AFFAIRE STAMOULI ET AUTRES c. GRECE

AFFAIRE STAMOULI ET AUTRES c. GRECE (CtEDO, 2009)

În ceea ce privește cauza Stamouli și alții c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Khanlar hagiev, Dean Spielmann, Summer Erik Jebens, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 mai 2009, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 1735/07) condusă împotriva Republicii Elene de trei resortisanți ai acestui stat, domnul Evaggeli Stamouli și domnii Ilias și Dimitrios Stamoulis ( în scris. - (ES) care au sesizat Curtea la 19 decembrie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( O. Patsopoulou, membru al Consiliului Juridic de la . . . Trekli, auditor pe lângă Consiliul Juridic de la . Plângătorii, la unghiul articolului 6 Õ 1 din Convenție, au încălcat dreptul lor de acces la o instanță. La 24 ianuarie 2008, președintele primei secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. 3 din Convenție s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. DEFINIȚIA CIRCONSTANȚELOR DE LA SPECIE Reclamanții s-au născut în 1938, 1973 și, respectiv, 1974 și locuiesc în Atena. La 23 octombrie 1998, Curtea de Conturi a impus Georgios Stamoulis, soțul și tatăl reclamanților și, respectiv, funcționar la Ministerul Apărării Naționale, o amendă de 12 900 000 drahme (aproximativ 37 858 EUR) pentru că a redus îmbrăcămintea și materialul militar al serviciului său (actul nr 3733/1998). La 10 iunie 1999, Georgios Stamoulis a formulat un apel împotriva Actului nr. 3733/1998. La 28 iunie 2001, Curtea de Conturi a respins recursul (hotărârea nr. 1061/2001). La 7 octombrie 2002, Georgios Stamoulis s-a ocupat de casarea contra hotărârii nr 1061/2001. În conformitate cu art. 51 din Decretul prezidențial nr. 774/1980 în vigoare, în termen de șase luni de la data la care a fost introdusă acțiunea, în cazul în care partea pârâtă a formulat recursul, a trebuit să fie trimisă la dosar în termen de șase luni de la data la care s-a introdus recursul, sub pedeapsa de anulare a instanței. La 25 noiembrie 2003, Georgios Stamoulis a decedat. În timpul procesului de încuviințare a cauzei, reclamanții au declarat la Adunarea Plenară a Curții de Conturi că au dorit să continue procedura în numele lor. Reprezentantul statului a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 10. În timpul litispendenței, o lege nr. 3160/2003 a fost adoptată, pretinzând nu la data la care anularea la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ) în cazul în care regula procedurală a fost încălcată [art. 58 alineatul (9) ] Conform noii dispoziții, la .. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Regula prevăzută la alineatul (9) din art. 58 vizează ridicarea unei sancțiuni excesiv de severe și nejustificate împotriva justițiabilului. (...) Depunerea recipisei notificării recursului la Curtea de Conturi este prevăzută numai în vederea organizării corecte a grefei sale și pentru a prevedea numărul de cauze care vor fi înscrise în rol și timpul necesar pentru prelucrarea acestora. Aceasta este notificarea în termenul prevăzut a recursului părții pârâte, care este esențială în sine, pentru că aceasta garantează dreptul acesteia de a-și apăra cauza. În cazul în care partea pârâtă este de acord, trebuie remarcat faptul că, având în vedere scopul menționat anterior al obligației în cauză, în cazul în care cauza este înscrisă în rol, în pofida faptului că nu a fost luată în considerare notificarea dosarului, examinarea cauzei nu este exclusă. În mod evident, stabilirea landului cauzei face ca scopul pentru care regula în cauză impune depunerea recipisei la grefa Curții de Conturi 11. La 7 iunie 2006, Adunarea Plenară a Curții de Conturi a anulat. În înalta instanță a considerat că art. 58 alineatul (9) din Legea nr. 3160/2003 nu era aplicabil în speță. Comisia a constatat că această dispoziție cu caracter procedural se aplica în cauzele pendinte, dar numai în ceea ce privește actele procedurale care au avut loc după data intrării în vigoare a acesteia. În cazul de față, Curtea de Conturi nota că: introducerea recursului în cassation a avut loc la 7 octombrie 2002, că recursul respectiv fusese notificat la data de 22 ianuarie 2003 și că recipisa de notificare fusese inclusă în dosarul cauzei la data de 1 iunie 2006. Curtea de Conturi a constatat ulterior că la 30 iunie 2003, data intrării în vigoare a legii nr. 3160/2003, termenul de șase luni în cursul căruia se presupunea că va include recipisa de notificare în dosarul cauzei a expirat deja. Prin urmare, Curtea Supremă a considerat că, la 7 aprilie 2003, data la care termenul de șase luni prevăzut la art. 51 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 774/1980 a expirat, această dispoziție și nu legea nr. 3160/2003 a fost dreptul aplicabil în speță. Hotărârea respectivă a fost notificată reclamanților la 22 iulie 2006. II. LICHIDUL INTERNE PERTINENT 12. la art. 51 din Decretul prezidențial nr. 774/1980 dispunea la momentul respectiv de fapte. În ceea ce privește acțiunile în recurs, recursurile în casare și cererile de revizuire în fața Curții de Conturi, recipisul (...) de notificare a recursului la recurs (ministru, persoana juridică competentă sau land) trebuie depus la grefa Curții de Conturi în termen de cel mult șase luni de la înregistrarea acțiunii. La expirarea termenului menționat, se consideră că reclamantul și-a retras acțiunea, instanța este anulată ipso jure și cauza este clasată (...) 13. La art. 58 alin. (9) din Legea nr. 3160/2003 a înlocuit art. 51 alin. (2) din Decretul prezidențial nr. 774/1980 cu următoarea dispoziție: Depozitarea în afara termenului prevăzut la punctul precedent al recipisei de notificare duce la anularea încuviințarii (απ În conformitate cu art. 154 din același cod, restabilirea lucrurilor în stare bună este solicitată instanței în fața căreia este în curs procesul principal și, în cazul în care nu există litispendență, instanței competente să judece dacă actul pentru care a fost acordat termenul a fost încheiat la timp. Dispozițiile menționate anterior se aplică prin analogie procedurii în fața Curții de Conturi (Curtea de Conturi, Adunarea Plenară, Hotărârea nr. 895/2005). Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului de a avea acces la o instanță din cauza anulării instanței, pe motiv că recipisa notificării recursului în Casație către partea pârâtă a fost depusă în dosarul cauzei în afara termenului de șase luni prevăzut de legislația aplicabilă la momentul respectiv. Acestea ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond Teze ale părților 17. Reclamanții susțin că omisiunea lor de a include primirea notificării recursului la partea pârâtă nu a întârziat în niciun fel continuarea procedurii. Într-adevăr, recursul lor în Casație fusese notificat părții pârâte la trei luni de la data la care s-a formulat acțiunea respectivă, iar statul nu se plânge niciodată de o eventuală încălcare a drepturilor sale procedurale din cauza unei astfel de omisiuni. În plus, reclamanții susțin că, în cazul în care cauza ar fi, în orice caz, pusă în arhivă, nu era necesar să se stabilească o dată de încuviințare a procedurii care să acopere astfel costuri inutile de procedură. 18. Guvernul susține că regula procedurală în cauză se aplică în cazul tuturor părților la procedură în fața Curții de Conturi, și anume în ceea ce privește persoana și statul. Comitetul consideră că obligația de a include recipisa notificării recursului către partea pârâtă facilitează continuarea procedurii într-un interval de timp rezonabil, deoarece grefa Curții de Conturi poate organiza mai bine înscrierea cauzelor în rol. În plus, guvernul susține că art. 51 din decretul prezidențial lasă la o parte șase luni pentru a introduce recipisa în dosarul cauzei, ceea ce constituie un termen suficient pentru a îndeplini obligația în cauză. În plus, guvernul arată că, prin decizia sa Siderakis și alții c. Grecia 21606/05, 6 septembrie 2007), care, în opinia sa, ar fi identic cu cazul din speță, Curtea a declarat deja inadmisibilă cauza reclamanților care au beneficiat de dreptul de a avea acces la o instanță. În special, potrivit guvernului, în cauza menționată mai sus, motivele conținute în memoriul amplificativ al reclamanților care au fost supuși Curții de Casație au fost respinse ca inadmisibile, din cauza faptului că tribunalul a informat Curtea cu privire la faptul că memoriul amplificativ a fost notificat în termenul prevăzut părții pârâte. Siderakis, prezenta cauză se referă la aplicarea unei condiții de admisibilitate în etapa de casare și referitoare la modalitățile de notificare a documentelor procedurii către partea pârâtă. În cele din urmă, guvernul susține că reclamanții ar fi putut, ca urmare a anulării landului, să solicite recuperarea în stare necorespunzătoare a lucrurilor ( αίτηση επαναφοράς τ Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C a fost în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea mutatis mutandis Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VIII) și nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului la dreptul lor în absența unei arbitrații (a se vedea, printre altele, Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Rec. 1997 VIII). Acest lucru este, de asemenea, adevărat în ceea ce privește interpretarea de către instanțele de judecată a unor norme de natură procedurală, cum ar fi formele și termenele care reglementează introducerea unei căi de atac (a se vedea Pérez de Rada Cavanilles c. Spania , 28 octombrie 1998, § 43, Rec., 1998 VIII). 20. Curtea remarcă, în plus, că reglementarea privind formele de introducere a unei căi de atac urmărește cu siguranță să asigure o bună administrare a justiției. Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu ar trebui să împiedice justițiabilii să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (a se vedea mutatis mutandis Societatea Anonim Sotiris și Nikos Koutras Attee c. Grecia, nr 39442/98, § 20 CEDH 2000 XII). 21. În cazul în care dreptul de acces este un aspect specific, nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, întrucât, prin natura sa, solicită o reglementare de către statul membru, care are în acest sens o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul său la o instanță din San Marino atins în însăși substanța sa; în cele din urmă, ele nu se referă la art. 6 alineatul (1) decât dacă tind să aibă un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea Rodríguez Valínc. Spania , nr. 47792/99, § 22, 11 octombrie 2001). 22. În ceea ce privește faptele cauzei, Curtea apreciază, d Întradevăr, Curtea este de acord, împreună cu guvernul, că această normă permite grefei instanței în cauză să asigure mai bine prelucrarea cauzelor în măsura în care se poate cunoaște în prealabil numărul de cauze care sunt pregătite să fie înscrise în rol și în care partea pârâtă a luat cunoștință de acțiunea desfășurată (a se vedea mutatis mutandis Siderakis și alte cauze c. Grecia, Hotărârea menționată anterior). 23.Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea consideră că problema specială care se ridică în privința dreptului de acces la o instanță nu este legată de motivul pentru care este vorba de regula în cauză, ci de consecințele necunoașterii sale. Întradevăr, Curtea de Conturi a considerat, prin aplicarea regulii procedurale în vigoare în momentul introducerii recursului în casare, că instanța în cauză a fost anulată ipso jur , ceea ce a avut ca rezultat clasificarea cauzei. 24. În opinia Curții, impunerea anulării instanței ipso jure este o consecință deosebit de gravă, având în vedere în special scopul acestei reglementări care nu privește drepturile procedurale ale părții pârâte, ci tratamentul corect al cauzelor prin grefa Curții de Conturi. Într-adevăr, reglementarea în cauză constituie un fel de prezumție ireproșabilă, pretinzând că absența recipisei în dosar echivalează cu dezinsecția cauzei din partea instanței. Astfel, ea nu îi permite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De altfel, Curtea constată că mai mult de trei ani au trecut în speță între expirarea termenului prevăzut la art. 51 alineatul (1) din Decretul prezidențial și ședința în fața adunării plenare a Curții de Conturi, în timp ce dispoziția menționată anterior prevedea clasificarea directă a cauzei la arhive. 25. Desigur, guvernul sugerează că reclamanții ar fi putut solicita, în urma clasificării cauzei, restabilirea lucrurilor în stare bună. Cu toate acestea, Curtea amintește că cauza reclamanților se referă numai la consecințele, pretins severe, ale neincluderii recipisei de notificare a recursului în cadrul procedurii în cauză. Cu alte cuvinte, întrebarea care se pune în acest caz este cea referitoare la dreptul de a avea acces la un tribunal. Această întrebare se ridică chiar și în cazul în care, ca în cazul de față, persoanele care nu au avut o sansă validă pentru că au omis să includă recipisa în cauză. Or, posibilitatea de a redeschide procedura, prin intermediul unei noi căi de atac, presupune ca justițiabilul să facă trimitere la un eveniment land care nu poate fi inclus în timpul acordat recipisa de notificare în dosarul cauzei. În același timp, Curtea remarcă faptul că guvernul nu furnizează niciun element suplimentar, nici asupra interpretării forței majore În plus, Curtea constată că prezenta cauză se distinge de cauza Siderakis și de alte cauze (decizia menționată anterior), invocată de guvern. Într-adevăr, în aceasta din urmă, reclamanții au omis să informeze grefa Curții de Casație că memoriul lor amplificativ a fost bine notificat părții adverse. Cu toate acestea, această omisiune a dus numai la exercitarea mijloacelor de Casație invocate în memoriul amplificativ și nu la anularea ipso jure de la inculpat, ceea ce era cazul în speță. Prin urmare, consecințele aplicării normei în cauză au fost mult mai grave în cazul de față decât în cauza Siderakis și altele. 27. În cele din urmă, Curtea ia notă de recunoașterea explicită de către legiuitorul caracterului Această lege a intrat în vigoare înainte de intrarea în vigoare a hotărârii nr. 51 din Decretul prezidențial nr. 774/1980 privind Curtea de Conturi. 1269/2006 al Curții de Conturi și, prin urmare, Curtea de Conturi a fost conștientă de poziția clară a legiuitorului cu privire la motivul de a fi de dispoziția aplicată în speță. În special, legiuitorul a considerat că anularea încuviințarii (απ ), care oferă în prezent justițiabilului posibilitatea de a solicita stabilirea unei noi date de încuviințare, a fost consecința în conformitate cu scopul specific al reglementării în cauză. În plus, referindu-se încă o dată la motivul pentru care este vorba de regula în cauză, legiuitorul a admis, de asemenea, că, atunci când cauza este înscrisă în rol, examinarea sa nu poate fi exclusă de Curtea de Conturi, în cazul în care partea pârâtă nu ridică omisiunea de a include în dosar recipisa de notificare. Curtea arată că acesta a fost cazul în speță în care, în pofida lipsei de depunere a recipisei de notificare la grefă, la și clasificarea cauzei la arhive au constituit, în speță, o aplicare a regulii procedurale în litigiu care s-a dovedit a fi disproporționată în ceea ce privește scopul legitim urmărit; prin urmare, aceasta a adus atingere dreptului de acces la o instanță; prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții nu depun nicio cerere pentru prejudiciul material și moral. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, aceștia solicită rambursarea cheltuielilor procedurii în fața Curții de Conturi și a Curții, fără a furniza documente justificative. 31. Guvernul afirmă că cererea reclamanților pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată nu conține nicio explicație cu privire la prestațiile efectuate. 32. Curtea ia notă de faptul că reclamanții nu își calculează cererea pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată și nu furnizează nici o dovadă justificativă. În aceste condiții, Curtea consideră că cererea de satisfacție echitabilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 mai 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

STAMOULI ET AUTRES c. GRÈCE

(Requête n

o

1735/07)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mai 2009

DÉFINITIF

28/08/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Stamouli et autres c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mai 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

1735/07) dirigée contre la République hellénique par trois ressortissants de cet Etat, M

me

Evaggeli Stamouli et MM. Ilias et Dimitrios Stamoulis («

les requérants

»), qui ont saisi la Cour le 19 décembre 2006 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

M. Stamoulos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les déléguées de son agent, M

mes

O. Patsopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et S. Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Les requérants se plaignaient, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, d’une violation de leur droit d’accès à un tribunal.

4.

Le 24 janvier 2008, le président de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés en 1938, 1973 et 1974 respectivement et résident à Athènes.

6.

Le 23 octobre 1998, la Cour des comptes imposa à Georgios Stamoulis, époux et père des requérants respectivement et fonctionnaire au ministère de la Défense nationale, une amende de 12

900

000 drachmes (37

858 euros environ) pour avoir soustrait des vêtements et du matériel militaire de son service (acte n

o

3733/1998).

7.

Le 10 juin 1999, Georgios Stamoulis forma un appel contre l’acte n

o

3733/1998. Le 28 juin 2001, la Cour des comptes rejeta l’appel (arrêt n

o

1061/2001).

8.

Le 7 octobre 2002, Georgios Stamoulis se pourvut en cassation contre l’arrêt n

o

1061/2001. Selon l’article 51 du décret présidentiel n

o

774/1980 alors en vigueur, le récépissé de la notification dudit recours à la partie adverse devait être versé au dossier de l’affaire dans un délai de six mois à partir de l’introduction du recours, sous peine d’annulation de l’instance.

9.

Le 25 novembre 2003, Georgios Stamoulis décéda. Lors de l’audience de l’affaire, les requérants déclarèrent à l’assemblée plénière de la Cour des comptes qu’ils souhaitaient poursuivre la procédure en leurs noms. Le représentant de l’Etat sollicita le rejet du pourvoi comme infondé.

10.

Pendant la litispendance, une loi n

o

3160/2003 fut adoptée, prescrivant désormais non pas l’annulation de l’instance mais l’irrecevabilité de l’audience (

απαράδεκτο της συζήτησης

) dans le cas où la règle procédurale précitée n’était pas respectée (article 58 § 9). Selon la nouvelle disposition, l’intéressé gardait désormais la possibilité de demander la fixation d’une nouvelle date d’audience. Le rapport introductif de ladite loi relevait la rigidité excessive de la règle prévoyant l’annulation de l’instance

ipso jure.

Il relevait en particulier

:

«

La règle prévue au paragraphe 9 de l’article 58 vise à la levée d’une sanction excessivement sévère et injustifiée à l’égard du justiciable. (...) Le dépôt du récépissé de la notification du pourvoi auprès de la Cour des comptes est prévu uniquement en vue de la bonne organisation de son greffe et pour prévoir le nombre d’affaires qui seront inscrites au rôle et le temps nécessaire en vue de leur traitement. C’est la notification dans le délai prescrit du pourvoi à la partie adverse qui est cruciale en soi, parce qu’elle garantit le droit de celle-ci de défendre sa cause. C’est pourquoi, il est prévu par la nouvelle réglementation que le dépôt hors du délai prescrit du récépissé de la notification dans le dossier entraîne uniquement l’irrecevabilité de l’audience de l’affaire (

απαράδεκτο της συζήτησης της υπόθεσης

). Il convient de noter que, vu le but précité de l’obligation procédurale en cause, dans le cas où l’affaire est inscrite au rôle malgré l’absence du récépissé de la notification du dossier, l’examen de l’affaire n’est pas exclu, si la partie adverse y consent. Il est évident que la fixation de l’audience de l’affaire rend caduc le but pour lequel la règle en cause impose le dépôt du récépissé auprès du greffe de la Cour des comptes

».

11.

Le 7 juin 2006, l’assemblée plénière de la Cour des comptes déclara l’instance annulée. La haute juridiction considéra que l’article 58 § 9 de la loi n

o

3160/2003 n’était pas applicable en l’espèce. Elle constata que ladite disposition de caractère procédural trouvait application dans les affaires pendantes, mais uniquement à l’égard des actes procéduraux ayant eu lieu après sa mise en vigueur. En l’espèce, la Cour des comptes nota que l’introduction du pourvoi en cassation avait eu lieu le 7 octobre 2002, que ledit pourvoi avait été notifié à l’Etat le 22 janvier 2003 et que le récépissé de notification avait été inclus dans le dossier de l’affaire le 1

er

juin 2006. La Cour des comptes constata par la suite que le 30 juin 2003, date d’entrée en vigueur de la loi n

o

3160/2003, le délai de six mois pendant lequel l’intéressé était censé inclure le récépissé de notification dans le dossier de l’affaire était déjà écoulé. En conséquence, la haute juridiction considéra que le 7 avril 2003, date à laquelle le délai de six mois prescrit par l’article

51 § 1 du décret présidentiel n

o

774/1980 avait expiré, ladite disposition et non pas la loi n

o

3160/2003 était le droit applicable en l’espèce. Il en déduisit que Georgios Stamoulis s’était désisté de l’affaire et déclara l’instance annulée (arrêt n

o

1269/2006). Ledit arrêt fut notifié aux requérants le 22

juillet 2006.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

12.

L’article 51 du décret présidentiel n

o

774/1980 disposait à l’époque des faits

:

«

1.

S’agissant des recours en appel, des pourvois en cassation et des demandes de révision devant la Cour de comptes, le récépissé (...) de notification du recours à l’intéressé (le ministre, la personne morale compétents ou l’individu) doit être déposé au greffe de la Cour des comptes au plus tard dans les six mois après l’enregistrement du recours.

2.

A l’expiration dudit délai, il est considéré que le demandeur s’est désisté de son recours, l’instance est annulée

ipso jure

et l’affaire est classée (...)

»

13.

L’article 58 § 9 de la loi n

o

3160/2003 a remplacé l’article 51 § 2 du décret présidentiel n

o

774/1980 par la disposition suivante

:

«

Le dépôt hors du délai prescrit au paragraphe précédent du récépissé de notification entraîne l’annulation de l’audience (

απαράδεκτο της συζήτησης).

»

14.

Une partie au procès peut demander le rétablissement des choses en l’état si elle n’a pas pu observer un délai pour cause de force majeure (article 152 du code de procédure civile). Aux termes de l’article 154 du même code, le rétablissement des choses en l’état est demandé au tribunal devant lequel le procès principal est pendant, et, s’il n’y a pas de litispendance, au tribunal qui est compétent pour juger si l’acte pour lequel le délai avait été imparti a été accompli dans les délais. Lesdites dispositions s’appliquent par analogie à la procédure devant la Cour des comptes (Cour des comptes, assemblée plénière, arrêt n

o

895/2005).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

Les requérants se plaignent d’une atteinte au droit d’accès à un tribunal du fait de l’annulation de l’instance, au motif que le récépissé de la notification du pourvoi en cassation à la partie adverse avait été versé au dossier de l’affaire hors du délai de six mois prescrit par la législation applicable à l’époque. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

16.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Thèses des parties

17.

Les requérants allèguent que leur omission d’inclure le récépissé de la notification de leur pourvoi à la partie adverse n’a aucunement retardé la poursuite de la procédure. En effet, leur pourvoi en cassation avait été notifié à la partie adverse trois mois après la formation dudit recours et l’Etat ne s’est jamais plaint d’une atteinte éventuelle à ses droits procéduraux en raison de l’omission en cause. En outre, les requérants soutiennent que si l’affaire devait être, en tout état de cause, mise aux archives, il n’était pas nécessaire de fixer une date d’audience engendrant ainsi des frais de procédure inutiles.

18.

Le Gouvernement soutient que la règle procédurale en cause s’applique à l’égard de toutes les parties à la procédure devant la Cour des comptes, à savoir l’individu et l’Etat. Il estime que l’obligation d’inclure le récépissé de la notification du pourvoi à la partie adverse facilite la poursuite de la procédure dans des délais raisonnables, puisque le greffe de la Cour des comptes peut mieux organiser l’inscription des affaires au rôle. De surcroît, le Gouvernement fait valoir que l’article 51 du décret présidentiel laisse à l’intéressé six mois pour insérer le récépissé dans le dossier de l’affaire, ce qui constitue un délai suffisant pour s’acquitter de l’obligation en cause.

En outre, le Gouvernement relève que par sa décision

Siderakis et autres c. Grèce

(n

o

21606/05, 6 septembre 2007), qui, selon lui, serait identique au cas d’espèce, la Cour a déjà déclaré irrecevable le grief des requérants tiré du droit d’accès à un tribunal. En particulier, selon le Gouvernement, dans l’affaire précitée, les moyens contenus dans le mémoire ampliatif des requérants soumis à la Cour de cassation, ont été rejetés comme irrecevables, faute pour les requérants d’avoir informé la haute juridiction que le mémoire ampliatif avait été notifié dans le délai prescrit à la partie adverse. Le Gouvernement soutient qu’à l’instar de l’affaire

Siderakis,

la présente affaire concerne l’application d’une condition de recevabilité au stade de la cassation et afférente aux modalités de notification des documents de la procédure à la partie adverse. Enfin, le Gouvernement argue que les requérants auraient pu, suite à l’annulation de l’instance, solliciter le «

rétablissement des choses en l’état

» (

αίτηση επαναφοράς των πραγμάτων στην προτέρα κατάσταση

), soulevant éventuellement des raisons de force majeure qui les auraient empêchés de verser le récépissé de notification au dossier dans le délai imparti.

2.

Appréciation de la Cour

19.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,

mutatis mutandis

,

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

, 19

décembre 1997, § 31,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VIII) et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres,

Tejedor García c. Espagne

, 16 décembre 1997, § 31,

Recueil

1997

‑

VIII). Cela est aussi vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles de nature procédurale telles que les formes et les délais régissant l’introduction d’un recours (voir

Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne

, 28 octobre 1998, § 43,

Recueil

1998

‑

VIII).

20.

La Cour note, de plus, que la réglementation relative aux formes à respecter pour introduire un recours vise certainement à assurer une bonne administration de la justice. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. Toutefois, la réglementation en question ou l’application qui en est faite ne devrait pas empêcher les justiciables de se prévaloir d’une voie de recours disponible (voir,

mutatis mutandis

,

Société Anonyme Sotiris et Nikos Koutras Attee c. Grèce

, n

o

39442/98, § 20, CEDH

2000

‑

XII).

21.

D’autre part, il ressort de la jurisprudence de la Cour que le «

droit à un tribunal

», dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même

; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir

Rodríguez Valín c.

Espagne

, n

o

47792/99, § 22, 11

octobre 2001).

22.

S’agissant des faits de la cause, la Cour estime, d’emblée, que l’obligation de verser au dossier le récépissé de la notification du pourvoi en cassation à la partie adverse dans le délai imparti, sert les intérêts de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice. En effet, la Cour convient, avec le Gouvernement, que ladite règle permet au greffe de la juridiction concernée de mieux assurer le traitement des affaires dans la mesure où l’on peut connaître à l’avance le nombre des affaires qui sont prêtes à être inscrites au rôle et dans lesquelles la partie adverse a pris connaissance du recours exercé (voir,

mutatis mutandis

,

Siderakis et autres c. Grèce,

décision précitée).

23.

Toutefois, dans le cas d’espèce, la Cour considère que la question particulière qui se pose à l’égard du droit d’accès à un tribunal n’est pas afférente à la raison d’être de la règle en cause mais aux conséquences de sa méconnaissance. En effet, la Cour des comptes a considéré, en appliquant la règle procédurale en vigueur au moment de l’introduction du pourvoi en cassation, que l’instance en cause avait été annulée

ipso jure

, ce qui a eu comme conséquence le classement de l’affaire.

24.

Aux yeux de la Cour, imposer l’annulation de l’instance

ipso jure

est une conséquence particulièrement grave vu, notamment, le but de cette règlementation qui ne concerne pas les droits procéduraux de la partie adverse, mais le bon traitement des affaires par le greffe de la Cour des comptes. En effet, la réglementation en cause constitue une sorte de présomption irréfragable, prescrivant que l’absence du récépissé dans le dossier équivaut au désistement de l’affaire de la part de l’intéressé. Ainsi, elle ne permet pas à l’intéressé de présenter lors de l’audience des raisons qui l’auraient éventuellement empêché d’insérer dans le dossier le récépissé dans le délai prescrit. D’ailleurs, la Cour observe que plus de trois ans se sont écoulés en l’espèce entre l’échéance du délai prescrit par l’article 51 §

1 du décret présidentiel et l’audience devant l’assemblée plénière de la Cour des comptes, alors que la disposition précitée prévoyait le classement direct de l’affaire aux archives.

25.

Certes, le Gouvernement suggère que les requérants auraient pu demander, suite au classement de l’affaire, le rétablissement des choses en l’état. Néanmoins, la Cour rappelle que le grief des requérants ne concerne que les conséquences, prétendument sévères, de la non-inclusion du récépissé de notification du pourvoi dans le cadre de la procédure en cause. En d’autres termes, la question qui se pose en l’espèce est celle de l’atteinte au droit d’accès à un tribunal. Cette question se pose même dans le cas où, comme en l’espèce, les requérants n’avaient pas d’excuse valable pour avoir omis d’inclure le récépissé en cause. Or, la possibilité de rouvrir la procédure, au moyen d’un nouveau recours, implique que le justiciable fasse état d’un événement l’ayant empêché d’inclure dans le temps imparti le récépissé de notification dans le dossier de l’affaire. Au demeurant, la Cour note que le Gouvernement ne fournit aucun élément supplémentaire, ni sur l’interprétation de la «

force majeure

» par les juridictions internes, ni sur les modalités d’exercice dudit recours et les conséquences découlant de son éventuelle admission.

26.

En outre, la Cour note que la présente affaire se distingue de l’affaire

Siderakis et autres

(décision précitée),

invoquée par le Gouvernement. En effet, dans cette dernière les requérants avaient omis d’informer le greffe de la Cour de cassation que leur mémoire ampliatif avait bien été notifié à la partie adverse. Néanmoins, ladite omission avait entraîné uniquement l’irrecevabilité des moyens de cassation invoqués dans le mémoire ampliatif et non pas l’annulation

ipso jure

de l’instance, ce qui était le cas en l’occurrence. Partant, les conséquences de l’application de la règle en cause étaient beaucoup plus graves dans le cas d’espèce que dans l’affaire

Siderakis et autres.

27.

Enfin, la Cour prend note de la reconnaissance explicite par le législateur du caractère «

extrêmement sévère et injustifié

» de la règle procédurale en cause dans le rapport introductif de la loi n

o

3160/2003 qui a modifié l’article 51 du décret présidentiel n

o

774/1980 relatif à la Cour des comptes. Ladite loi est entrée en vigueur avant l’arrêt n

o

1269/2006 de la Cour des comptes et, partant, la haute juridiction interne avait connaissance de la position claire du législateur quant à la raison d’être de la disposition appliquée en l’espèce. En particulier, le législateur a considéré que l’annulation de l’audience (

απαράδεκτο της συζήτησης

), qui offre désormais au justiciable la possibilité de demander la fixation d’une nouvelle date d’audience, était la conséquence conforme au but particulier de la réglementation en cause. De plus, se référant une fois de plus à la raison d’être de la règle en cause, le législateur a aussi admis que, lorsque l’affaire est inscrite au rôle, son examen ne saurait être exclu par la Cour des comptes, si la partie adverse ne soulève pas l’omission d’inclure le récépissé de notification dans le dossier. La Cour relève que tel était le cas en l’espèce où, malgré l’absence de dépôt du récépissé de notification auprès du greffe, l’Etat n’a pas sollicité l’annulation de l’instance lors de l’audience de l’affaire.

28.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que l’annulation de l’instance

ipso jure

et le classement de l’affaire aux archives ont constitué en l’espèce une application de la règle procédurale litigieuse qui s’est avérée disproportionnée à l’égard du but légitime poursuivi. Elle a ainsi porté atteinte au droit d’accès à un tribunal.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

Dommage et frais et dépens

30.

Les requérants ne présentent aucune demande au titre du dommage matériel et moral. Au titre des frais et dépens, ils demandent le remboursement des frais de la procédure devant la Cour des comptes et la Cour, sans fournir de pièce justificative.

31.

Le Gouvernement affirme que la demande des requérants au titre des frais et dépens ne comporte aucune explication quant aux prestations effectuées.

32.

La Cour note que les requérants ne chiffrent pas leur demande au titre des frais et dépens et ne fournissent aucune pièce justificative. Dans ces conditions, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mai 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente