TODOROVI v. BULGARIA

Reclamanții, Todor Ivanov Todorov și Petranka Ruseva Todorova, sunt resortisanți bulgari născuți în 1944 și, respectiv, 1948 și trăiesc în Varna. Ele sunt reprezentate în fața Curții de domnul M. Ekimdjiev și dna K. Boncheva, avocați care practică în Plovdiv. În 1986 au cumpărat de la municipalitatea Varna un apartament de stat, care a fost gestionat de societatea C. La 7 ianuarie 1991 reclamanții au cumpărat de la municipalitate o cameră de mansardă din aceeași clădire pentru 4.034 levs bulgare vechi („BGL”). Se pare că, după reformele juridice ale anilor 1990 (a se vedea mai jos, fapte relevante, dreptul intern și practică), societatea C. a considerat că a devenit proprietarul camerei de pod și, la o dată neespecificată, a acordat locația camerei domnului și doamnei P. În 1997, reclamanții au introdus o acțiune împotriva domnului și doamnei P., susținând deținerea camerei. Într-o hotărâre din 25 iunie 1998 Curtea de district Varna a respins reclamația. La 9 august 1999, Curtea Regională Varna a susținut hotărârea instanței de judecată inferioară, care a constatat, printre altele, că contractul de vânzare din 7 ianuarie 1991 a fost nul și nu ab initio, deoarece nu a fost semnat de primar, în conformitate cu legea, ci de un alt oficial al municipiului. Reclamanții, prin urmare, nu au arătat că sunt proprietarii camerei de pod. Între timp, la 30 aprilie 1999, compania C. a vândut camera de pod domnului și dna P. La 27 februarie 2001, reclamanții au introdus o acțiune împotriva lui C. în căutarea prețului plătit pentru camera de pod în 1991, actualizată în conformitate cu indicele de inflație. La 4 aprilie 2002, Curtea Regională Varna a respins afirmația că contractul de vânzare din 7 ianuarie 1991 a fost considerat nul și nul în cadrul procedurii, care nu au implicat societatea C.; prin urmare, acesta nu a fost obligat de această fundație a nulității. Prin recursul reclamanților, la 16 ianuarie 2003, Curtea de Apel Varna a anulat hotărârea și a considerat că reclamanții au în principiu dreptul la recuperare a sumei și le-a acordat suma plătită pentru mansarda în 1991, echivalentul BGL 4.034. Cu toate acestea, ca urmare a inflației și a depreciării monedei bulgare după 1991, suma a constituit aproximativ EUR 2. Într-o hotărâre finală din 18 martie 2004, Curtea Supremă de Casare a respins cererea reclamanților. Acesta a constatat că acțiunea a fost limitată la timp ca termenul de cinci ani pentru a căuta recuperarea a ceea ce a fost plătit în cadrul unui contract nu a început să se execute de la ziua plății, care în acest caz a fost în 1991. Prin art. 55 alineatul (1) din Legea privind obligațiile și contractele, oricine a plătit o sumă de bani pe un teren inexistent are dreptul să-și caute recuperarea. Într-o hotărâre interpretativă obligatorie din 1979, Curtea Supremă a Bulgariei (în prezent Curtea Supremă de cassare) a declarat că termenul pentru a aduce o astfel de acțiune a început să decurgă de la momentul plății (Decizia interpretativă nr. 1 din plenul Curții Supreme din 28 mai 1979, cauza nr. 1/79). În conformitate cu practicile stabilite de instanțe bulgare, nu este posibilă revalorizarea creanțelor care reflectă inflația și deprecierea monedei. Până la începutul anilor 1990, toate activele comerciale erau proprietatea statului și au fost alocate numai întreprinderilor de stat pentru „utilizarea și gestionarea”. După începerea democratizării și a schimbărilor economice și transformarea rezultată a acestor întreprinderi în societăți de gestiune limitată de stat sau în companii de stoc comune, societățile transformate au achiziționat proprietatea de bunuri imobiliare sau alte active pe care le-au folosit și gestionat (a se vedea, pentru mai detaliu, descrierea Curții a acestei transformări în cazul Bankului de credit și alții c. Bulgaria (nu. 40064/98, CEDO 30 aprilie 2002)).

The applicants, Todor Ivanov Todorov and Petranka Ruseva Todorova, are Bulgarian nationals who were born in 1944 and 1948 respectively and live in Varna. They are represented before the Court by Mr M. Ekimdjiev and Mrs K. Boncheva, lawyers practising in Plovdiv. The applicants are spouses. In 1986 they bought from the Varna municipality a State-owned apartment, which had been managed by the company C. On 7 January 1991 the applicants bought from the municipality an attic room in the same building for 4,034 old Bulgarian levs (“BGL”). Apparently, following the legal reforms of the 1990s (see below, Relevant background facts, domestic law and practice), the company C. considered that it had become the owner of the attic room and on an unspecified date it granted the tenancy of the room to Mr and Mrs P. In 1997 the applicants brought a rei vindicatio action against Mr and Mrs P. claiming the possession of the room. In a judgment of 25 June 1998 the Varna District Court dismissed the claim. On 9 August 1999 the Varna Regional Court upheld the lower court’s judgment. It found, inter alia, that the sale contract of 7 January 1991 was null and void ab initio as it had not been signed by the mayor, as required by law, but by another official of the municipality. The applicants, thus, had not shown that they were the owners of the attic room. In the meanwhile, on 30 April 1999 the company C. sold the attic room to Mr and Mrs P. On 27 February 2001 the applicants brought an action against C. seeking back the price they had paid for the attic room in 1991, updated in accordance with the inflation indexes. On 4 April 2002 the Varna Regional Court dismissed the claim finding that the 7 January 1991 sale contract had been found to be null and void in proceedings, which had not involved the company C.; it was not therefore bound by this founding of nullity. Upon appeal by the applicants, on 16 January 2003 the Varna Court of Appeal reversed the judgment and held that the applicants were in principle entitled to recovery of the sum. It awarded them the amount they had paid for the attic in 1991, the equivalent of BGL 4,034. However, as a result of inflation and the depreciation of the Bulgarian currency after 1991, the sum amounted to approximately EUR 2. In a final judgment of 18 March 2004 the Supreme Court of Cassation dismissed the applicants’ claim. It found that the action had been time-barred as the five-year time limit for seeking the recovery of what had been paid under a void contract started running from the day of payment, which in this case had been in 1991. By section 55 (1) of the Obligations and Contracts Act, everyone who has paid a sum of money on a non-existent ground is entitled to seek its recovery. In a binding interpretative decision of 1979 the Supreme Court of Bulgaria (now Supreme Court of Cassation) held that the time-limit to bring such an action started running from the moment of payment (Interpretive Decision No. 1 of the Plenary of the Supreme Court of 28 May 1979, case No. 1/79). In accordance with the Bulgarian courts’ established practice revalorisation of claims to reflect inflation and currency depreciation is not possible. Until the beginning of the 1990s, all commercial assets were the property of the State and were only allocated to State enterprises for “use and management”. After the beginning of democratisation and economic change and the ensuing transformation of these enterprises into State-owned limited liability or joint stock companies, the transformed companies acquired ownership of real estate or other assets they had used and managed (see, for more detail, the Court’s description of this transformation in the case of Credit Bank and Others v. Bulgaria (no. 40064/98, ECHR 30 April 2002)).