă în curs de desfășurare, deoarece a atacat în apel hotărârea menționată anterior, contestănd temeiul juridic al relaxării sale. GRIFS 20. Invocând art. 5 §§ 2, 3, 4 și 5 din Convenție, reclamantul se plânge de detenția sa menținută după data de 16 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care primise contestația sa în anulare și dispunea o nouă hotărâre a recursului său în acțiune. 21. În afara unghiului articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de procedura penală împotriva sa, de partialitatea instanțelor care au examinat cazul său, precum și de durata excesivă a procedurii. 22. Citând articolele 8, 13 și 17 din Convenție, reclamantul invocă încălcări ale drepturilor garantate prin aceste dispoziții, fără a justifica afirmațiile sale. CU PRIVIRE la hotărârea pronunțată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție privind durata excesivă a procedurii 23. Reclamantul denunță durata excesivă a procedurii penale inițiate împotriva sa. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. 24. La 15 decembrie 2010, guvernul a comunicat Curții textul unei declarații pe care intenționa să o facă unilateral în vederea soluționării acestui aspect. El a invitat Curtea să pună capăt examinării cauzei și să o șteargă din rol, în conformitate cu art. 37 din Convenție. Guvernul declară că, prin prezenta declarație unilaterală, recunoaște încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, care decurge din durata excesivă a procedurii interne. Guvernul declară că este pregătit să plătească părții reclamante pentru satisfacția echitabilă suma de 3 300 EUR, suma pe care o consideră rezonabilă în lumina jurisprudenței Curții. Această sumă care va acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și cheltuielile și cheltuielile de judecată, nu va fi supusă niciunui impozit. Aceasta va fi plătită în lei românești la rata aplicabilă la data plății în contul bancar indicat de reclamantă, în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. În cazul în care nu se poate soluționa în termenul menționat, Ö Õ s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale. Cu respect, guvernul invită Curtea să spună că continuarea procedurii de investigare a cererii nu mai este justificată și să o elimine din rolul său în temeiul articolului 1 litera (c) din Convenție. 25. Reclamantul se referă la declaraia unilaterală a guvernului. El insistă asupra fondului întemeiat pe art. 5 alineatul (1) din Convenie și consideră că o despăgubire de 50 În conformitate cu art. 38 alineatul (2) din Convenție, negocierile în cadrul unei soluții amiabile sunt confidențiale. 2 din Regulamentul Curții dispune, de asemenea, în această privință că:: nici o comunicare orală sau scrisă sau nicio ofertă sau concesiune intervenită în cadrul acestor negocieri nu poate fi menționată sau invocată în procedura contencioasă 27. Prin urmare, aceasta va începe de la declarația făcută la 15 decembrie 2010 de către guvern în afara cadrului negocierilor în vederea ajungerii la o soluție amiabilă. 28. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 37 din convenție, aceasta poate decide în orice moment să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele permit să se dea la o parte una dintre concluziile enunțate la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din acest articol. În special, la articolul (1) litera (c) permite Curții să șteargă o cerere din rol atunci când pentru orice alt motiv pe care [ea] îl constată, nu se mai justifică continuarea examinării cererii. 29. De asemenea, aceasta reamintește că aceasta poate, în anumite condiții, să șteargă cauza din rolul în temeiul art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale prezentate de un guvern respectiv, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cererii sale să fie continuată. În acest caz, Curtea va examina cu atenție termenii declarației guvernului în lumina principiilor care decurg din jurisprudența sa relevantă (de exemplu, Tahsin Acar c. Turcia [GC], n 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI Kalanyos și alții c. România, n 57884/00, § 25, 26 aprilie 2007 Kladivík și Kašiar c. Slovacia (dec.), n 41484/04, 28 august 2007 Oleksiw c. Germania (dec.), nr. 31384/02, 11 septembrie 2007 Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 30. Curtea observă că prezenta cauză privește durata excesivă a unei proceduri în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea amintește că, în numeroase cauze care ridică probleme similare acesteia, aceasta a încheiat, ținând seama de criteriile stabilite de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu, o necunoaștere a termenului rezonabil (a se vedea, printre altele, Pelicular și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 75, CEDO 1999-II Maggafinis c. Grecia, n 44446/07, § 19, 22 aprilie 2010). 31. Curtea ia act de declarația oficială a guvernului. În speță, în declarația sa, guvernul recunoaște că durata procedurii penale în litigiu nu a fost rezonabilă și propune plata către reclamant a 3 300 EUR ca despăgubire pentru daunele materiale și morale și cheltuielile și cheltuielile de judecată. 32. Având în vedere recunoașterea încălcării conținute în Declarația guvernului, precum și suma propusă, care constituie o reparație adecvată în sensul jurisprudenței sale, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii în ceea ce privește cauza întemeiată pe durata procedurii [art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție]. Având în vedere cele de mai sus, în special în ceea ce privește existența unei Jurisprudența clară și abundentă cu privire la întrebarea adresată în speță, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . care este motivul pentru care reclamantul se bazează pe durata procedurii. Pe celelalte obiecțiuni 34. În plus, reclamantul se plânge de detenția sa menținută după data de 16 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de procedura penală împotriva sa și de părtinirea instanțelor care au examinat cazul acesteia. În cele din urmă, fără a-și susține obiecțiile, acesta invocă articolele 8, 13 și 17 din Convenție. 35. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. 36. În consecință, restul cererii trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului pârât și de modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor pe care le conține aceasta decide, în temeiul art. 37 lit. (c) din Convenție, să șteargă cauza din rol, cu condiția ca aceasta să se refere la tărâmul întemeiat pe durata procedurii, vizat de declarația menționată anterior Declare Marialena Tsirli Ján Šikuta Grefier Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

de la requête n

o

4505/05

présentée par Tudor PĂROIU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 22 mars 2011 en un comité composé de

:

Ján Šikuta,

président,

Ineta Ziemele,

Kristina Pardalos,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 octobre 2004,

Vu la déclaration du 15 décembre 2010 par laquelle le gouvernement défendeur invite la Cour à rayer la requête du rôle et la réponse du requérant à cette déclaration,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Tudor Păroiu, est un ressortissant roumain, né en 1952 et résidant à Craiova. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, Răzvan-Horațiu Radu, du Ministère des Affaires étrangères.

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

A une date non précisée en 2000, le requérant fut mis en examen pour escroquerie.

4.

Par un jugement du 29 janvier 2001, le tribunal départemental de Dolj condamna le requérant à cinq ans et trois mois de prison pour escroquerie. Le tribunal jugea qu’entre le 1

er

mars et le 21 mai 1999 le requérant, en sa qualité d’administrateur de deux sociétés commerciales, avait émis quatre

chèques sans provision, portant ainsi préjudice aux sociétés commerciales A. et P.

5.

Par un arrêt du 8 octobre 2001, la cour d’appel de Craiova accueillit les appels du procureur et de la société A. et porta la peine du requérant à dix ans de prison.

6.

Par un arrêt du 16 juillet 2002, la Cour suprême de justice accueillit le pourvoi en recours du requérant et cassa l’arrêt précité, renvoyant l’affaire devant la cour d’appel de Craiova au motif que cette dernière ne s’était pas prononcée sur une demande de récusation formulée par le requérant.

7.

La cour d’appel de Craiova, par un arrêt du 4 février 2003, confirma son arrêt du 8 octobre 2001.

8.

Par un arrêt définitif du 27 mai 2003, la Cour suprême de justice rejeta le pourvoi en recours du requérant, qui se plaignait de la peine trop sévère qui lui avait été infligée. A partir de cette date le requérant fut incarcéré afin d’exécuter la peine prononcée par l’arrêt du 4 février 2003 de la cour d’appel de Craiova.

9.

Le requérant introduisit une contestation en annulation contre cet arrêt, au motif qu’il n’avait pas été cité au domicile indiqué dans son pourvoi en recours, mais à son domicile antérieur, et que la citation envoyée à ce dernier domicile avait été retournée par la poste avec la mention «

changement de domicile

».

10.

Par un arrêt du 16 janvier 2004, la Haute Cour de cassation et de justice (qui avait succédé à la Cour suprême de justice) accueillit la contestation en annulation du requérant, cassa l’arrêt du 27 mai 2003 et fixa un délai pour un nouveau jugement du pourvoi en recours. La Haute Cour se prononça également sur la privation de liberté du requérant, ordonnant son maintien en détention provisoire.

11.

Le 29 mars 2004, le requérant sollicita devant la Haute Cour de cassation et de justice la révocation de la mesure privative de liberté confirmée le 16 janvier 2004 par la même juridiction. Il faisait valoir que l’arrêt du 27

mai 2003 qui avait ordonné sa condamnation avait été annulé à la suite de sa contestation en annulation et qu’il n’y avait plus de raisons pour le maintien d’une mesure privative de liberté.

12.

Par un jugement avant dire-droit du 2 avril 2004, la Haute Cour constata que, lors du prononcé de l’arrêt du 16 janvier 2004, la juridiction saisie de la contestation en annulation formulée par le requérant avait transformé la mesure d’incarcération en vue d’exécuter une décision définitive en une détention provisoire.

13.

Le 5 avril 2004, le requérant sollicita de la Haute Cour, pour les mêmes motifs, la vérification des mesures concernant sa privation de liberté. Par un arrêt du 16 avril 2004, la Haute Cour jugea que la détention provisoire ordonnée le 16 janvier 2004 était légale.

14.

Par un arrêt du 23 avril 2004, la Haute Cour de cassation et de justice cassa l’arrêt du 4 février 2003 de la cour d’appel de Craiova et renvoya l’affaire pour un nouveau jugement devant la même cour d’appel. La Haute Cour ordonna également la mise en liberté du requérant. Cette décision fut exécutée le même jour.

15.

Le 1

er

mars 2005, la cour d’appel de Craiova condamna de nouveau le requérant à dix ans de prison. Sur un nouveau pourvoi en recours du requérant, à une date non précisée, la Haute Cour de cassation de justice cassa l’arrêt du 1

er

mars 2005 précité et renvoya de nouveau l’affaire devant la cour d’appel de Craiova.

16.

Lors du jugement de l’appel devant cette dernière cour, le requérant demanda le renvoi de l’affaire devant une autre cour d’appel. Par un arrêt interlocutoire du 4 juillet 2006, la Haute Cour ordonna le renvoi de l’affaire devant la cour d’appel de Constanta.

17.

Par un arrêt du 11 décembre 2008, cette cour d’appel jugea que le procès du requérant avait dès le début méconnu le principe du contradictoire et que le requérant n’avait pas été correctement cité. Elle cassa le premier

jugement du tribunal départemental de Dolj, du 29 janvier 2001, et ordonna que l’affaire soit rejugée en première instance.

18.

Par un jugement du 13 octobre 2009, le tribunal départemental de Constanța changea la qualification juridique de l’accusation, d’escroquerie à infraction au régime des chèques. Étant donné que la prescription était intervenue par rapport à cette nouvelle infraction, le requérant fut relaxé.

19.

Il ressort des dernières informations fournies par le requérant que la procédure est toujours pendante, car il a attaqué en appel le jugement précité, contestant le fondement juridique de sa relaxe.

GRIEFS

20.

Invoquant l’article 5 §§ 2, 3, 4 et 5 de la Convention, le requérant se plaint de l’illégalité de sa détention maintenue après l’arrêt du 16 janvier 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice, qui avait accueilli sa contestation en annulation et ordonné un nouveau jugement de son pourvoi en recours.

21.

Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure pénale dirigée à son encontre, de la partialité des tribunaux ayant examiné son cas, ainsi que de la durée excessive de la procédure.

22.

Citant les articles 8, 13 et 17 de la Convention, le requérant allègue des violations des droits garantis par ces dispositions, sans étayer ses allégations.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 6

23.

Le requérant dénonce la durée excessive de la procédure pénale engagée à son encontre. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

24.

Le 15 décembre 2010, le Gouvernement a communiqué à la Cour le texte d’une déclaration qu’il entendait faire unilatéralement en vue de la solution de ce grief. Il a invité la Cour à mettre fin à l’examen de l’affaire et à la rayer du rôle, conformément à l’article 37 de la Convention.

La déclaration jointe est ainsi libellée

:

Le Gouvernement déclare – au moyen de la présente déclaration unilatérale – qu’il reconnaît la violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui découle de la durée excessive de la procédure interne.

Le Gouvernement déclare être prêt à verser à la partie requérante au titre de la satisfaction équitable la somme de 3

300 EUR, montant qu’il considère comme raisonnable au vu de la jurisprudence de la Cour. Cette somme qui couvrira tout préjudice matériel et moral ainsi que les frais et dépens, ne sera soumise à aucun impôt. Elle sera versée en lei roumains au taux applicable à la date du paiement sur le compte bancaire indiquée par la partie requérante, dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.

Le Gouvernement invite respectueusement la Cour à dire que la poursuite de l’examen de la requête n’est plus justifiée et à la rayer du rôle en vertu de l’article

37

§

1 (c) de la Convention.

»

25.

Le requérant s’oppose à la déclaration unilatérale du Gouvernement. Il insiste sur le grief tiré de l’article 5 § 1 de la Convention et considère qu’un dédommagement de 50

000 euros (EUR) pourrait représenter une

réparation du préjudice subi.

26.

La Cour observe d’emblée que les parties ne sont pas parvenues à s’entendre sur les termes d’un règlement amiable de l’affaire. Elle rappelle qu’en vertu de l’article 38 § 2 de la Convention, les négociations menées dans le cadre d’un règlement amiable sont confidentielles. L’article

62 §

2 du règlement de la Cour dispose en outre à cet égard qu’aucune communication orale ou écrite ni aucune offre ou concession intervenues dans le cadre de ces négociations ne peuvent être mentionnées ou invoquées dans la procédure contentieuse.

27.

Elle partira donc de la déclaration faite le 15 décembre 2010 par le Gouvernement en dehors du cadre des négociations menées en vue de parvenir à un règlement amiable.

28.

La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, elle peut à tout moment décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent d’aboutir à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. En particulier, l’article

37

:

«

pour tout autre motif dont [elle] constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête.

»

29.

Elle rappelle également qu’elle peut, sous certaines conditions, rayer l’affaire du rôle en vertu de l’article 37 § 1 (c) de la Convention en se fondant sur une déclaration unilatérale présentée par un Gouvernement respectif alors même que le requérant souhaite que l’examen de sa requête soit poursuivi. En pareil cas, la Cour va examiner attentivement les termes de la déclaration du Gouvernement à la lumière des principes se dégageant de sa jurisprudence pertinente (par exemple,

Tahsin Acar c. Turquie

[GC], n

o

26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI

;

Kalanyos et autres c.

Roumanie

, n

o

57884/00, §

25, 26 avril 2007

;

Kladivík et Kašiar c. Slovaquie

(déc.), n

o

41484/04, 28 août 2007

;

Oleksiw c. Allemagne

(déc.), n

o

31384/02, 11

septembre 2007

;

Sulwińska c.

Pologne

(déc.), n

o

28953/03, 18

septembre

2007).

30.

La Cour note que la présente affaire porte sur la durée excessive d’une procédure au regard de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle rappelle que, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celle-ci, elle a, compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière, conclu à une méconnaissance du «

délai raisonnable

» (voir, parmi beaucoup d’autres,

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, §§

71

‑

75, CEDH 1999-II

,

et

Maggafinis c. Grèce

, n

o

44046/07, § 19, 22

avril

2010).

31.

La Cour prend acte de la déclaration formelle du Gouvernement. En

l’espèce, dans sa déclaration, le Gouvernement reconnaît que la durée de la procédure pénale litigieuse n’a pas été raisonnable et propose de verser au requérant 3

300 EUR à titre de réparation pour le dommage matériel et moral et les frais et dépens.

32.

Compte tenu de la reconnaissance de la violation contenue dans la

déclaration du Gouvernement, ainsi que de la somme proposée, qui constitue une réparation adéquate au sens de sa jurisprudence, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête pour ce qui est du grief fondé sur la durée de la procédure (article

37 § 1 c) de la Convention). Eu égard à ce qui précède, et en

particulier à l’existence d’une

jurisprudence claire et abondante sur la question posée en l’espèce, la Cour considère qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la

Convention et ses protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la

requête (article 37

§

1

in fine

).

33.

Dans ces circonstances, il y a lieu de rayer l’affaire du rôle pour ce

qui est du grief que le requérant fonde sur la durée de la procédure.

B.

Sur les autres griefs

34.

Le requérant se plaint en outre de l’illégalité de sa détention maintenue après l’arrêt du 16 janvier 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice, ainsi que de l’iniquité de la procédure pénale dirigée à son encontre et de la partialité des tribunaux ayant examiné son cas. Enfin, sans étayer ses griefs, il invoque les articles 8, 13 et 17 de la Convention.

35.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la

Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits garantis par la

Convention ou ses Protocoles.

36.

Il s’ensuit que le restant de la requête doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la

Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Prend acte

des termes de la déclaration du gouvernement défendeur et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements qu’elle comporte

;

Décide,

en vertu de l’article 37

§

1

c) de la Convention, de rayer l’affaire du rôle pour autant qu’elle concerne le grief tiré de la durée de la procédure, visé par ladite déclaration

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Marialena Tsirli

Ján Šikuta

Greffière adjointe

Président