SECȚIUNEA I CERINȚA PAPATANASIS c. GRECIA Cerere nr. 46064/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 30 aprilie 2009 DEFINITIVF 06/11/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Papathanasis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 aprilie 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 46064/07) îndreptată împotriva Republicii Elene și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Dimitrios Papathanasis ( La 11 octombrie 2007, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 22 aprilie 2008, președinta primei secțiuni a decis să comunice autorității, după cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond.
Contextul litigiului prin decizia nr. 2 din 9 ianuarie 1997, Comitetul de a doua instanță al Ministerului Muncii a anulat numirea reclamantului în funcția de consilier juridic al Băncii Naționale a Greciei pe motiv că nu îndeplinește condițiile impuse de lege. La 10 octombrie 1997, reclamantul prezintă aceluiași comitet o cerere de revizuire a deciziei în cauză. La 19 noiembrie 1997, Comitetul lan-informa că decizia incriminată nu era susceptibilă de o cerere de revizuire, ci doar de o acțiune în anulare în fața instanțelor administrative, în termen de 60 de zile de la notificarea acesteia (documentul nr. 341858). Prima procedură inițiată de reclamant la 10 decembrie 1997, reclamantul sesizează instanța administrativă cu privire la o acțiune de anulare a deciziei comitetului de a doua instanță al Ministerului Muncii din data de 9 ianuarie 1997 prin care își anulează numirea în funcția de consilier juridic.
La 30 iunie 1998, Tribunalul a declarat recursul inadmisibil pentru întârziere (Decizia nr. 8056/1998). La 6 august 1998, reclamantul a introdus recursul. La 10 martie 2000, printr-o hotărâre motivată pe termen lung, instanța administrativă d 1096/2000). La 26 iulie 2000, reclamantul s-a ocupat de casare. Din dosar reiese că această procedură nu a fost continuată. Procedura în litigiu 10. La 15 ianuarie 1998, reclamantul sesizează instanța administrativă în legătură cu o acțiune în anulare a documentului nr. 341858 al Comitetului de a doua instanță al Ministerului Muncii. 11. La 30 iunie 1998, Tribunalul a declarat acțiunea inadmisibilă, pe motiv că documentul atacat nu avea caracter executoriu și nu putea face obiectul unei acțiuni în anulare (Decizia nr. 8057/1998).
La 20 octombrie 1998, reclamantul a interjetat recursul. La 19 martie 2000, Curtea Administrativă de Apel a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 1097/2000). Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 15 noiembrie 2000. 14 La 14 decembrie 2000, reclamantul s-a ocupat de casare. 15. La 13 decembrie 2004, prima cameră a Consiliului de ă , compusă din cinci membri, printr-o hotărâre motivată pe termen lung, a prezentat cauza în fața formarii sale a șapte membri (hotărârea nr 3517/2004). La 10 aprilie 2006, formarea a șapte membri ai primei camere a Consiliului de Stat a condus la concluziile Curții Administrative de Apel și a respins recursul (hotărârea nr. 1054/2006).
Această hotărâre a fost netă și certificată în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Tratatul CE la 16 aprilie 2007. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 18. 19 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 ianuarie 1998, cu sesizarea instanței administrative da â â â și se încheie la 10 aprilie 2006, cu hotărârea nr. 1054/2006 a Consiliului de  . Prin urmare, a durat opt ani și mai mult de două luni pentru trei instanțe.
Cu privire la admisibilitatea 20. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 21. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
22. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 23. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. În cele din urmă, reclamantul se plânge, din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (1) din Convenție, că instanțele sesizate s-au înșelat în raționamentul lor și că nu și-au îndeplinit obligația de a-i garanta un proces echitabil.
Cu privire la admisibilitate 25. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie în locul altei decizii, altfel ea ar acționa ca judecător de a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea, mutatis mutandis Kemmache c. Franța (n, 24 noiembrie 1994, § 44, seria A n 296-C.
Curtea are ca funcție unică, în conformitate cu art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Donadze c. Georgia, 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006). Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
29. În formularul de cerere, recurentul solicita 1 000 000 000 euro pentru daune morale și diverse alte sume pentru daune materiale. Cu toate acestea, în observațiile sale ca răspuns la cele ale guvernului, el nu a prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă, deși, în scrisorile care i-au fost adresate la 25 aprilie și 1 September 2008, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că o cerere specifică de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie formulată în termenul stabilit pentru observațiile privind fondul.
În lipsa unui răspuns în termenul stabilit în scrisoarea din 1 septembrie 2008 September 2008, Curtea consideră că nu este necesar să se dea o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003 Konstantopoulos AE și alții c. Grecia, nr. 58634/00, § 35, 10 iulie 2003 Interoliva ABEE c. Grecia, n 58642/00, § 35, 10 iulie 2003 Litozalitis c. Grecia, n 62771/00, § 34, 5 februarie 2004 Jarnevic & Profit c. Grecia , n 28338/02, § 40, 7 aprilie 2005 Uzounoglou c. Grecia , n 32730/03, § 45, 24 noiembrie 2005). Prin aceste motive, CURȚA, ÎN L Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 30 aprilie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
Søren Nielsen Nina Vajić Modulul Președinte
AFFAIRE PAPATHANASIS c. GRÈCE ( Requête n o 46064/07) ARRÊT STRASBOURG 30 avril 2009 DÉFINITIF 06/11/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Papathanasis c. Grèce, La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de : Nina Vajić, présidente, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, juges, et de Søren Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 avril 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 46064/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Dimitrios Papathanasis (« le requérant »), a saisi la Cour le 11 octobre 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me Z. Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.
3.Le 22 avril 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
4. Le requérant est né en 1932. Il est avocat et réside à Athènes. A. Le contexte du litige
5.Par décision n o 2 en date du 9 janvier 1997, le comité de deuxième instance du ministère du Travail annula la nomination du requérant au poste de conseil juridique de la Banque nationale de Grèce au motif qu’il ne remplissait pas les conditions requises par la loi.
6.Le 10 octobre 1997, le requérant saisit le même comité d’une demande en révision de la décision en question. Le 19 novembre 1997, le comité l’informa que la décision incriminée n’était pas susceptible d’une demande en révision, mais seulement d’un recours en annulation devant les juridictions administratives et ce, dans un délai de soixante jours à partir de sa notification (document n o 34158). B. La première procédure engagée par le requérant
7.Le 10 décembre 1997, le requérant saisit le tribunal administratif d’Athènes d’un recours tendant à l’annulation de la décision du comité de deuxième instance du ministère du Travail en date du 9 janvier 1997 prononçant l’annulation de sa nomination au poste de conseil juridique.
8.Le 30 juin 1998, le tribunal déclara le recours irrecevable pour tardiveté (décision n o 8056/1998). Le 6 août 1998, le requérant interjeta appel.
9.Le 10 mars 2000, par un arrêt longuement motivé, la cour administrative d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (arrêt n o 1096/2000). Le 26 juillet 2000, le requérant se pourvut en cassation. Il ressort du dossier que cette procédure n’a pas été poursuivie. C. La procédure litigieuse
10.Le 15 janvier 1998, le requérant saisit le tribunal administratif d’Athènes d’un recours en annulation du document n o 34158 du comité de deuxième instance du ministère du Travail.
11.Le 30 juin 1998, le tribunal déclara le recours irrecevable, au motif que le document attaqué n’avait pas de caractère exécutoire et ne pouvait pas faire l’objet d’un recours en annulation (décision n o 8057/1998).
12.Le 20 octobre 1998, le requérant interjeta appel. L’audience eut lieu le 11 mars 1999.
13.Le 19 mars 2000, la cour administrative d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (arrêt n o 1097/2000). Cet arrêt fut notifié au requérant le 15 novembre 2000.
14.Le 14 décembre 2000, le requérant se pourvut en cassation.
15.Le 13 décembre 2004, la première chambre du Conseil d’Etat, composée de cinq membres, par un arrêt longuement motivé, renvoya l’affaire devant sa formation de sept membres (arrêt n o 3517/2004). L’audience eut lieu le 9 mai 2005.
16.Le 10 avril 2006, la formation de sept membres de la première chambre du Conseil d’Etat fit siennes les conclusions de la cour administrative d’appel et rejeta le pourvoi (arrêt n o 1054/2006). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 16 avril 2007. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
17.Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
18.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
19.La période à considérer a débuté le 15 janvier 1998, avec la saisine du tribunal administratif d’Athènes, et s’est terminée le 10 avril 2006, avec l’arrêt n o 1054/2006 du Conseil d’Etat. Elle a donc duré huit ans et plus de deux mois pour trois instances. A. Sur la recevabilité
20.La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
21.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
22.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité).
23.Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L’EQUITÉ DE LA PROCÉDURE
24.Le requérant se plaint enfin, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, que les juridictions saisies se sont trompées dans leur raisonnement et qu’elles ont failli à leur obligation de lui garantir un procès équitable. Sur la recevabilité
25.La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir, mutatis mutandis , Kemmache c. France (n o 3) , 24 novembre 1994, § 44, série A n o 296-C). La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant (voir, parmi beaucoup d’autres, Donadzé c. Géorgie , n o 74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).
26.En l’occurrence, rien ne permet de penser que la procédure, au cours de laquelle le requérant a pu présenter tous ses arguments, n’a pas été équitable. La Cour ne décèle en effet aucun indice d’arbitraire dans l’examen du litige par les juridictions saisies ni de violation des droits procéduraux de l’intéressé.
27.Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.
28. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
29.Dans le formulaire de requête, le requérant réclamait 1 000 000 euros au titre du dommage moral et diverses autres sommes au titre du dommage matériel. Toutefois, dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, il n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable bien que, dans les lettres qui lui furent adressées les 25 avril et 1 er septembre 2008, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose qu’une demande spécifique de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être formulée dans le délai imparti pour les observations sur le fond. En l’absence de réponse dans le délai fixé dans la lettre du 1 er septembre 2008, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Willekens c. Belgique , n o 50859/99, § 27, 24 avril 2003 ; Konstantopoulos AE et autres c. Grèce , n o 58634/00, § 35, 10 juillet 2003 ; Interoliva ABEE c. Grèce , n o 58642/00, § 35, 10 juillet 2003 ; Litoselitis c. Grèce , n o 62771/00, § 34, 5 février 2004 ; Jarnevic & Profit c. Grèce , n o 28338/02, § 40, 7 avril 2005 ; Ouzounoglou c. Grèce , n o 32730/03, § 45, 24 novembre 2005). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente