ȘELARIU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

27.11.2012

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ȘELARIU c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 15237/03 Cornel ȘELARIU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 27 noiembrie 2012 într-un comitet compus din Ján Šikuta, președintele Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, judecători și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 27 martie 2001, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, domnul Corneliul Șelariu, este un resortisant român născut în 1950 și rezident în Tufesti. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Adrian Rădulescu, avocat la București. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost asociat unic al societății comerciale M. Cu răspundere limitată, care a avut ca activitate prestarea de servicii de vânzare-cumpărare. Soția sa, S.M., a fost la adresa reprezentantului acestei societăți. Procedura penală împotriva reclamantului și deținerea sa timp de 24 de ore printr-o rechiziționare din 8 septembrie 1998, Parchetul lângă tribunalul de primă instanță din Braila ( (a) rejudecată de S.M. în judecata șefilor de nerespectare a contractelor de vânzare-cumpărare și a contractelor de vânzare-cumpărare, prin hotărârea din 15 mai 2000, instanța de primă instanță extinde procedura penală împotriva reclamantului șefului de încălcare a contractelor de depunere-vânzare. Prin hotărârea din 5 iulie 2000, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de doi ani de închisoare, pentru nerespectarea în mod continuu a contractelor de vânzare-cumpărare și pentru plata unor daune-interese în favoarea părților civile Printr-o hotărâre din 30 octombrie 2000, tribunalul județ din Braila a dat dreptul parțial la cererea reclamantului și a retrimis cauza în instanță în fața Tribunalului de Primă Instanță în ceea ce privește acțiunea civilă. La 1 noiembrie 2000, un mandat de executare a pedepsei de doi ani de închisoare a fost emis împotriva reclamantului ( La 17 ianuarie 2001, reclamantul a fost pus în detenție după condamnare, în temeiul mandatului menționat anterior. 11. La 18 ianuarie 2001, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Braila cu privire la executarea și la anularea mandatului. În octombrie 2000, tribunalul departamental din Braila nu a fost definitiv. 12. Tribunalul de Primă Instanță, prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, a dat dreptul la contestația reclamantului, a anulat mandatul și a dispus eliberarea sa imediată. Instanța a judecat că, în conformitate cu art. 415 din Codul de procedură penală (□ CPP) În ceea ce privește fondul cauzei, în recurs în recurs interjucat de reclamant împotriva hotărârii din 30 octombrie 2000 (punctul 8 de mai sus), printr-o hotărâre definitivă din 23 octombrie 2000 (punctul 8 de mai sus) Aprilie 2001, Tribunalul de Primă Instană din Galaþi a clasat hotărârea tribunalului judeþal oi a pronunțat cauza în faa instanei de Primă Instană. 15. printr-o hotărâre din 23 august 2002, tribunalul de primă instană l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de doi ani de închisoare cu suspendare și la plata daunelor-interese. Pe baza articolului 88 din Codul penal, tribunalul a decis asupra pedepsei aplicate reclamantului durata arestării sale timp de 24 de ore. La cererea reclamantului a fost respins ca fiind nefondat printr-o hotărâre din 11 februarie 2003 a tribunalului departamental din Braila. Pe recursul recurentului, printr-o hotărâre definitivă din mai 2003, Tribunalul de apel din Galati În urma unei hotărâri a tribunalului departamental, Tribunalul a constatat că pedeapsa cu închisoarea aplicată reclamantului a făcut obiectul unei remunerări colective și a confirmat obligația de a plăti despăgubiri părților civile. În cazul în care, în urma unei hotărâri din 28 februarie 2002, tribunalul departamental și-a respins acțiunea, Tribunalul de departament a respins dispozițiile articolului. 504 din CPP nu i s-a aplicat, dat fiind că nu a fost pronunțată nicio hotărâre definitivă împotriva sa cu privire la fondul acțiunii penale. Instanța indiqua pe care o poate sesiza din nou instanțele naționale cu privire la o acțiune în despăgubire la sfârșitul procedurii penale, cu condiția ca situația sa să intre în domeniul de aplicare al articolului 504 din CPP. 17. Această hotărâre a fost confirmată la apelul și recursul în recurs al reclamantului, printr-o hotărâre a Tribunalului de apel din Galati din 24 aprilie 2002 și printr-o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție din 17 decembrie 2002, care a fost netă la 30 ianuarie 2003 18. La sfârșitul procedurii penale, reclamantul nu a formulat nicio nouă acțiune în despăgubire pentru deținerea ilegală în perioada 17-18 ianuarie 2001. Dreptul și jurisprudența internă relevante Dispozițiile legale relevante 19. În temeiul articolului 88 din Codul penal, așa cum este în vigoare la data faptelor, durata detenției și a detenției provizorii a fost dedusă din durata pedepsei cu închisoarea. 20. Articolele 504 și 505 din Codul de procedură penală ( (n, (n 58478/00, § 86, 16 decembrie 2008). La art. 504 din CPP, în redactarea sa ulterioară modificării prin Legea nr. 281/2003 și prin Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale prevede că persoana care, în cursul procedurii penale împotriva sa, a suferit o restricție sau o privare de libertate ilegală are dreptul de a primi de la stat o despăgubire pentru prejudiciul suferit. Caracterul ilegal al privării de libertate trebuie stabilit, după caz, fie printr-o ordonanță a procurorului sau printr-o hotărâre care revoca această măsură sau care pune capăt urmăririi penale/judiciului penal, fie printr-o hotărâre de relaxare sau de detenție. Procedura în despăgubire trebuie introdusă în termen de 18 luni de la pronunțarea ordonanței sau a hotărârii judecătorești menționate anterior. Acest articol a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Jurisprudența internă privind acțiunea în despăgubire pentru detenție ilegală 22. Guvernul a prezentat Curții copii ale deciziilor interne definitive care au ca obiect acțiuni în despăgubire pentru detenție ilegală 23. Astfel, printr-o hotărâre definitivă din 14 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție a confirmat condamnarea Ministerului de Finanțe la plata despăgubirilor către un particular aflat în detenție provizorie și împotriva căruia procedura penală se încheiase prin achitarea sa și prin închiderea urmăririi penale. Prin hotărârea din 15 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiție a compensat un particular care executase o sentință de închisoare prea lungă din cauza unei erori judiciare, care a dus la repunerea în libertate a persoanei respective cu o întârziere de 50 de zile. Guvernul a prezentat, de asemenea, alte 11 decizii interne definitive în care, pe baza noilor formulări ale articolelor 504 și 505 din CPP, instanțele naționale au acordat despăgubiri persoanelor care fuseseră deținute ilegal. Invocând art. 2, 5 alin. (1), (4) și (5), 6 alin. (1) și (3), 8, 10 și 17 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost pus ilegal în detenție în perioada 17-18 ianuarie 2001. 4, el consideră că a fost privat de libertate pentru datorie, în măsura în care a fost acuzat penal pentru nerespectarea obligațiilor contractuale. De asemenea, denunță la sfârșitul procedurii penale inițiate împotriva sa. 26. Citând articolele 3 și 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, a declarat că nu poate obține în dreptul intern o despăgubire pentru deținerea sa ilegală în perioada 17-18 ianuarie 2001. ÎN DREPT observații preliminare 27. Curtea arată că numai cauza reclamantului întemeiat pe art. 5 alin. (5) din Convenție a fost comunicată guvernului. Cu toate acestea, guvernul consideră că reclamantul nu a avut posibilitatea de a sesiza Curtea cu privire la un astfel de motiv pentru a solicita despăgubiri pentru detenția sa ilegală în perioada 17-18 ianuarie 2001. În această privință, Tribunalul arată că, în formularul de cerere trimis Curții la 27 martie 2001, reclamantul nu și-a denunțat în mod explicit sau implicit irecuperabilitatea de a obține în dreptul intern o despăgubire pentru deținerea sa. Guvernul adaugă că, într-un al doilea formular de cerere transmis Curții la 3 noiembrie 2003, reclamantul se plânge exclusiv de lipsa de echitate a procedurii penale inițiate împotriva sa. 28. Reclamantul nu a prezentat nicio legătură specifică în acest sens. 29. Curtea amintește că, în principala calificare juridică a faptelor cauzei, aceasta nu se consideră obligată de cea pe care le atribuie reclamanții sau guvernele (Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Rec., p. Powell și Rayner c. Regatul Unit, 21 februarie 1990, § 29, seria A n 172). Curtea constată că, în formularul său de cerere din 27 martie 2001, reclamantul a indicat că El a citat apoi art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție și-a exercitat dreptul la despăgubiri pentru eroare judiciară. 30. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acuzațiile reclamantului constituie o cerere de despăgubire pentru detenția sa considerată ilegală de instanțele naționale, afirmații care trebuie să fie examinate sub aspectul art. 5 alin. (5) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul a prezentat observații în această privință, astfel încât nu poate concluziona că nu se poate ajunge la concluzia că: (a se vedea a contrao V.D. c. România, nr. 7078/02, § 105, 16 februarie 2010). Cu privire la încălcarea articolului 5 § 1 și 5 din Convenția 31. Reclamantul se plânge de detenția sa în perioada 17-18. ianuarie 2001 și consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) Orice persoană care a fost victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. 32. Guvernul excită din această cauză pentru neobosirea căilor de atac interne, pentru nerespectarea termenului de șase luni și pentru lipsa unui prejudiciu important. În această ultimă privință, Tribunalul arată că instanțele naționale au dedus din pedeapsa aplicată reclamantului perioada ilegală de detenție, de la o soartă pe care nu ar mai putea să o susțină pentru a suferi un prejudiciu. 33. Curtea reamintește că este de datoria autorităților naționale să soluționeze în primul rând o presupusă încălcare a Convenției. O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă 2814/95, § 44, CEDH 1999-VI și Dzelili Germania, n 65745/01, § 83, 10 noiembrie 2005). 34. În speță, trebuie remarcat că, în hotărârea definitivă din 18 ianuarie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din Braile a constatat lipsa de temei juridic a deteniei de la ś ś Õ în perioada 17-18 ianuarie 2001. Reclamantul a fost imediat repus în libertate. Curtea este mulțumită de motivarea acestei hotărâri și consideră că termenii utilizați pot părea a fi o recunoaștere a încălcării articolului 5 alineatul (1) din convenție (a se vedea, mutatis mutandis Temesan c. România, nr 36293/02, § 45, 10 iunie 2008 și a contraro Chraidi c. Germania, n 65655/01, § 25, CEDH 2006 XII). 35. În ceea ce privește caracterul suficient al redresării oferite de instanțele interne, trebuie amintit că scutirea de la plata unei sentințe prin deducerea deținerii în litigiu poate elimina calitatea de victimă a unei persoane în cauză, atunci când autoritățile naționale au redus pedeapsa în mod proporțional pentru a remedia încălcarea articolului 5 (a se vedea mutatis mutandis Dzelili, mutatis mutandis) citată anterior, punctul 83, și Lebedev c. Rusia, nr. 4493/04, § 47, 25 octombrie 2007). În speță, reclamantul a fost eliberat imediat după constatarea detenției sale. În plus, în cadrul procedurii penale inițiate împotriva recurentului, Tribunalul de Primă Instanță a decis asupra pedepsei aplicate reclamantului durata arestării sale de 24 de ore care fusese considerată ilegală. Ar trebui remarcat faptul că, deși art. 88 din Codul penal prevede doar deducerea pedepsei cu închisoarea și a pedepsei cu închisoarea provizorie, în acest caz, instanța se întemeiază pe același articol pentru a efectua deducerea menționată anterior. Prin urmare, nu este vorba în speță de o deducere automată prevăzută de lege, ci de o deducere aplicată pentru a repara fâșia ilegală suferită de reclamant în dreptul său la libertate (a se vedea, a rétro Lebedev menționat anterior, § 47 și Malkov c. Estonia, nr 31407/07, § 40 și 41, 4 februarie 2010). În opinia Curții, această deducere constituie o reparație adecvată și suficientă a încălcării art. 5 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, reclamantul nu poate pretinde decât dreptul său la o reparație în temeiul art. 5 alin. (5) din Convenție a fost ignorat. Prin urmare, aceste obiecții trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Cu privire la celelalte obiecțiuni ale reclamantului 36. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni ale reclamantului, Curtea consideră că, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu arată nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele convenției. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului Õ§ 3 (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Ján Šikuta grefier adjunct