Ozakinci împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 10182/04 prezentate de Gökalp ÖZAKINCI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 mai 2009 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintă, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișl Karakaș, judecători; Francoise Elens-Passos, graffière adjuncte de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 decembrie 2003, după ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie: reclamantul, dl Gökalp Özak Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 martie 1971, satul chamoba a introdus, în calitate de entitate juridică (köy tüzel kisili La 6 noiembrie 1973, reclamantul a obținut un teren printr-un act de vânzare.

Acest teren a fost înscris în registrul funciar pe numele său și i-a fost eliberat un titlu de proprietate. În 1985, potrivit declarațiilor sale, el a fost chemat să participe la procedura pendinte pe motiv că aceasta se referă și la terenul său. Prin hotărârea din 13 octombrie 1989, tribunalul a dispus înscrierea unei părți a terenului n 704 în numele reclamantului. Prin hotărârea din 2 februarie 1991, Curtea de Casație a pronunțat această hotărâre. Aceasta reamintea că, în hotărârea sa anterioară din 26 februarie 1991, octombrie 1982, că titlul de proprietate prezentat de pârât, al cărui solicitant, nu era valabil, dat fiind că a fost emis pe baza unui document care nu are valoare juridică.

Ea a adăugat că instanța a luat decizia de a se conforma hotărârii din 26 octombrie, ceea ce constituia un drept dobândit În plus, în beneficiul părților adverse în ceea ce privește constatarea menționată anterior, Comisia a precizat că condițiile care permiteau să se prevaleze de prescripția achiziționată în sensul codului civil nu erau îndeplinite în speță. Prin hotărârea din 10 decembrie 1996, tribunalul, referindu-se la motivele hotărârii Curții de Casație, a pronunțat anularea titlului de proprietate referitor la anumite parcele, inclusiv cea care aparține parțial reclamantului. Întrucât a stabilit dreptul de proprietate asupra parcelei în litigiu, a dispus reînregistrarea unei părți din aceasta, ca domeniu forestier, în numele Trezoreriei Publice.

El a precizat că restul parcelei în cauză făcea parte din litoral. Prin hotărârea din 14 mai 2001, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Prin hotărârea din 13 mai 2002, notificată reclamantului la 18 iunie 2003, aceasta a respins acțiunea în litigiu cu hotărârea. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevante în speță sunt descrise în Ubay c. Turcia ([dec.], n 16252/04, 30 septembrie 2008). Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentul a invocat o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile pe baza anulării, fără despăgubiri, a titlului său de proprietate pe un teren. El subliniază că a dobândit terenul în cauză printr-un act de vânzare întocmit pe baza informațiilor înscrise în registrul funciar, pentru păstrarea căruia statul este responsabil.

În plus, consideră că durata procedurii depășește termenul rezonabil prevăzut în art. 6 alin. (1) din Convenție. În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile pe baza anulării titlului său de proprietate pe un teren achiziționat printr-un act de vânzare întocmit pe baza informațiilor înscrise în registrul funciar, pentru ținuta în care statul este responsabil.

Curtea arată mai întâi că prejudiciul în cauză are drept cauză o eroare materială în ținerea registrului funciar și că această eroare a făcut posibilă vânzarea terenului către reclamant și înscrierea titlului său de proprietate în registrul funciar. Întrucât acest titlu a fost anulat printr-o hotărâre, nu mai rămăsese decât să solicite despăgubiri în statul membru, care, în temeiul articolului 1007 din Codul civil, este răspunzător pentru păstrarea corectă a registrelor funciare (Ubay, citată anterior). Curtea observă apoi că, deși face referire în mod constant în cererea sa la răspunderea obiectivă a statului, reclamantul nu a încercat niciodată să inițieze o acțiune întemeiată pe aceasta.

De asemenea, aceasta subliniază că … Prin urmare, Curtea consideră că, prin faptul că a omis să sesizeze instanțele interne în temeiul articolului 1007 din Codul civil, reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a epuiza căile de atac interne, în sensul articolului 35 1 din convenție. În consecință, se consideră că acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea de la art. 6 alin. (1) din cauza duratei procedurii de declarare a cererii inadmisibile pentru surplus. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens adjunct președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 10182/04 présentée par Gökalp ÖZAKINCI contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 26 mai 2009 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, juges, Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 décembre 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Gökalp Özakıncı, est un ressortissant turc résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M e Y. Özbek, avocate à Çanakkale. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 8 mars 1971, le village de Çamoba introduisit, en tant qu’entité morale ( köy tüzel kisiliĝi ), devant le tribunal de grande instance d’Ümraniye (« le tribunal ») une action visant à l’annulation du titre de propriété sur certains terrains situés à Çanakkale. Le 6 novembre 1973, le requérant acquit un terrain par un acte de vente. Ce terrain fut inscrit au registre foncier à son nom et un titre de propriété lui fut délivré. En 1985, selon ses dires, il fut appelé à participer à la procédure pendante au motif qu’elle concernait aussi son terrain. Par un jugement du 13 octobre 1989, le tribunal ordonna l’inscription d’une partie de la parcelle n o 704 au nom du requérant. Par un arrêt du 2 février 1991, la Cour de cassation cassa ce jugement.

Elle rappelait en effet avoir établi, dans son précédent arrêt daté du 26 octobre 1982, que le titre de propriété présenté par la partie défenderesse, dont le requérant, n’était pas valide, étant donné qu’il avait été délivré sur la base d’un document n’ayant aucune valeur juridique. Elle ajoutait que le tribunal avait pris la décision de se conformer à l’arrêt du 26 octobre, ce qui constituait un « droit acquis » au bénéfice des parties adverses quant au constat précité. Elle précisait par ailleurs que les conditions permettant de se prévaloir de la prescription acquisitive au sens du code civil n’étaient pas réunies en l’espèce. Par un jugement du 10 décembre 1996, le tribunal, se référant aux motifs de l’arrêt de la Cour de cassation, ordonna l’annulation du titre de propriété relatif à certaines parcelles, dont celle appartenant en partie au requérant.

Ayant établi l’invalidité du droit de propriété sur la parcelle litigieuse, il ordonna le réenregistrement d’une partie de celle-ci, en tant que domaine forestier, au nom du Trésor public. Il précisa que le reste de la parcelle concernée faisait partie du littoral. Par un arrêt du 14 mai 2001, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. Par un arrêt du 13 mai 2002, notifié au requérant le 18 juin 2003, elle rejeta le recours en rectification d’arrêt. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents en l’espèce sont décrits dans Ubay c. Turquie ([déc.], n o 16252/04, 30 septembre 2008). GRIEFS Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant allègue une atteinte à son droit au respect de ses biens à raison de l’annulation, sans indemnités, de son titre de propriété sur un terrain.

Il souligne qu’il avait acquis le terrain en cause par un acte de vente établi sur la base des informations inscrites au registre foncier, pour la tenue duquel l’Etat est responsable. Il estime par ailleurs que la durée de la procédure dépasse le délai raisonnable prévu à l’article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

2. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens à raison de l’annulation de son titre de propriété sur un terrain acquis par un acte de vente établi sur la base des informations inscrites au registre foncier, pour la tenue duquel l’Etat est responsable. La Cour relève d’abord que le dommage en cause a pour origine une erreur matérielle dans la tenue du registre foncier et que c’est cette erreur a rendu possible la vente du terrain au requérant et l’inscription de son titre de propriété au registre foncier. Ce titre ayant été annulé par une décision de justice, il ne lui restait plus qu’à demander un dédommagement à l’Etat, lequel est, en vertu de l’article 1007 du code civil, responsable de la tenue correcte des registres fonciers ( Ubay , précité).

La Cour observe ensuite que, bien qu’il fasse constamment référence dans sa requête à la responsabilité objective de l’Etat, le requérant n’a jamais cherché à engager une action fondée sur celle-ci. Elle relève également qu’il n’a présenté aucun argument fondé ni aucune précision quant à l’inefficacité de cette voie de recours, ni dans sa requête ni dans sa réponse à la lettre du 12 septembre 2008 du greffe. Elle note par ailleurs qu’il n’a pas envoyé les documents requis par cette lettre puis par celle du 27 octobre 2008. Par conséquent, la Cour estime que, en omettant de saisir les juridictions internes sur le fondement de l’article 1007 du code civil, le requérant a manqué à son obligation d’épuiser les voies de recours internes, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du tiré de l’article 6 § 1 en raison de la durée de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente