Z.a.n.t.e. - Marathonisi A.E. împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 14216/03) adresată Republicii Elene și de care o societate anonimă având sediul la Atena, Z.A.N.T.E. - Marathonisi A.E. („societatea reclamantă"), a sesizat Curtea la 23 aprilie 2003 în conformitate cu art. 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Printr-o hotărâre din 6 decembrie 2007 („hotărârea pe fond"), Curtea a judecat că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. În particular, Curtea a considerat că criteriul folosit de jurisdicțiile administrative la examinarea cererilor de indemnizare ale societății reclamante pentru blocajul total al proprietății, precum și comportamentul ulterior al autorităților interne, au rupt echilibrul echitabil care ar trebui să domnească, în materia reglementării utilizării bunurilor, între interesul public și interesul privat (Z.A.N.T.E. – Marathonisi A.E. c. Grecia, nr. 14216/03, § 55, 6 decembrie 2007).

Bazîndu-se pe art. 41 din Convenție, societatea reclamantă cerea suma de 21.001.350 de euro la titlul prejudiciului material suferit. La titlul prejudiciului moral, ea solicita suma de 10.000 de euro. În sfârșit, cerea suma de 24.273,02 euro la titlul cheltuielilor și daunelor.

Chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nefind într-o stare bună, Curtea a pus-o în rezervă și a invitat părțile să-i prezinte în scris, în termen de șase luni, observațiile lor cu privire la aceasta și, în special, să-i dea seama cu privire la orice acord pe care ar putea să-l ajungă (ibidem, § 59, și punctul 2 al dispositiv).

Atât societatea reclamantă cât și Guvernul au depus observații și ulterior au răspuns la observațiile prezentate de fiecare parte. PE DREPT

Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante înalte nu permite ștergerea decât în mod incomplet a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudecate, după caz, o satisfacție echitabilă." A. Daune 1. Prejudiciu material a) Tezele părților i. Societatea reclamantă

Pentru a sprijini cererile sale de satisfacție echitabilă, societatea reclamantă afirmă mai întâi că în cauza de față încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 rezultă, pe de o parte, din refuzul jurisdicțiilor interne, sesizate în 1993 și 1998, de a recunoaște dreptul la indemnizare pentru prejudiciul rezultând din suprimarea dreptului de a construi și, pe de altă parte, din comportamentul ulterior al autorităților, care tolerează și chiar participă în mod activ, prin intermediul Organismului Parcului Național din Zakynthos, la exploatarea turistică a insulei. Societatea reclamantă estimează că este astfel victimă a unei încălcări continue a dreptului ei de proprietate.

De altfel, societatea reclamantă observă că autoritățile competente au recunoscut în 1972 că izlețul avea caracter privat destinat exploatării turistice și că nu era supus disposițiilor codului forestier. Ea susține că în 1991, șeful Direcției Pădurilor din Zakynthos a recunoscut expresiv, într-un document datat 27 noiembrie 1991 și adresat Prefectului din Zakynthos, că nu fusese o clasificare a proprietății litigioase ca teren forestier de către autoritatea competentă.

Societatea reclamantă produce trei rapoarte de expertiză, stabilite la cererea sa în iulie 2004 și februarie 2008 de către experții imobiliari „Deloitte Business Solutions S.A." și „Axies-Lambert Smith Hampton" respectiv. Ea susține că la momentul achiziției izlețului Marathonisi, legislația îi recunoștea un anumit drept de constructibilitate asupra acestuia. Societatea reclamantă prezintă Curții versarea a două sume la titlul reparării prejudiciului material: pe de o parte, solicită indemnizarea sa pentru prejudiciul corespunzând pierderii veniturilor așteptate și, pe de altă parte, cere o sumă pentru pierderea valorii vânale a proprietății datorită actelor administrative successive care interziseseră practic posibilitatea exploatării sale.

Referitor la pierderea veniturilor din 1985, data când Grecia a recunoscut dreptul de recurs individual, pe care reclamanta putea în mod legitim să se aștepte, aceasta reamintește că, conform legislației relevante la momentul achiziției izlețului, avea dreptul de a face construi un complex hotelier cu capacitate de 1.500 de paturi. Cu toate acestea, în dorința de a proteja țestoasele marine, propunese autorităților interne un compromis constând din construcția unui complex turistic redus la 400 de paturi, conceput după modelul insulei Heron din Queensland în Australia, citat ca model de gestionare a eco-turismului, transpozabil pe insula Marathonisi. Societatea reclamantă susține că evaluarea expertului imobiliar Deloitte este stabilită în raport cu un proiect eco-turistic al unui complex de 400 de paturi. Pierderea de venituri pentru perioada de la 1985 până la sfârșitul 2007 s-ar ridica la 9.357.768 de euro (EUR).

Societatea reclamantă susține că suma solicitată pentru pierderea de venituri este cu atât mai rezonabilă dacă se ia în considerare comportamentul autorităților grecești cu privire la exploatarea izlețului Marathonisi. Ea observă că autoritățile grecești realizează venituri, la fel ca operatorii turistici, prin exploatarea turistică a izlețului, fără a obține consimțământul proprietarei. Societatea reclamantă se referă, printre altele, la raportul stabilit la 10 decembrie 2003 de Comisia pentru cereri a Parlamentului European, care afirmă că Parcul Național Maritim din Zakynthos percepe un euro per vizitator. De asemenea observă că actul nr. 133949/2006 al Secretarului General la Ministerul Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice prevede un program de lucrări, în particular pe izlet Marathonisi, cu subvenții provenind din statul grec și din Uniunea Europeană în vederea dezvoltării eco-turismului pe izletul menționat. Societatea reclamantă susține că niciodată nu și-a acordat consimțământul pentru realizarea acestui proiect.

Referitor la pierderea valorii vânale a proprietății sale, societatea reclamantă observă că, conform unui act al Ministrului Finanțelor datat 24 martie 1972, valoarea vânală a izletului în cauză fu evaluată la 45 de milioane drahme grecești (aproximativ 132.000 de euro). Ea susține că prin același act, Ministrul Finanțelor a recunoscut izletul apt pentru exploatare turistică și a aprobat statuturile societății în cauză. Ca comparație, reclamanta observă că în 1972, această sumă corespundea echivalentului a 1.500.000 de dolari americani. Conform raportului stabilit de expertul imobiliar Deloitte, această sumă actualizată în 1986, chiar înainte de actul ministrial reducând constructibilitatea izletului la o locuință de 200 m2, s-ar fi ridicat la 557.235.000 drahme grecești (aproximativ 1.635.319 EUR). De altfel, ținând seama de blocajul total privind posibilitatea de a construi pe acesta, aceeași sumă actualizată în 2007 s-ar fi ridicat la 8.592.194 EUR. În sfârșit, societatea reclamantă prezintă Curții un raport complementar stabilit de expertul imobiliar Axies-Lambert Smith Hampton în februarie 2008. Conform acestui raport, valoarea vânală a terenului în cauză chiar după intrarea în vigoare a actului ministrial din 1986, s-ar fi ridicat la 98.035.000 drahme (aproximativ 287.600 EUR), dacă reclamanta ar fi realizat la propriile sale cheltuieli construcția locuinței autorizate.

Societatea reclamantă subliniază că raportul expertului imobiliar Deloitte ține seama doar de rata inflației bazate pe indicele consumului și nu include creșterea prețurilor imobiliarelor în regiune datorită în special dezvoltării proiectelor turistice și îmbunătățirii infrastructurii, cum ar fi aeroportul și autostrăzile. Ea observă că, conform bazei de date oficiale a Ministerului Finanțelor, „valoarea obiectivă", și anume valoarea reținută de fiscalitate, a unui teren cu suprafață de 300.000 m2, neconstruit, necultivat și neafectat dezvoltării turistice care se situează în aceeași comună ca izletul Marathonski, se ridică în prezent la 9.385.200 EUR. Pe baza acestei comparații, societatea reclamantă estimează că suma de 8.592.194 EUR stabilită de Deloitte este deplin rezonabilă. De altfel, ea susține că pentru a estima valoarea actuală a izletului Marathonski, în ipoteza că dreptul societății reclamante de a-și realiza proiectul eco-turistic nu ar fi fost suprimat, ar trebui aplicat un procent minim de 50% pe baza valorii reținute de expertul imobiliar Deloitte. Prin urmare, valoarea izletului Marathonski s-ar ridica în prezent la 14.076.000 EUR.

Societatea reclamantă observă, în sfârșit, că expertul imobiliar Axies-Lambert Smith Hampton a efectuat o inspecție pe teren în februarie 2008, în scopul de a putea estima valoarea sa actuală. Inspectarea locului a relevat o degradare importantă a izletului, datorată mai ales turismului "sălbatic" organizat și tolerat de autoritățile Parcului Maritim și eroziunii, din lipsă de a fi efectuat lucrările necesare pentru a face față acestui fenomen natural. Societatea reclamantă admite că acest element determină o scădere a valorii vânale a izletului care s-ar ridica la 195.000 EUR.

În lumina tuturor calculelor anterioare, societatea reclamantă estimează că pierderea valorii vânale actuale a terenului s-ar ridica la 13.881.000 EUR. ii. Guvernul

Guvernul susține că societatea reclamantă nu poate avansa pretenții la titlul prejudiciului material pe baza imposibilității de a face construi un complex turistic pe izletul în cauză. El afirmă că restricțiile privind constructibilitatea proprietății în cauză înainte de 20 noiembrie 1985, data recunoașterii de către statul grec a dreptului de recurs individual, nu intră în competența ratione temporis a Curții și nu pot fi luate în considerare pentru calculul compensației care trebuie alocată la titlul prejudiciului material.

De altfel, Guvernul observă că la momentul achiziției izletului, acesta avea caracter forestier și, prin urmare, orice exploatare urbanistică și mai ales turistică era interzisă. Guvernul observă că caracterul forestier al izletului reșea din morfologia solurilor și vegetația forestieră. El adaugă că, deși administrația nu încă calificase izletul ca fiind forestier conform procedurii prevăzute de dreptul intern relevant, această caracteristică este stabilită prin mai multe sentințe pronunțate de Consiliul de Stat și Curtea de Casație. Guvernul susține că, având în vedere natura acțiunilor pentru despăgubiri intentate de societatea reclamantă în fața jurisdicțiilor administrative în contextul acestui litigiu, acestea nu au avut ocazia să confirme calitatea forestieră a proprietății în cauză.

De altfel, conform Guvernului, constructibilitatea izletului ar fi fost mereu supusă unor condiții pe care societatea reclamantă niciodată nu le-a îndeplinit. Conform Guvernului, atunci când reclamanta a procedat în 1972 la achiziția izletului Marathonski, avea doar intenția vag de a face construi un complex turistic, fără a fi prezentat anterior administrației o cerere clară și precisă care să tind la deschiderea unei proceduri, în conformitate cu dreptul intern relevant și care să vizeze aprobarea proiectelor de construcție a unui complex hotelier pe izlet. Guvernul adaugă că societatea reclamantă a explicit respins posibilitatea, care-i fusese oferită de curtea administrativă de apel în ordinul ei înainte de a se pronunța nr. 2873/2000, de a cere o indemnizare pe fundamentul articolului 22 al legii nr. 1650/1986. El susține că în loc de a baza cererea pe aceasta disposiție, care prevede despăgubirea interesatului datorită actelor administrative legale care restricționează folosirea proprietății, societatea reclamantă a intenționat o acțiune pentru despăgubiri bazată pe art. 105 al legii de însoțire a codului civil, disposiție care se aplică doar în cazul prejudiciului consecutiv actelor sau omisiunilor ilegale ale organelor statale.

Pentru Guvern, reclamanta nu putea valabil invoca în fața tribunalelor administrative că, din cauza măsurilor legale luate de autoritățile interne, a existat o atingere disproporționată a proprietății și, în special, o încălcare a principiului încrederii legale, deoarece nu a avut niciodată dreptul de a exploata izletul în cauză după voie. De aceea, ar fi inventat în fața jurisdicțiilor administrative exercitarea unui recurs care nu era nici potrivit nici efectiv în cazul ei.

În final, Guvernul susține că aserțiunile societății reclamante cu privire la subvențiile versate de statul grec și Uniunea Europeană Parcului Național Maritim din Zakynthos nu sunt relevante pentru fixarea compensației care trebuie alocată în cauza de față. În orice caz, Guvernul observă că statul nu profită de vizitele turistice pe izletul Marathonski și că toate inițiativele întreprinse vizează protecția mediului natural.

Pe scurt, Guvernul observă că societatea reclamantă rămâne în continuare proprietară a izletului Marathonski și, prin urmare, suma de alocat la titlul prejudiciului material suferit nu ar putea reflecta sau fi legată de valoarea vânală a proprietății litigioase. El susține că societatea nu ar avea în niciun fel dreptul de a fi indemnizată pentru imposibilitatea de a face construi un complex hotelier pe izletul Marathonski. În schimb, această despăgubire ar trebui să poarte doar asupra limitării dreptului ei de a construi introdusă de decizia ministerială din 1986 și decretul prezidențial din 1990. Conform Guvernului, o sumă de 30.000 de euro (EUR) ar fi suficientă și adecvată pentru repararea pagubei rezultând din privarea dreptului de a construi pe izlet, ținând seama de cheltuielile pe care societatea reclamantă le-ar suporta în acest scop. b) Aprecierea Curții

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o încălcare determină pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în așa fel încât să restabilească cât mai mult posibil situația anterioară (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI și Katsaros c. Grecia (satisfacție echitabilă), nr. 51473/99, § 17, 13 noiembrie 2003).

Statele sunt în principiu libere de a alege mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri constatând o încălcare. Acest putere de apreciere cu privire la modalitățile de execuție a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere cu care este dotată obligația primordială impusă de Convenție statelor contractante: asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, revine statului pârât să o realizeze, Curtea neavând nici competența nici posibilitatea practică de a o realiza ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau permite doar incomplet ștergerea consecințelor încălcării, art. 41 dă putere Curții să acorde, dacă este cazul, părții prejudecate satisfacția care i se pare adecvată (Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2000-I).

De altfel, Curtea reamintește că doar prejudiciile cauzate de încălcările Convenției pe care Curtea le-a constatat sunt susceptibile să dea dreptul la alocare de satisfacție echitabilă (Motais de Narbonne c. Franța (satisfacție echitabilă), nr. 48161/99, § 19, 27 mai 2003).

Referitor la cauza de față, Curtea reamintește, în primul rând, că a judecat, în decizia sa asupra admisibilității, că recursul bazat pe art. 22 al legii nr. 1650/1986 precum și efectele sale potențiale erau manifestabil mai limitate decât cele rezultând din acțiunea pentru indemnizare bazată pe art. 105 al legii de însoțire a codului civil. Ea a concluzionat că societatea reclamantă făcuse un uz normal al căilor de recurs pe care le avea la dispoziție în dreptul grec (Z.A.N.T.E. – Marathonski A.E. c. Grecia (dec.), nr. 14216/03, 1 iunie 2006). De altfel, în hotărârea sa pe fond, Curtea s-a exprimat în acești termeni: "(...) criteriul folosit de jurisdicțiile administrative la examinarea cererilor de indemnizare ale societății reclamante pentru blocajul total al proprietății precum și comportamentul ulterior al autorităților interne au rupt echilibrul echitabil care ar trebui să domnească, în materia reglementării utilizării bunurilor, între interesul public și interesul privat (...)" (Z.A.N.T.E. – Marathonski A.E. c. Grecia, nr. 14216/03, § 55, 6 decembrie 2007). În particular, Curtea a considerat că motiv reținut de jurisdicțiile interne pentru respingerea cererilor de indemnizare ale societății reclamante s-a distins prin rigoare particulară. De fapt, faptul de a asimila orice teren care se găsește în afara zonei urbane la un teren destinat unui utilizare agricolă, avicol, silvic sau de divertisment public a introdus o prezumție irefragabilă care nu ia în seamă particularitățile fiecărui teren neinclusit în zona urbană (Z.A.N.T.E. – Marathonski A.E. c. Grecia, precitată, § 52).

De altfel, Curtea constatat existența unor activități pe izlet, necompatibile cu motivele pentru care proprietatea societății reclamante fusese afectată de restricții deosebit de severe privind exploatarea. Ea observă că Marathonski era zilnic invadat de turiști, plaja sa era foarte poluată și nu existau toalete. Pe baza acestei constatări, Curtea a considerat că atunci când statul impune restricții importante exploatării unei proprietăți private cu scopul de a asigura protecția efectivă a mediului, îi revine cel puțin să nu tolere activități capabile să mineze realizarea acestui obiectiv (Z.A.N.T.E. – Marathonski A.E. c. Grecia, precitată, § 54).

Reiese din acest raționament că Curtea s-a bazat, pentru a caracteriza ingerința incriminată, pe imposibilitatea pentru societatea reclamantă de a exploata proprietatea și, a fortiori, pe absența despăgubirii din partea jurisdicțiilor interne la acest sens. Cu alte cuvinte, Curtea nu concluzionareprivare, licită sau nu, a proprietății. Prin urmare, în cauza de față, natura încălcării constate în hotărârea pe fond nu o permite să plece de la principiul restitutio in integrum (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, §§ 20-21, 28 mai 2002) și doar o indemnizare este susceptibilă să compenseze prejudiciul susținut. Cu toate acestea, societatea reclamantă suferat în speța de față o restricție radicală a posibilității de a se bucura în plenă măsură de proprietatea, potrivit drepturilor care-i fuseseră recunoscute de legislația relevantă la momentul achiziției izletului (a se vedea Housing Association of War Disabled și Victims of War of Attica și altele c. Grecia (satisfacție echitabilă), nr. 35859/02, § 28, 27 septembrie 2007). Curtea consideră că blocajul total al proprietății societății reclamante datorită limitării progresive a dreptului ei de a construi a, de fapt, golit dreptul ei de proprietate de substanță. Este deci un element pe care Curtea ar putea în special să-l ia în considerare în calcularea compensației de alocat la titlul prejudiciului material suferit.

Spus fiind aceasta, Curtea estimează că circumstanțele cauzei nu se pretează la o evaluare precisă a prejudiciului material. Cauza de față având ca origine pierderea utilizării izletului în cauză în perioada litigioasă, acest prejudiciu prezintă caracter intrinsec aleatoriu, ceea ce face imposibil un calcul precis al compensării sale (Lallement c. Franța (satisfacție echitabilă), nr. 46044/99, § 16, 12 iunie 2003). Aceasta este cu atât mai adevărat că diferența separând metodele de calcul folosite în acest scop de către părți în litigiu este foarte mare (Katsaros c. Grecia (satisfacție echitabilă), precitată, § 21).

În lumina acestor considerații, și statuând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea judecă rezonabil de a aloca societății reclamante 2.000.000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit. 2. Prejudiciu moral

Societatea reclamantă cere 10.000 EUR la titlul prejudiciului moral.

Guvernul susține că această sumă este excesivă și că constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral al reclamantei. În orice caz, Guvernul consideră că suma de 3.000 EUR ar fi suficientă pentru acoperirea pagubei morale pretins suferite de reclamanta în această cauză.

Curtea consideră că în speța de față constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. B. Cheltuielile și daunele

Societatea reclamantă cere 43.775,50 EUR, facturi în mână, pentru cheltuielile și daunele pe care le-a suportat pentru a-și pune în valoare drepturile la titlul Convenției, sumă pe care o repartizează după cum urmează: i. 11.950 EUR pentru cheltuielile legate de realizarea expertizelor; ii. 31.825,5 EUR pentru procedura urmată în fața Curții.

Guvernul estimează că sumele reclamate sunt excesive și că nu există o legătură de cauzalitate între ele și încălcarea constatată, având în vedere că recursurile exercitate de societatea reclamantă erau complet inoportune și inutile. Conform Guvernului, suma susceptibilă de a fi alocată la titlul cheltuielilor și daunelor nu ar putea depăși 5.000 EUR.

Curtea reamintește că alocare cheltuielilor și daunelor la titlul articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și, de altfel, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], precitată, § 54). De altfel, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 66, seria A nr. 288).

Curtea nu îndoiește necesitatea suportării cheltuielilor, dar constată excesivi onorarii totali revendicați la acest titlu. Ea consideră deci că trebuie să fie despăgubiți parțial. Ținând seama de circumstanțele cauzei, și statuând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea judecă rezonabil de a aloca societății reclamante un montant de 35.000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată de ea la titlu de impozit. C. Dobânzi pentru întârziere

Curtea consideră că este adecvat să fixeze rata dobânzii de întârziere conform ratei dobânzii pentru ușurarea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorat de trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că constatarea încălcării furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de societatea reclamantă; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze societății reclamante, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 2.000.000 EUR (doi milioane euro) pentru prejudiciu material; ii. 35.000 EUR (treizeci și cinci de mii euro) pentru cheltuielile și daunele; iii. orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de ea pe aceste sume; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii pentru ușurarea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 28 mai 2009 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 14216/03) dirigée contre la République hellénique et dont une société anonyme ayant son siège à Athènes, Z.A.N.T.E. - Marathonisi A.E. (« la société requérante »), a saisi la Cour le 23 avril 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Par un arrêt du 6 décembre 2007 (« l’arrêt au principal »), la Cour a jugé qu’il y avait eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. En particulier, la Cour a considéré que le critère employé par les juridictions administratives lors de l’examen des demandes d’indemnisation de la société requérante pour le blocage total de sa propriété, ainsi que le comportement subséquent des autorités internes, ont rompu le juste équilibre devant régner, en matière de réglementation de l’usage des biens, entre l’intérêt public et l’intérêt privé ( Z.A.N.T.E. – Marathonisi A.E. c. Grèce , n o 14216/03, § 55, 6 décembre 2007).

En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, la société requérante réclamait la somme de 21 001 350 euros au titre du dommage matériel subi. Au titre du dommage moral, elle sollicitait la somme de 10 000 euros. Elle demandait enfin la somme de 24 273,02 euros au titre des frais et dépens.

La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité les parties à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel elles pourraient aboutir ( ibidem , § 59, et point 2 du dispositif).

Tant la société requérante que le Gouvernement ont déposé des observations et ont subséquemment répondu aux observations soumises par chaque partie. EN DROIT

Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage 1. Dommage matériel a) Thèses des parties i. La société requérante

A l’appui de ses demandes de satisfaction équitable, la société requérante affirme tout d’abord qu’en l’occurrence la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 résulte, d’une part, du refus des juridictions internes, saisies en 1993 et en 1998, de reconnaître le droit à indemnisation du préjudice résultant de la suppression du droit de construire et, d’autre part, du comportement subséquent des autorités, qui tolèrent et participent même activement, par l’intermédiaire de l’Organisme du Parc national de Zakynthos, à l’exploitation touristique de l’île. La société requérante estime ainsi qu’elle est victime d’une violation continue de son droit de propriété.

En outre, la société requérante note que les autorités compétentes ont reconnu en 1972 que l’îlot avait un caractère privé destiné à l’exploitation touristique et qu’il n’était pas soumis aux dispositions du code forestier. Elle allègue qu’en 1991, le chef de la Direction des Forêts de Zakynthos a expressément reconnu, dans un document daté du 27 novembre 1991 et adressé au Préfet de Zakynthos, qu’il n’y avait pas eu de classement de la propriété litigieuse comme terrain forestier par l’autorité compétente.

La société requérante produit trois rapports d’expertise, établis à sa demande en juillet 2004 et février 2008 par les experts immobiliers « Deloitte Business Solutions S.A. » et « Axies-Lambert Smith Hampton » respectivement. Elle affirme qu’au moment de l’acquisition de l’îlot Marathonisi, la législation lui reconnaissait un certain droit de constructibilité sur celui-ci. La société requérante soumet à la Cour le versement de deux sommes au titre de réparation du dommage matériel : d’une part, elle sollicite son indemnisation pour le préjudice correspondant à la perte des revenus escomptés et, d’autre part, elle demande une somme pour la perte de la valeur vénale de sa propriété en raison des actes administratifs successifs ayant interdit en pratique la possibilité de son exploitation.

S’agissant de la perte de revenus depuis 1985, date de la reconnaissance par la Grèce du droit de recours individuel, que la requérante pouvait légitimement escompter, celle-ci rappelle que, selon la législation pertinente au moment de l’acquisition de l’îlot, elle avait le droit de faire édifier un complexe hôtelier d’une capacité de 1 500 lits. Pourtant, dans le souci de protéger les tortues marines, elle avait proposé aux autorités internes un compromis consistant en l’édification d’un complexe touristique réduit à 400 lits, conçu sur le modèle de l’île d’Heron au Queensland en Australie, cité comme un modèle de gestion d’éco-tourisme, transposable sur l’île de Marathonisi. La société requérante affirme ainsi que l’évaluation de l’expert immobilier Deloitte est établie par rapport à un projet éco-touristique d’un complexe de 400 lits. Le manque à gagner pour la période allant de 1985 à la fin 2007, s’élèverait à 9 357 768 euros (EUR).

La société requérante affirme que la somme sollicitée pour la perte de revenus est d’autant plus raisonnable si on prend en compte le comportement des autorités grecques quant à l’exploitation de l’îlot Marathonisi. Elle relève ainsi que les autorités grecques réalisent des revenus, à l’instar des opérateurs touristiques, par l’exploitation touristique de l’îlot, sans avoir obtenu le consentement de la propriétaire. La société requérante se réfère, entre autres, au rapport établi le 10 décembre 2003 par le Comité des pétitions du Parlement européen, qui affirme que le Parc national maritime de Zakynthos perçoit un euro par visiteur. Elle relève aussi que l’acte n o 133949/2006 du Secrétaire général au Ministère de l’environnement, de l’aménagement du territoire et des travaux publics prévoit un programme de travaux, notamment sur l’îlot de Marathonisi, avec des subventions provenant de l’Etat grec et de l’Union européenne en vue du développement de l’éco-tourisme sur ledit îlot. La société requérante affirme n’avoir jamais accordé son consentement à la réalisation de ce projet.

S’agissant de la perte de la valeur vénale de sa propriété, la société requérante relève que, selon un acte du Ministre des finances daté du 24 mars 1972, la valeur vénale de l’îlot en cause fut évaluée à 45 millions de drachmes grecs (132 000 euros environ). Elle affirme que par le même acte, le Ministre des finances a reconnu l’îlot apte à son exploitation touristique et a approuvé les statuts de la société concernée. A titre de comparaison, la requérante note qu’en 1972, cette somme correspondait à l’équivalent de 1 500 000 dollars américains. Selon le rapport établi par l’expert immobilier Deloitte, cette somme réactualisée en 1986, juste avant l’acte ministériel réduisant la constructibilité de l’îlot à une habitation de 200 m 2 , s’élevait à 557 235 000 drachmes grecques (1 635 319 EUR environ). De plus, compte tenu du blocage total quant à la possibilité de construire sur celui-ci, la même somme réactualisée en 2007 s’élèverai à 8 592 194 EUR. Enfin, la société requérante soumet à la Cour un rapport complémentaire établi par l’expert immobilier Axies-Lambert Smith Hampton en février 2008. Selon ce rapport, la valeur vénale du terrain en cause juste après l’entrée en vigueur de l’acte ministériel de 1986, s’élèverait à 98 035 000 drachmes (287 600 EUR environ), si la requérante avait réalisé à ses frais la construction de l’habitation autorisée.

La société requérante souligne que le rapport de l’expert immobilier Deloitte ne tient compte que du taux d’inflation basé sur l’indice de la consommation et n’inclut pas l’augmentation des prix de l’immobilier dans la région en raison notamment du développement de projets touristiques et de l’amélioration des infrastructures, comme l’aéroport et les autoroutes. Elle relève que, selon la base de données officielle du Ministère des finances, la « valeur objective », à savoir la valeur retenue par la fiscalité, d’un terrain d’une surface de 300 000 m 2 , non construit, non cultivé et n’étant pas affecté au développement touristique qui se situe dans la même municipalité que l’îlot Marathonisi, s’élève actuellement à 9 385 200 EUR. Sur la base de cette comparaison, la société requérante estime que la somme de 8 592 194 EUR établie par Deloitte est tout à fait raisonnable. De surcroît, elle affirme qu’afin d’estimer la valeur actuelle de l’îlot Marathonisi, dans l’hypothèse où le droit de la société requérante à réaliser son projet éco-touristique n’avait pas été supprimé, il faudrait appliquer un pourcentage minimal de 50 % sur la base de la valeur retenue par l’expert immobilier Deloitte. Ainsi, la valeur de l’îlot Marathonisi s’élèverait actuellement à 14 076 000 EUR.

La société requérante note, enfin, que l’expert immobilier Axies-Lambert Smith Hampton a effectué une visite des lieux en février 2008, aux fins de pouvoir estimer sa valeur actuelle. L’inspection des lieux a révélé une dégradation importante de l’îlot, due principalement au tourisme « sauvage » organisé et toléré par les autorités du Parc maritime et à l’érosion, faute d’avoir effectué les travaux nécessaires pour faire face à ce phénomène naturel. La société requérante admet que cet élément entraîne une baisse de la valeur vénale de l’îlot qui s’élèverait à 195 000 EUR.

Au vu de tous les calculs précédents, la société requérante estime que la perte de la valeur vénale actuelle du terrain s’élèverai à 13 881 000 EUR. ii. Le Gouvernement

Le Gouvernement allègue que la société requérante ne peut pas avancer des prétentions au titre du dommage matériel en se fondant sur l’impossibilité de faire construire un complexe touristique sur l’îlot en cause. Il affirme que les restrictions en matière de constructibilité de la propriété en cause avant le 20 novembre 1985, date de reconnaissance par l’Etat grec du droit de recours individuel, n’entrent pas dans le champ de la compétence ratione temporis de la Cour et ne sauraient être prises en compte pour le calcul de l’indemnité à allouer au titre du dommage matériel.

De plus, le Gouvernement relève qu’au moment de l’acquisition de l’îlot, celui-ci avait un caractère forestier et, par conséquent, toute exploitation urbanistique et, surtout, touristique était interdite. Le Gouvernement relève que le caractère forestier de l’îlot ressortait de la morphologie des sols et de sa végétation forestière. Il ajoute que, bien que l’administration n’ait pas encore qualifié l’îlot de forestier selon la procédure prévue par le droit interne pertinent, cette caractéristique est établie par plusieurs arrêts rendus par le Conseil d’Etat et la Cour de cassation. Le Gouvernement affirme que, vu la nature des actions en dommages-intérêts intentées par la société requérante devant les juridictions administratives dans le cadre du présent litige, celles-ci n’ont pas eu l’occasion de confirmer la qualité forestière de la propriété en cause.

En outre, selon le Gouvernement, la constructibilité de l’îlot aurait toujours été soumise à des conditions que la société requérante n’a jamais remplies. Selon le Gouvernement, lorsque la requérante a procédé en 1972 à l’achat de l’îlot Marathonisi, elle n’avait que la velléité d’y faire édifier un complexe touristique, sans avoir au préalable soumis à l’administration une demande claire et précise tendant à l’ouverture d’une procédure, conformément au droit interne pertinent et visant à l’approbation de projets de construction d’un complexe hôtelier sur l’îlot. Le Gouvernement ajoute que la société requérante a explicitement rejeté la possibilité, qui lui avait été offerte par la cour administrative d’appel dans son arrêt avant dire droit n o 2873/2000, de réclamer une indemnité sur le fondement de l’article 22 de la loi n o 1650/1986. Il affirme qu’au lieu de baser sa réclamation sur ladite disposition, qui prévoit le dédommagement de l’intéressé en raison d’actes administratifs légaux qui restreignent la jouissance de la propriété, la société requérante a formé une action en dommages-intérêts fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, disposition qui ne s’applique qu’en cas de dommage consécutif à des actes ou omissions illégaux des organes étatiques.

Pour le Gouvernement, la requérante ne pouvait pas valablement invoquer devant les tribunaux administratifs qu’en raison des mesures légales prises par les autorités internes, il y avait eu une atteinte disproportionnée à sa propriété et, notamment, une violation du principe de confiance légitime, puisque celle-ci n’a jamais eu le droit d’exploiter l’îlot en cause à son gré. C’est pourquoi, elle aurait inventé auprès des juridictions administratives l’exercice d’un recours qui n’était ni pertinent ni effectif dans son cas.

En dernier lieu, le Gouvernement affirme que les allégations de la société requérante quant aux subventions versées par l’Etat grec et l’Union européenne au Parc national maritime de Zakynthos ne sont pas pertinentes pour fixer l’indemnité à allouer dans la présente affaire. En tout état de cause, le Gouvernement note que l’Etat ne tire pas profit des visites touristiques sur l’îlot Marathonisi et que toutes les initiatives entreprises visent à la protection de l’environnement naturel.

En somme, le Gouvernement note que la société requérante reste toujours propriétaire de l’îlot Marathonisi et, par conséquent, la somme à allouer au titre du dommage matériel subi ne saurait refléter ou être liée à la valeur vénale de la propriété litigieuse. Il affirme que la société n’aurait aucunement droit d’être indemnisée pour l’impossibilité de faire construire un complexe hôtelier sur l’îlot Marathonisi. En revanche, cette indemnisation devrait porter uniquement sur la limitation de son droit de construire introduite par la décision ministérielle de 1986 et le décret présidentiel de 1990. Selon le Gouvernement, une somme de 30 000 euros (EUR) serait suffisante et adéquate pour la réparation du tort résultant de la privation du droit de construire sur l’îlot, tout en prenant en considération les dépenses que la société requérante engagerait dans ce but. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI et Katsaros c. Grèce (satisfaction équitable), n o 51473/99, § 17, 13 novembre 2003).

Les Etats sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d’appréciation quant aux modalités d’exécution d’un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants : assurer le respect des droits et libertés garantis. Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l’Etat défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumarescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 20, CEDH 2000-I).

En outre, la Cour rappelle que seuls les préjudices causés par les violations de la Convention qu’elle a constatées sont susceptibles de donner lieu à l’allocation d’une satisfaction équitable ( Motais de Narbonne c. France (satisfaction équitable), n o 48161/99, § 19, 27 mai 2003).

S’agissant de la présente affaire, la Cour rappelle, en premier lieu, avoir jugé, dans sa décision sur la recevabilité, que le recours fondé sur l’article 22 de la loi n o 1650/1986 ainsi que ses effets potentiels étaient manifestement plus limités que ceux résultant de l’action en indemnisation fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil. Elle a ainsi conclu que la société requérante avait fait un usage normal des voies de recours qu’elle avait à sa disposition en droit grec ( Z.A.N.T.E. – Marathonisi A.E. c. Grèce (déc.), n o 14216/03, 1 er juin 2006). D’ailleurs, dans son arrêt au principal, la Cour s’est exprimée en ces termes : « (...) le critère employé par les juridictions administratives lors de l’examen des demandes d’indemnisation de la société requérante pour le blocage total de sa propriété ainsi que le comportement subséquent des autorités internes ont rompu le juste équilibre devant régner, en matière de réglementation de l’usage des biens, entre l’intérêt public et l’intérêt privé (...) » ( Z.A.N.T.E. – Marathonisi A.E. c. Grèce , n o 14216/03, § 55, 6 décembre 2007). En particulier, la Cour a considéré que le motif retenu par les juridictions internes pour rejeter les demandes d’indemnisation de la société requérante s’est distingué par sa rigueur particulière. En effet, le fait d’assimiler tout terrain qui se trouve hors de la zone urbaine à un terrain destiné à un usage agricole, avicole, sylvicole ou de divertissement du public a introduit une présomption irréfragable qui méconnaissait les particularités de chaque terrain non inclus dans la zone urbaine ( Z.A.N.T.E. – Marathonisi A.E. c. Grèce , précité, § 52).

En outre, la Cour a constaté l’existence d’activités sur l’îlot, non compatibles avec les motifs pour lesquels la propriété de la société requérante a été frappée par des restrictions particulièrement sévères quant à son exploitation. Elle a ainsi relevé que Marathonisi était quotidiennement envahi par des touristes, que sa plage était très polluée et qu’il n’y avait pas de sanitaires. Sur la base de cette constatation, la Cour a considéré que lorsque l’Etat impose des restrictions importantes à l’exploitation d’une propriété privée dans le but de garantir la protection effective de l’environnement, il lui incombe au moins de ne pas tolérer des activités susceptibles de saper l’accomplissement de cet objectif ( Z.A.N.T.E. – Marathonisi A.E. c. Grèce , précité, § 54).

Il ressort de ce raisonnement que la Cour s’est fondée, pour qualifier l’ingérence incriminée, sur l’impossibilité pour la société requérante d’exploiter sa propriété et, a fortiori, sur l’absence d’indemnisation de la part des juridictions internes à cet égard. En d’autres termes, la Cour n’a pas conclu à une privation, licite ou non, de sa propriété. Par conséquent, dans la présente affaire, la nature de la violation constatée dans l’arrêt au principal ne lui permet pas de partir du principe de la restitutio in integrum ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, §§ 20-21, 28 mai 2002) et seule une indemnisation est susceptible de compenser le préjudice allégué. Il n’en reste pas moins que la société requérante a subi en l’espèce une restriction radicale à la possibilité de jouir pleinement de sa propriété, selon les droits qui lui avaient été reconnus par la législation pertinente au moment de l’acquisition de l’ilôt (voir Housing Association of War Disabled et Victims of War of Attica et autres c. Grèce (satisfaction équitable), n o 35859/02, § 28, 27 septembre 2007). La Cour considère que le blocage total de la propriété de la société requérante en raison de la limitation progressive de son droit de construire a, de fait, vidé son droit de propriété de sa substance. Il s’agit ainsi d’un élément que la Cour saurait notamment prendre en compte dans le calcul de la compensation à allouer au titre du dommage matériel subi.

Cela étant dit, la Cour estime que les circonstances de la cause ne se prêtent pas à une évaluation précise du dommage matériel. La présente affaire ayant pour origine la perte de l’usage de l’îlot en cause pendant la période litigieuse, ce préjudice présente un caractère intrinsèquement aléatoire, ce qui rend impossible un calcul précis de sa compensation ( Lallement c. France (satisfaction équitable), n o 46044/99, § 16, 12 juin 2003). Cela est d’autant plus vrai que l’écart séparant les méthodes de calcul employées à cette fin par les parties au litige est très important ( Katsaros c. Grèce (satisfaction équitable), précité, § 21).

A la lumière de ces considérations, et statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d’allouer à la société requérante 2 000 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. 2. Dommage moral

La société requérante réclame 10 000 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement affirme que cette somme est exorbitante et que le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante pour la réparation du préjudice moral de la requérante. En tout état de cause, le Gouvernement considère que la somme de 3 000 EUR serait suffisante pour couvrir le tort moral prétendument subi par la requérante dans cette affaire.

La Cour considère qu’en l’espèce le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante. B. Frais et dépens

La société requérante réclame 43 775,50 EUR, factures à l’appui, pour les frais et dépens qu’elle a engagés afin de faire valoir ses droits au titre de la Convention, somme qu’elle ventile de la façon suivante : i. 11 950 EUR pour les frais relatifs à la réalisation des expertises ; ii. 31 825,5 EUR pour la procédure suivie devant la Cour.

Le Gouvernement estime que les montants réclamés sont exorbitants et qu’il n’y a pas de lien de causalité entre eux et la violation constatée, étant donné que les recours exercés par la société requérante étaient complètement inopportuns et inutiles. Selon le Gouvernement, la somme susceptible d’être allouée au titre des frais et dépens ne saurait dépasser 5 000 EUR.

La Cour rappelle que l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis dans leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], précité, § 54). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Van de Hurk c. Pays-Bas , 19 avril 1994, § 66, série A n o 288).

La Cour ne doute pas de la nécessité d’engager des frais, mais elle trouve excessifs les honoraires totaux revendiqués à ce titre. Elle considère dès lors qu’il y a lieu de les rembourser en partie. Compte tenu des circonstances de la cause, et statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d’allouer à la société requérante un montant de 35 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû par elle à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par la société requérante ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la société requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 2 000 000 EUR (deux millions euros) pour dommage matériel ; ii. 35 000 EUR (trente-cinq mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par elle sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mai 2009 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente