AFFAIRE PATSOURIS c. GRECE

AFFAIRE PATSOURIS c. GRECE (CtEDO, 2009)

PRIMA SECȚIUNE

CAUZA

PATSOURIS c. GRECIA

(Cererea nr. 44062/05)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

8 ianuarie 2009

DEFINITIVĂ

08/04/2009

Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.

În cauza Patsouris c. Grecia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință într-o cameră compusă din:

Nina Vajić,

președintă,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judecători,

și de Søren Nielsen,

grefier de secțiune,

După deliberare în camera de consiliu pe 4 decembrie 2008,

Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:

PROCEDURĂ

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 44062/05) îndreptată împotriva Republicii Elenistice și pe care un resurțător al acestui stat, d-l Dimitrios Patsouris („reclamantul"), a depus-o la Curte pe 2 decembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

2.

Reclamantul este reprezentat de d-na D. Ninopoulos, avocat la baroul din Atena. Guvernul grecesc („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, meserii S. Spyropoulos, asesori la Consiliul juridic al Statului și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul juridic al Statului.

3.

Reclamantul se plângea în special de o încălcare a dreptului său la un dublu grad de jurisdicție.

4.

Printr-o decizie din 6 decembrie 2007, Curta a declarat cererea parțial admisibilă.

5.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

PE FOND

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Reclamantul s-a născut în 1952 și locuiește la Atena.

A.

Procedura penală

7.

În 2003, urmăriri penale au fost inițiate împotriva reclamantului, ofițer de poliție la epoca faptelor, pentru incriminarea de executare de lucrări de construcție în violarea unui permis de construire. În special, reclamantului i se reproșa, ca proprietar până în septembrie 2001 al unui imobil pe care l-a vândut ulterior tânticii sale, că adăugase un etaj al treilea acestui imobil, în timp ce permisul de construire autorizase doar construirea unei acoperișuri.

8.

La sfârșitul anchetei, din cauza dezacordului între procurorul tribunalului infracțional și cel din curtea de apel cu privire la trimiterea sau nu a reclamantului în judecată, cauza a fost introdusă în fața camerei de acuzare a tribunalului infracțional din Atena.

9.

Pe 14 octombrie 2004, camera de acuzare adoptă propunerea procurorului tribunalului infracțional și trimite reclamantul în judecată (ordonanța nr. 4284/2004). Din cauza profesiei reclamantului, cauza a fost introdusă în fața curții de apel infracționale din Atena, care funcționează ca prima instanță.

10.

Ședința în fața tribunalului penal s-a ținut pe 30 mai, 3 și 7 iunie 2005. La sfârșitul procesului, tribunalul declară reclamantul vinovat de „construire neautorizată" (ανέγερση αυθαιρέτου κτίσματος), infracțiune prevăzută în art. 17 § 8 din legea nr. 1337/1983 (vezi §24 mai jos), și-l condamnă la cinci luni de închisoare cu suspendare (decizia nr. 6581/2005). În aceeași zi, reclamantul a apelat acestei sentințe.

11.

Pe 16 iunie 2005, Parlamentul grecesc adopta legea nr. 3346/2005. În virtutea articolului 32 din această lege (vezi §19 mai jos), pedeapsa infligată reclamantului s-a prescris și cauza a fost clasată, prin ordonanța procurorului din 30 ianuarie 2006.

12.

Pe 15 iunie 2006, reclamantul a cerut procurorului să anuleze decizia menționată mai sus, pentru a-i permite să vadă cauza sa judecată în apel. Această cerere a fost respinsă ca fiind contrară dispoziții legii nr. 3346/2005.

B.

Procedura disciplinară

13.

Între timp, pe 8 septembrie 2005, după o ședință la care reclamantul era prezent, asistat de un consilier, consiliul disciplinar al subdirectorilor de poliție decide suspendarea din funcție (αργία με απόλυση) pentru o perioadă de două luni pentru violarea articolului 10 § 1 f) din decretul prezidențial nr. 22/1996 privind dreptul disciplinar al personalului de poliție (vezi §22 mai jos). Consiliul și-a bazat decizia pe diverse elemente de dovadă și în special pe depozițiile mai multor martori. Consiliul a menționat, de asemenea, că reclamantul fusese condamnat pentru aceleași fapte conform deciziei nr. 6581/2005 a tribunalului infracțional din Atena (proces-verbal nr. 138/2005).

14.

Pe 29 noiembrie 2005, reclamantul a atacat această decizie. Ședința în fața consilului disciplinar de primă instanță s-a ținut pe 31 octombrie 2006. Reclamantul, care era prezent la ședință și asistat de un consilier, a susținut, printre altele, că cauza sa penală a fost clasată în conformitate cu legea nr. 3346/2005, și că nu-i era deci loisibil să atace condamnarea sa de primă instanță.

15.

După deliberare, consiliul a considerat, în unanimitate, că faptele incriminate reclamantului au fost stabilite prin „elemente suficiente ale procedurii disciplinare", în special prin depozițiile mai multor martori și documente din dosar. Făcând o lungă referință la acestea, consiliul concluzionează:

„Ținând cont de elementele de dovadă de mai sus, consiliul nu are nicio îndoială cu privire la construirea neautorizată de [reclamantul] acționând mai întâi în calitate de proprietar și apoi ca mandant. Argumentele sale tindând să demonstreze contrariul, și anume că nu este proprietarul imobilului în cauză și că nu a acționat ca mandant pentru construirea acestuia, nu pot să-l justifice, deoarece aceste argumente sunt clar contrazise de existența elementelor descrise în detaliu mai sus.

Argumentele suplimentare [ale reclamantului], conform cărora consiliul disciplinar, care și-a judecat cauza la primă instanță, l-a condamnat bazându-se exclusiv pe decizia de condamnare nr. 6581/2005 a tribunalului infracțional din Atena, al cărui raționament a fost eronat luat în considerare conform [reclamantului], nu sunt întemeiete deoarece, în conformitate cu art. 49 § 1 din decretul prezidențial nr. 22/1996, decizia tribunalului penal este luată în considerare în procesul disciplinar.

În plus, vinovăția [reclamantului] este dovedită prin elemente suficiente din dosarul disciplinar, elemente care au fost menționate în detaliu mai sus.

Faptul că partea penală a cauzei sale a fost ulterior clasată pentru prescripție, în conformitate cu legea nr. 3346/2005, nu leagă consiliul disciplinar, în conformitate cu art. 6 § 2 din decretul prezidențial nr. 22/1996, deoarece această decizie nu se pronunță asupra existenței sau inexistenței faptelor, în aplicarea articolului 49 § 1 din decretul prezidențial nr. 22/1996."

16.

Prin urmare, consiliul disciplinar decide suspendarea din funcție a reclamantului pentru o perioadă de două luni (proces-verbal nr. 179A/2006).

17.

Din cauza procedurii disciplinare inițiate împotriva lui, reclamantul nu a fost evaluat pentru anii 2005-2006 și a rămas la același grad, ceea ce a dus la pensionarea din oficiu pe 11 aprilie 2007 (procese-verbale nr. 2/2007 și 3/2007 ale consilului superior de poliție elen).

18.

Între timp, pe 31 ianuarie 2007, reclamantul sesizase curtea administrativă de apel din Atena cu un recurs în anulare împotriva deciziei nr. 179A/2006 a consilului disciplinar menționat mai sus, însoțit de suspendare a executării. Procedura este în curs în fața acestei instanțe.

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

19.

art. 32 din legea nr. 3346/2005 se citește după cum urmează:

„1. Pedepsele de până la șase luni de închisoare și infligite în temeiul deciziilor pronunțate până la publicarea prezentei legi, dacă nu au devenit irevocabile (αμετάκλητες) și dacă nu au fost ispășite până la publicarea prezentei legi, se prescriu și nu sunt execute, cu condiția ca cel condamnat să nu comită în optsprezece luni de la publicarea prezentei legi o nouă infracțiune cu intenție, pentru care va fi condamnat irevocabil în orice moment la o pedeapsă de închisoare mai mare de șase luni. În acest caz, cel condamnat ispășește pe bază cumulativă, după noua pedeapsă, pedeapsa neispășită (...).

20.

Într-o circulară din 5 iulie 2005 adresată procurorilor din cursurile de apel și tribunalele de primă instanță, procurorul adjunct la Curta de Casație preciza că dacă individul era condamnat irevocabil pentru o nouă infracțiune, procedura penală clasată în conformitate cu art. 32 § 1 ar fi continuată, „fără nicio privare a drepturilor acuzatului, din punctul procedural la care se afla cauza pe 17 iunie 2005 [ziua după intrarea în vigoare a noii legi]".

21.

Într-o scrisoare din 22 noiembrie 2007 adresată Consiliului juridic al Statului, procurorul din curtea de apel din Larissa nota că dacă cel condamnat comitea în termenul prevăzut de art. 32 § 1 o nouă infracțiune cu intenție, cauza penală clasată ar fi retrasă din arhive; dacă cel condamnat apelase înainte de clasarea cauzei, apelul ar fi introdus în fața instanțelor de apel pentru a fi examinat.

22.

Dispoziții relevante din decretul prezidențial nr. 22/1996 privind dreptul disciplinar al personalului de poliție sunt redactate după cum urmează:

art. 6 § 2

„Amnistia, reabilitarea, grația sau orice alt mijloc de ridicare a pedepsei sau de modificare a consecințelor unei condamnări penale, nu atrage după sine ridicarea sancțiunii disciplinare a faptei."

art. 9 § 1

„Infracțiunile disciplinare care sunt pasibile de concediere sunt enumerate limitativ mai jos, independent de caracterul lor penal condamnabil:

(...)

j. acte care prejudiciază onorurile ofițerului de poliție sau reputației [poliției] sau care dovedesc un caracter corupt."

art. 10 § 1

„Infracțiunile disciplinare care sunt pasibile de suspendare din funcție sunt enumerate limitativ mai jos, independent de caracterul lor penal condamnabil:

(...)

f. infracțiunile comise cu intenție care sunt pasibile de o pedeapsă de închisoare de cel puțin trei luni, dacă acest act nu cade în cazurile enumerate în articolul anterior."

art. 49 § 1

„Procesul disciplinar este autonom și independent de procesul penal sau altul. Faptele al căror existență sau inexistență a fost constatată prin decizie irevocabilă sau prin ordonanța de achitare irevocabilă a unei instanțe penale leagă judecătorul disciplinar. În orice alt caz, decizia tribunalului penal este luată în considerare în procesul disciplinar, fără ca organul disciplinar să fie împiedicat să reia o decizie diferită de cea a tribunalului penal. Procesul penal nu suspendă procedura disciplinară (...)"

23.

Conform jurisprudenței, o decizie irevocabilă a tribunalului penal leagă organul disciplinar cu privire la existența sau inexistența faptelor pe care se bazează urmăririle penale, doar dacă această decizie afirmă în mod expres că tribunalul penal a constatat existența sau inexistența faptelor respective și nu achită acuzatul în beneficiul îndoielii sau din cauza ridicării caracterului condamnabil al faptei (curtea administrativă de apel din Atena, decizie nr. 687/2000; Consilul de Stat, decizii nr. 2487/1987, 1177/1988, 3364/1990, 3012-3/1991, 545/1993, 1533/1995, 3125/1996, 137/2005). Achitarea penală în beneficiul îndoielii nu interzice organul disciplinar să aprecieze diferit faptele pe care portau urmăririle penale (Consilul de Stat, decizie nr. 1908/2004). În sfârșit, chiar și atunci când organul disciplinar este obligat să accepte faptele a căror existență sau inexistență a fost constatată printr-o decizie irevocabilă de achitare, poate totuși aplica o sancțiune disciplinară dacă consideră că comportamentul celui în cauză prejudiciază onorurile și reputației poliției elenistice (Consilul de Stat, decizie nr. 2350/2004).

24.

art. 17 § 8 din legea nr. 1337/1983 prevede:

„Proprietarii sau mandanții construcțiilor neautorizate și constructorii sunt pedepsiți cu o pedeapsă de închisoare de cel puțin șase luni și cu o amendă de 5 000 la 50 000 euro, în funcție de valoarea construcției neautorizate și gradul de depreciare al mediului natural sau cultural (...)"

25.

art. 574 din codul de procedură penală prevede:

„1. (...) dosarul judiciar este compus din buletine.

(...)

b) Deciziile sau ordonanțele de condamnare irevocabile (...)

a) Grația cu ridicarea consecințelor condamnării, prescripția faptei sau pedepsei în conformitate cu o lege specială, suspendarea executării pedepsei sub condiții în conformitate cu o lege specială (...)"

26.

Într-o scrisoare din 30 martie 2007 adresată ministrului justiției, procurorul adjunct la Curta de Casație preciza că doar deciziile de condamnare irevocabile sunt înscrise în buletinele dosarului judiciar și că, prin urmare, era eronat să se susțină că deciziile de condamnare nerevocabile, clasate în conformitate cu legea nr. 3346/2005, ar fi înscrise de orice felul în dosarul judiciar, chiar dacă individul nu comitea o nouă infracțiune cu intenție în termenul de optsprezece luni de la publicarea acestei legi. Această opinie a fost exprimată de asemenea de procurorul din curtea de apel din Larissa, în scrisoarea sa din 22 noiembrie 2007 (vezi §21 mai sus; vezi de asemenea ordonanța nr. 82/2006, prin care procurorul din tribunalul infracțional din Atena declară nulitatea și ordona radierea din dosarul judiciar a unei decizii de condamnare, pronunțată de primă instanță, apoi clasată în conformitate cu legea nr. 3346/2005).

III.

RAPORTUL EXPLICATIV PRIVIND PROTOCOLUL NR. 7 LA CONVENȚIE

27.

Dispoziții relevante din raportul explicativ privind Protocolul nr. 7 la Convenție sunt redactate după cum urmează:

art. 2

„17. Acest articol recunoaște oricărei persoane declarate culpabile de o infracțiune penală de o instanță dreptul de a cere examinarea de o instanță superioară a declarației de culpabilitate sau a condamnării. Nu este necesară ca, în toate cazurile, această persoană să aibă posibilitatea de a cere examinarea atât a declarației de culpabilitate cât și a condamnării. Astfel, de exemplu, dacă persoana condamnată s-a declarat culpabilă de infracțiunea pentru care era acuzată, acest drept poate fi limitat la revizuirea condamnării. Comparativ cu redactarea dispoziției corespunzătoare din Pactul ONU (art. 14, §5), termenul „instanță" a fost adăugat pentru a fi clar că acest articol nu privește infracțiunile judecate de autorități care nu sunt instanțe în sensul articolului 6 din Convenție.

- pentru infracțiuni minore, după cum sunt definite de lege;

- atunci când interesat a fost judecat de primă instanță de cea mai înaltă instanță, de exemplu din cauza rangului acestuia (ministru, judecător sau alt deținător de înaltă funcție), sau din cauza naturii infracțiunii;

- atunci când interesat a fost condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării.

PE DREPT

I.

PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 7

28.

Reclamantul se plânge că în conformitate cu noua legislație, a fost privat de dreptul de a-și apăra cauza în fața curții de apel și eventual în fața Curții de Casație. Ar fi deci privat de dreptul de a cere reexaminarea cauzei sale, rămânând stigmatizat pentru totdeauna ca vinovatul. Invocă art. 2 din Protocolul nr. 7, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană declarată culpabilă de o infracțiune penală de o instanță are dreptul de a cere examinarea de o instanță superioară a declarației de culpabilitate sau a condamnării. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

A.

Argumentele părților

1.

Reclamantul

29.

Reclamantul susține că Statul nu ia nicio precauție pentru a preveni daunele colaterale ale legii nr. 3346/2005, prevăzând, de exemplu, interdicția de a ține seamă, cu orice preț, de o cauză clasată în conformitate cu această lege. Or, în cazul său, condamnarea sa penală de primă instanță a fost într-adevăr luată în considerare de instanțele disciplinare, care i-au aplicat o sancțiune disciplinară al cărei rezultat final a fost concedierea din corpul poliției. Dacă ar fi avut dreptul de a încerca să-și răstoarne condamnarea în fața instanțelor penale superioare și să beneficieze de o achitare irevocabilă, organele disciplinare ar fi fost obligate să țină seama de aceasta, în timp ce, în circumstanțele actuale, condamnarea de primă instanță l-a influențat negativ cu privire la soarta lui în fața consiliilor disciplinare.

30.

Reclamantul consideră deci că legea nr. 3346/2005 introduce o măsură care duce la încălcarea drepturilor fundamentale și care nu este justificată de niciun scop de interes public. Posibilitatea care i-a fost oferită de a-și apăra nevinovăția în fața unei instanțe de apel dacă ar fi comis o nouă infracțiune în optsprezece luni de la publicarea acestei legi – în timp ce prin adoptarea unui comportament legal, s-a găsit privat de un asemenea drept – dovedește, după spusele sale, lipsa de chibzuință a noii legislații.

31.

Reclamantul concluzionează că este eronat să se susțină că clasarea cauzei sale penale a șters toate consecințele acesteia și subliniază că făcând acest lucru, Statul i-a cauzat mai mult rău decât bine.

2.

Guvernul

32.

Guvernul susține că legea nr. 3346/2005 urmărește să descongesteze rolul tribunalelor cazurilor mai puțin importante și să accelereze assim justiția penală. Toate consecințele asupra situației juridice a celui condamnat sunt ridicate definitiv, deoarece, pe de-o parte, pedeapsa se prescrie și, pe de altă parte, condamnarea nu este înscrisă în dosarul judiciar. Pe acest punct, Guvernul constată că pentru ca o pedeapsă să fie înscrisă în dosarul judiciar al unei persoane, trebuie să fie irevocabilă, ceea ce presupune epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de dreptul intern. Măsura prevăzută de noua lege nu poate fi prin urmare asimilată nici cu o amnistie, măsură legislativă generală care șterge pedeapsa pronunțată și care este luată doar pentru crime politice, nici cu o grație, măsură administrativă de clemență luată de președintele Republicii numai după o condamnare irevocabilă.

33.

Pentru ceea ce privește prezenta cauză, Guvernul, referindu-se la scrisoarea decretului prezidențial nr. 22/1996 și la jurisprudența constantă a instanțelor interne (vezi paragrafele 22 și 23 mai sus), amintește că procesul disciplinar este autonom și independent de procesul penal. Remarcând că procedura disciplinară căreia i se supune reclamantul nu s-a încheiat încă, subliniază că consiliile disciplinare care au trebuit să se pronunțe până acum nu și-au bazat deciziile exclusiv pe condamnarea penală a reclamantului, ci au luat în considerare diverse elemente de dovadă figurând în dosarul disciplinar al acestuia.

34.

După Guvern, nicio încălcare a dreptului garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 nu se constată deci la prejudiciul reclamantului, cu atât mai mult dacă paragraful al doilea al acestei dispoziții prevede că dreptul la un dublu grad de jurisdicție poate face obiectul de excepții pentru infracțiuni minore, ceea ce a fost cazul în speța de față.

B.

Aprecierea Curții

35.

Curta amintește că statele contractante dispun în principiu de un poder discreționar pentru a decide modalitățile de exercitare a dreptului prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7. Ainsi, examinarea unei declarații de culpabilitate sau a unei condamnări de o instanță superioară poate purta atât asupra chestiuni de fapt cât și de drept sau se poate limita la puncte de drept; de asemenea, în unele țări, cetățeanul care dorește să sesizeze autoritatea de recurs trebuie, în anumite cazuri, să solicite o autorizație în acest scop. Cu toate acestea, limitările aduse de legislațiile interne dreptului de recurs menționat de această dispoziție trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la instanță consacrat de art. 6 din Convenție, să urmărească un scop legitim și să nu prejudicieze substanța acestui drept (Haser c. Elveția (hotărâre), nr. 33050/96, 27 aprilie 2000).

36.

Curta constată mai întâi că, conform elementelor din dosar, legea nr. 3346/2005 beneficiază în principiu persoane condamnate la primă instanță sau în apel la pedepse de până la șase luni de închisoare, în special în măsura în care aceste pedepse nu sunt nici executate nici înscrise în dosarul lor judiciar. Pe acest ultim punct, Curta acordă o pondere deosebită opiniei exprimate în mod concordant de procurorii țării privind interdicția de a înscrie în dosarul judiciar o condamnare cum este cea infligată reclamantului (vezi §26 mai sus). În plus, Curta admite că noua lege urmărește un scop legitim, și anume accelerarea justiției penale prin descongestiunea rolului tribunalelor cazurilor mai puțin importante.

37.

Privind cazul personal al reclamantului, rămâne deci pentru Curta să determine dacă clasarea cauzei sale penale a avut alte consecințe negative, care ar fi putut să-i ofere un interes legitim de a vedea cauza sa judecată din nou de o instanță superioară.

38.

Este adevărat că păstrarea, chiar și sub condiții, a posibilității de a relansa urmăririle în caz de comitere de nouă infracțiune (vezi paragrafele 19-21 mai sus), creează îndoieli cu privire la drepturile inculpatului. Cu toate acestea, Curta amintește că în cauze rezultate dintr-o cerere individuală, nu are dreptul de a controla în abstract legislația litigioasă; trebuie să se limiteze pe cât posibil la examinarea problemelor ridicate de cazul căreia i-a fost sesizată (vezi, printre altele, Padovani c. Italia, 26 februarie 1993, § 24, seria A nr. 257-B). Or, în speța de față, Curta constată că reclamantul nu a comis evident nicio infracțiune în optsprezece luni de la publicarea noii legi și că, prin urmare, cauza sa penală nu mai poate niciodată fi retrasă din arhive și opusă împotriva sa.

39.

Zis fiind, este exact că condamnarea reclamantului de primă instanță a fost de asemenea luată în considerare în procesul disciplinar, în curs. Curta constată, totuși, că aceasta nu a jucat în procesul decizional un rol exclusiv. Într-adevăr, observă că, pentru a-și motiva deciziile, instanțele disciplinare s-au bazat pe mai multe elemente de dovadă, în special pe depozițiile mai multor martori și documente, produse în cursul dezbaterilor contradictorii care s-au desfășurat în prezența reclamantului și a consilierului acestuia. Pe de altă parte, în măsura în care reclamantul pare să susțină că soarta lui în fața organelor disciplinare a fost o „pagubă colaterală" a aplicării în cazul lui a legii nr. 3346/2005, Curta consideră că acest argument se bazează pe ipoteza că reclamantul ar fi fost irevocabil achitat de instanțele penale superioare dacă cauza sa nu ar fi clasată după decizia de primă instanță; or, chiar și în acest ultim caz, Curta constată că, ținând seama de dreptul și practica interne relevante, ar fi fost întotdeauna loisibil organelor disciplinare să aplice o sancțiune reclamantului dacă ar fi considerat că comportamentul acestuia prejudiciază onorurile și reputații poliției elenistice (vezi paragrafele 22 și 23 in fine mai sus).

40.

Pe de-o parte, Curta consideră că urmarea propunerii reclamantului, conform căreia instanțele disciplinare ar fi trebuit să ignore complet procedura penală căreia i se supuse, pentru a putea afirma că clasarea cauzei sale era compatibilă cu art. 2 din Protocolul nr. 7, ar echivala cu punerea în cauză a competențelor organelor disciplinare, autorizate totuși de dreptul și practica interne să țină seama de decizia tribunalului penal și să aprecieze faptele pe care portau urmăririle penale (vezi paragrafele 22 și 23 mai sus). Or, Curta amintește că litigiul căreia i-a fost sesizată în speța de față nu privește echitatea procedurii disciplinare în cauză, procedură care de orice fel nu s-a încheiat încă, ci limitarea dreptului reclamantului de a cere examinarea de o instanță superioară a condamnării sale penale.

41.

Ținând seama de celor de mai sus, Curta consideră că, în circumstanțele particulare ale prezentei cauze, aplicarea dispoziții legii nr. 3346/2005 a avut efecte care pot fi comparate cu o scoatere din cauză. Prin urmare, Curta concluzionează că clasarea cauzei penale a reclamantului în conformitate cu noua lege nu a ridicat nicio problemă sub unghiul dreptului la dublu grad de jurisdicție, chiar dacă, într-un stadiu inițial, reclamantul fusese condamnat pentru o infracțiune care era pasibilă de o pedeapsă de închisoare (vezi, a contrario, hotărârea Zaicevs c. Letonia, § 55, nr. 65022/01, 31 iulie 2007, citită la lumina paragrafului 21 din raportul explicativ privind Protocolul nr. 7).

42.

Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7.

II.

PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

43.

Bazându-se pe aceleași fapte, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil ținând seama de faptul că a fost privat de a-și apăra cauza în fața unei instanțe superioare. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede în special:

„Orice persoană are dreptul ca cauza să-i fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) bine-întemeierii oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa."

44.

Curta a examinat reclamația reclamantului după cum a fost prezentată. Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, consideră că această reclamație face parte integrantă din aceea tirata de art. 2 din Protocolul nr. 7.

45.

Consideră în consecință că nu este necesar să se pronunțe separat asupra reclamației în cauză.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Spune că nu a existat încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7;

2.

Spune că nu este necesar să se pronunțe separat asupra încălcării alegată a articolului 6 § 1 din Convenție.

Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 ianuarie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Grefier

Președintă

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

PATSOURIS c. GRÈCE

(Requête n

o

44062/05)

ARRÊT

STRASBOURG

8 janvier 2009

DÉFINITIF

08/04/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Patsouris c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 décembre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

44062/05) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Dimitrios Patsouris («

le requérant

»), a saisi la Cour le 2 décembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

D.

Ninopoulos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, MM. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le requérant se plaignait notamment d’une violation de son droit à un double degré de juridiction.

4.

Par une décision du 6 décembre 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

5.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Le requérant est né en 1952 et réside à Athènes.

A.

La procédure pénale

7.

En 2003, des poursuites pénales furent engagées contre le requérant, officier de police à l’époque des faits, du chef d’exécution de travaux de construction en violation d’un permis de construire. En particulier, il était reproché au requérant, propriétaire jusqu’en septembre 2001 d’un immeuble qu’il vendit par la suite à sa tante, d’avoir ajouté un troisième étage à cet immeuble, alors que le permis de construire n’autorisait que la construction d’un toit.

8.

A l’issue de l’instruction, face au désaccord entre le procureur près le tribunal correctionnel et celui près la cour d’appel quant au renvoi ou non du requérant en jugement, l’affaire fut introduite devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes.

9.

Le 14 octobre 2004, la chambre d’accusation adopta la proposition du procureur près le tribunal correctionnel et renvoya le requérant en jugement (ordonnance n

o

4284/2004). En raison de la profession du requérant, l’affaire fut introduite devant la cour d’appel correctionnelle d’Athènes, siégeant comme juridiction de première instance.

10.

L’audience devant le tribunal pénal eut lieu les 30 mai, 3 et 7 juin 2005. A l’issue du procès, le tribunal déclara le requérant coupable du chef de «

construction illicite

» (

ανέγερση αυθαιρέτου κτίσματος

), infraction prévue à l’article 17 § 8 de la loi n

o

1337/1983 (voir paragraphe 24 ci-dessous), et le condamna à cinq mois d’emprisonnement avec sursis (décision n

o

6581/2005). Le même jour, le requérant interjeta appel de ce jugement.

11.

Le 16 juin 2005, le Parlement grec adopta la loi n

o

3346/2005. En vertu de l’article 32 de cette loi (voir paragraphe 19 ci-dessous), la peine infligée au requérant fut prescrite et l’affaire fut classée, par ordonnance du procureur en date du 30

janvier 2006.

12.

Le 15 juin 2006, le requérant demanda au procureur de révoquer la décision susmentionnée, afin de lui permettre de voir son affaire jugée en appel. Cette demande fut rejetée comme étant contraire aux dispositions de la loi n

o

3346/2005.

B.

La procédure disciplinaire

13.

Entre-temps, le 8 septembre 2005, à l’issue d’une audience à laquelle le requérant était présent, assisté d’un conseil, le conseil disciplinaire des sous-directeurs de la police décida sa mise à pied (

αργία με απόλυση

) pour une période de deux mois pour violation de l’article 10 § 1 f) du décret présidentiel n

o

22/1996 sur

le droit disciplinaire du personnel de police

(voir paragraphe 22 ci-dessous). Le conseil fonda sa décision sur divers éléments de preuve et notamment les dépositions de plusieurs témoins. Le conseil mentionna en outre que le requérant avait été condamné pour les mêmes faits en vertu de la décision n

o

6581/2005 du tribunal correctionnel d’Athènes (procès-verbal n

o

138/2005).

14.

Le 29 novembre 2005, le requérant recourut contre cette décision. L’audience devant le conseil disciplinaire de première instance eut lieu le 31

octobre 2006. Le requérant, qui était présent à l’audience et assisté d’un conseil, affirma, entre autres, que son affaire pénale avait été classée en vertu de la loi n

o

3346/2005, et qu’il ne lui était donc pas loisible de recourir contre sa condamnation en première instance.

15.

Après avoir délibéré, le conseil considéra, à l’unanimité, que les faits reprochés au requérant étaient établis par «

des éléments suffisants de la procédure disciplinaire

», notamment par les dépositions de plusieurs témoins et des documents du dossier. Faisant une longue référence à ceux-ci, le conseil conclut

:

«

Au vu des éléments de preuve ci-dessus, le conseil n’a aucun doute quant à la construction illicite par [le requérant] agissant d’abord en sa qualité de propriétaire puis comme mandant. Ses arguments tendant à démontrer le contraire, à savoir qu’il n’est pas le propriétaire de l’immeuble en question et qu’il n’a pas agi comme mandant pour sa construction, ne peuvent pas le justifier, car ces arguments sont clairement contredits par l’existence des éléments décrits en détail ci-dessus.

Les arguments supplémentaires [du requérant], selon lequel le conseil disciplinaire, qui a jugé son affaire au premier degré, le condamna en se fondant exclusivement sur la décision condamnatoire n

o

6581/2005 du tribunal correctionnel d’Athènes, dont le raisonnement fut erronément pris en compte selon [le requérant], ne sont pas fondés car, conformément à l’article 49 § 1 du décret présidentiel n

o

22/1996, la décision du tribunal pénal est prise en considération lors du procès disciplinaire.

Par ailleurs, la faute [du requérant] est prouvée par des éléments suffisants du dossier disciplinaire, des éléments qui ont été mentionnés en détail plus haut.

Le fait que le volet pénal de son affaire a été par la suite classé pour prescription, conformément à la loi n

o

3346/2005, ne lie pas le conseil disciplinaire, conformément à l’article 6 § 2 du décret présidentiel n

o

22/1996, car cette décision ne se prononce pas sur l’existence ou l’inexistence des faits, en application de l’article 49 § 1 du décret présidentiel n

o

22/1996.

»

16.

Dès lors, le conseil disciplinaire décida la mise à pied du requérant pour une période de deux mois (procès-verbal n

o

179A/2006).

17.

En raison de la procédure disciplinaire engagée à son encontre, le requérant n’a pas fait l’objet d’une appréciation pour les années 2005-2006 et demeura au même grade, ce qui conduisit à sa mise à la retraite d’office, le 11 avril 2007 (procès-verbaux n

os

2/2007 et 3/2007 du conseil supérieur de la police hellénique).

18.

Entre-temps, le 31 janvier 2007, le requérant avait saisi la cour administrative d’appel d’Athènes d’un recours en annulation contre la décision n

o

179A/2006 du conseil disciplinaire susmentionnée, assorti d’un sursis à exécution. La procédure est actuellement pendante devant cette juridiction.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

19.

L’article 32 de la loi n

o

3346/2005 se lit comme suit

:

«

αμετάκλητες

) et qu’elles n’ont pas été purgées jusqu’à la publication de la présente loi, sont prescrites et ne sont pas exécutées, à condition que le condamné ne commette pas dans les dix-huit mois à partir de la publication de la présente loi une nouvelle infraction par dol, pour laquelle il sera condamné irrévocablement à n’importe quelle date à une peine d’emprisonnement de plus de six mois. Dans ce cas, le condamné purge de façon cumulative, après la nouvelle peine, la peine non purgée (...).

»

20.

Dans une circulaire du 5 juillet 2005 adressée aux procureurs près les cours d’appel et les tribunaux de première instance, le procureur adjoint près la Cour de cassation précisait que si l’individu était condamné irrévocablement pour une nouvelle infraction, la procédure pénale classée en vertu de l’article 32 § 1 serait poursuivie, «

sans aucune privation des droits de l’accusé, à partir du point procédural auquel l’affaire se trouvait au 17 juin 2005 [le lendemain de l’entrée en vigueur de la nouvelle loi]

».

21.

Dans un courrier du 22 novembre 2007 adressé au Conseil juridique de l’Etat, le procureur près la cour d’appel de Larissa notait que si le condamné avait commis dans le délai prévu par l’article 32 § 1 une nouvelle infraction par dol, l’affaire pénale classée serait retirée des archives

; si le condamné avait interjeté appel avant le classement de son affaire, celui-ci serait introduit devant les juridictions d’appel afin d’être examiné.

22.

Les dispositions pertinentes du décret présidentiel n

o

22/1996 sur

le droit disciplinaire du personnel de police

sont ainsi libellées

:

Article 6 § 2

«

L’amnistie, le rétablissement, la grâce ou tout autre moyen de lever la punition ou de modifier les conséquences d’une condamnation pénale, n’emportent pas la levée de la sanction disciplinaire de l’acte.

»

Article 9 § 1

«

Les infractions disciplinaires qui sont passibles d’un licenciement sont limitativement énumérées ci-dessous, indépendamment de leur caractère pénalement condamnable

:

(...)

j. les actes qui nuisent à l’honneur du policier ou à la réputation [de la police]

ou qui témoignent d’un caractère corrompu.

»

Article 10 § 1

«

Les infractions disciplinaires qui sont passibles d’une mise à pied sont limitativement énumérées ci-dessous, indépendamment de leur caractère pénalement condamnable

:

(...)

f. les infractions commises par dol qui sont passibles d’une peine d’emprisonnement d’au moins trois mois, si cet acte ne tombe pas dans les cas énumérés à l’article précédent.

»

Article 49 § 1

«

Le procès disciplinaire est autonome est indépendant du procès pénal ou autre. Les faits dont l’existence ou inexistence a été constatée par décision irrévocable ou par ordonnance d’acquittement irrévocable d’une juridiction pénale lient le juge disciplinaire. Dans tout autre cas, la décision du tribunal pénal est prise en considération lors du procès pénal, sans que l’organe disciplinaire ne soit empêché de rendre une décision différente de celle du tribunal pénal. Le procès pénal ne suspend pas la procédure disciplinaire (...)

»

23.

Selon la jurisprudence, une décision irrévocable du tribunal pénal lie l’organe disciplinaire quant à l’existence ou l’inexistence des faits sur lesquels se basent les poursuites pénales, seulement si cette décision affirme expressément que le tribunal pénal a constaté l’existence ou l’inexistence desdits faits et n’acquitte pas l’accusé au bénéfice du doute ou en raison de la levée du caractère condamnable de l’acte (cour administrative d’appel d’Athènes, arrêt n

o

687/2000

; Conseil d’Etat, arrêts n

os

2487/1987, 1177/1988, 3364/1990, 3012-3/1991, 545/1993, 1533/1995, 3125/1996, 137/2005). L’acquittement pénal au bénéfice du doute n’interdit pas à l’organe disciplinaire d’apprécier différemment les faits sur lesquels portaient les poursuites pénales (Conseil d’Etat, arrêt n

o

1908/2004). Enfin, même lorsque l’organe disciplinaire est tenu d’accepter les faits dont l’existence ou l’inexistence a été constatée par une décision irrévocable d’acquittement, il peut néanmoins infliger une sanction disciplinaire s’il estime que le comportement de l’intéressé nuit à son honneur et à la réputation de la police hellénique (Conseil d’Etat, arrêt n

o

2350/2004).

24.

L’article 17 § 8 de la loi n

o

1337/1983 dispose

:

«

Les propriétaires ou les mandats de constructions illicites et les constructeurs sont punis d’une peine d’emprisonnement de six mois au moins et d’une amende de 5

000 à 50

000 euros, selon la valeur de la construction illicite et le degré de dépréciation de l’environnement naturel ou culturel (...)

»

25.

L’article 574 du code de procédure pénale dispose

:

«

:

(...)

b) Les décisions ou ordonnances condamnatoires irrévocables (...)

:

a) La grâce avec levée des conséquences de la condamnation, la prescription de l’acte ou de la peine en vertu d’une loi spéciale, la suspension de l’exécution de la peine sous conditions en vertu d’une loi spéciale (...)

»

26.

Dans un courrier du 30 mars 2007 adressé au ministre de la Justice, le procureur adjoint près la Cour de Cassation précisait que seules les décisions condamnatoires irrévocables sont inscrites dans les bulletins du casier judiciaire et que, dès lors, il était erroné de soutenir que les décisions condamnatoires non irrévocables, classées en vertu de la loi n

o

3346/2005, seraient de toute façon inscrites au casier judiciaire, même si l’individu n’avait pas commis une nouvelle infraction par dol dans le délai de dix-huit mois à partir de la publication de cette loi. Cet avis fut également exprimé par le procureur près la cour d’appel de Larissa, dans son courrier du 22

novembre 2007 (voir paragraphe 21 ci-dessus

; voir aussi l’ordonnance n

o

82/2006, par laquelle le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes déclara la nullité et ordonna la radiation de l’inscription au casier judiciaire d’une décision condamnatoire, rendue en première instance, puis classée en vertu de la loi n

o

3346/2005).

III.

LE RAPPORT EXPLICATIF SUR LE PROTOCOLE N

o

7 À LA CONVENTION

27.

Les dispositions pertinentes du rapport explicatif sur le Protocole n

o

7 à la Convention sont libellées comme suit

:

Article 2

«

application for leave to appeal

). Le droit de demander cette autorisation à un tribunal ou à une autorité administrative doit être considéré comme une forme d’examen au sens du présent article.

:

- pour les infractions mineures, telles qu’elles sont définies par la loi

;

- lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction, par exemple à cause de son rang (ministre, juge ou autre titulaire d’une haute charge), ou en raison de la nature de l’infraction

;

- lorsque l’intéressé a été condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 DU PROTOCOLE N

o

7

28.

Le requérant se plaint qu’en vertu de la nouvelle législation, il a été privé du droit de défendre sa cause devant la cour d’appel et éventuellement devant la Cour de cassation. Il serait ainsi privé de son droit de demander le réexamen de son affaire, restant stigmatisé à jamais comme coupable. Il invoque l’article 2 du Protocole n

o

7, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.

2.

Ce droit peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures telles qu’elles sont définies par la loi ou lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.

»

A.

Arguments des parties

1.

Le requérant

29.

Le requérant affirme que l’Etat n’a pris aucune précaution pour empêcher les dommages collatéraux de la loi n

o

3346/2005, en prévoyant, par exemple, l’interdiction de tenir compte, d’une façon ou d’une autre, d’une affaire classée en vertu de cette loi. Or, dans son cas, sa condamnation pénale en première instance fut bel et bien prise en compte par les instances disciplinaires, qui lui ont infligé une sanction disciplinaire dont le résultat final fut son licenciement du corps de la police. S’il avait eu le droit de tenter de faire renverser sa condamnation devant les juridictions pénales supérieures et de faire l’objet d’un acquittement irrévocable, les organes disciplinaires auraient été obligés d’en tenir compte, alors que, dans les circonstances présentes, sa condamnation en première instance influença de façon négative son sort devant les conseils disciplinaires.

30.

Le requérant estime donc que la loi n

o

3346/2005 introduit une mesure qui emporte violation des droits fondamentaux et qui n’est justifiée par aucun but d’intérêt public. La possibilité qui lui avait été offerte de défendre son innocence devant une juridiction d’appel s’il avait commis une nouvelle infraction dans les dix-huit mois à partir de la publication de cette loi – alors qu’en adoptant un comportement légal, il s’est trouvé privé d’un tel droit –, témoigne, selon lui, du caractère hâtif de la nouvelle législation.

31.

Le requérant conclut qu’il est erroné de soutenir que le classement de son affaire pénale effaça toutes les conséquences de celle-ci et souligne que ce faisant, l’Etat lui a fait plus de mal que de bien.

2.

Le Gouvernement

32.

Le Gouvernement affirme que la loi n

o

3346/2005 tend à désengorger le rôle des tribunaux des affaires de moindre importance et à accélérer ainsi la justice pénale. Toutes les conséquences sur la situation juridique du condamné sont levées de façon définitive, car, d’une part, sa peine est prescrite et, d’autre part, la condamnation n’est pas inscrite dans son casier judiciaire. Sur ce point, le Gouvernement relève que pour qu’une peine soit inscrite dans le casier judiciaire d’une personne, il faut qu’elle soit irrévocable, ce qui présuppose l’épuisement de toutes les voies de recours prévues par le droit interne. La mesure prévue par la nouvelle loi ne saurait donc être assimilée ni à une amnistie, mesure législative générale qui efface la peine prononcée et qui est prise seulement pour des crimes politiques, ni à une grâce, mesure administrative de clémence prise par le président de la République uniquement après une condamnation irrévocable.

33.

Pour ce qui est de la présente affaire, le Gouvernement, se référant à la lettre même du décret présidentiel n

o

22/1996 et à la jurisprudence constante des juridictions internes (voir paragraphes 22 et 23 ci-dessus), rappelle que le procès disciplinaire est autonome et indépendant du procès pénal. Relevant que la procédure disciplinaire dont le requérant fait l’objet n’est pas encore terminée, il souligne que les conseils disciplinaires ayant eu à se prononcer jusqu’à présent ne fondèrent pas leurs décisions exclusivement sur la condamnation pénale du requérant, mais prirent en considération divers éléments de preuve figurant dans son dossier disciplinaire.

34.

Selon le Gouvernement, nulle atteinte au droit garanti par l’article 2 du Protocole n

o

7 ne se trouve donc établie au détriment du requérant, d’autant plus que le second paragraphe de cette disposition prévoit que le droit à un double degré de juridiction peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures, ce qui fut le cas en l’espèce.

B.

Appréciation de la Cour

35.

La Cour rappelle que les Etats contractants disposent en principe d’un pouvoir discrétionnaire pour décider des modalités d’exercice du droit prévu par l’article 2 du Protocole n

o

; par ailleurs, dans certains pays, le justiciable désireux de saisir l’autorité de recours doit, dans certains cas, solliciter une autorisation à cette fin. Toutefois, les limitations apportées par les législations internes au droit de recours mentionné par cette disposition doivent, par analogie avec le droit d’accès au tribunal consacré par l’article 6 de la Convention, poursuivre un but légitime et ne pas porter atteinte à la substance même de ce droit (

Haser c. Suisse

(déc.), n

o

33050/96, 27 avril 2000).

36.

La Cour note d’emblée que, selon les éléments du dossier, la loi n

o

3346/2005 bénéficie en principe aux personnes condamnées en première instance ou en appel à des peines allant jusqu’à six mois d’emprisonnement, notamment dans la mesure où ces peines ne sont ni exécutées ni inscrites dans leur casier judiciaire. Sur ce dernier point, la Cour accorde un poids particulier à l’avis exprimé de façon concordante par les procureurs du pays sur l’interdiction d’inscrire au casier judiciaire une condamnation comme celle infligée au requérant (voir paragraphe 26 ci-dessus). De plus, la Cour admet que la nouvelle loi poursuit un but légitime, à savoir l’accélération de la justice pénale moyennant le désengorgement du rôle des tribunaux des affaires moins importantes.

37.

S’agissant du cas personnel du requérant, il reste donc à la Cour à déterminer si le classement de son affaire pénale a eu d’autres conséquences négatives, ce qui aurait pu lui conférer un intérêt légitime à voir son affaire jugée à nouveau par un degré de juridiction supérieur.

38.

Il est vrai que le maintien, même sous condition, de la possibilité de relancer les poursuites en cas d’une commission de nouvelle infraction (voir paragraphes 19-21 ci-dessus), crée des doutes quant aux droits de l’accusé. Toutefois, la Cour rappelle que dans des affaires issues d’une requête individuelle, elle n’a point pour tâche de contrôler dans l’abstrait la législation litigieuse ; elle doit se borner autant que possible à examiner les problèmes soulevés par le cas dont on l’a saisie (voir, parmi beaucoup d’autres,

Padovani c. Italie,

26 février 1993, § 24, série A n

o

257-B). Or, en l’occurrence, la Cour relève que le requérant n’a de toute évidence pas commis d’infraction dans les dix-huit mois à partir de la publication de la nouvelle loi et que, dès lors, son affaire pénale ne saurait plus jamais être retirée des archives et lui être opposée.

39.

Cela dit, il est exact que la condamnation du requérant en première instance fut aussi prise en compte lors de son procès disciplinaire, actuellement en cours. La Cour note, toutefois, qu’elle n’a pas joué dans le processus décisionnel un rôle exclusif. En effet, elle observe que, pour motiver leurs décisions, les instances disciplinaires se fondèrent sur plusieurs éléments de preuve, notamment les dépositions de plusieurs témoins et des documents, produits lors des débats contradictoires qui se déroulèrent en présence du requérant et de son conseil. Par ailleurs, dans la mesure où le requérant semble affirmer que son sort devant les organes disciplinaires fut un «

dommage collatéral

» de l’application dans son cas de la loi n

o

3346/2005, la Cour estime que cet argument se fonde sur l’hypothèse que le requérant aurait été irrévocablement acquitté par les juridictions pénales supérieures si son affaire n’avait pas été classée après la décision rendue en première instance

; or, même dans ce dernier cas, la Cour relève qu’au vu du droit et de la pratique internes pertinents, il serait toujours loisible aux organes disciplinaires d’infliger une sanction au requérant s’ils estimaient que son comportement avait nui à son honneur et à la réputation de la police hellénique (voir paragraphes 22 et 23

in fine

ci-dessus).

40.

Qui plus est, la Cour estime que suivre la proposition du requérant, selon laquelle les instances disciplinaires auraient dû ignorer totalement la procédure pénale dont il fit l’objet, pour pouvoir affirmer que le classement de son affaire était compatible avec l’article 2 du Protocole n

o

7, équivaudrait à remettre en cause les compétences des organes disciplinaires, autorisés pourtant par le droit et la pratique internes à prendre en considération la décision du tribunal pénal et à apprécier les faits sur lesquels portaient les poursuites pénales (voir paragraphes 22 et 23 ci-dessus). Or, la Cour rappelle que le litige dont elle fut en l’espèce saisie ne porte pas sur l’équité de la procédure disciplinaire en cause, procédure qui de toute façon n’a pas encore pris fin, mais sur la limitation au droit du requérant de faire examiner par une juridiction supérieure sa condamnation pénale.

41.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que, dans les circonstances particulières de la présente affaire, l’application des dispositions de la loi n

o

3346/2005 a eu des effets qui peuvent être comparés à une mise hors de cause. Dès lors, la Cour conclut que le classement de l’affaire pénale du requérant en vertu de la nouvelle loi n’a posé aucun problème sous l’angle du droit à un double degré de juridiction, même si, dans un stade initial, le requérant avait été condamné pour une infraction qui était passible d’une peine d’emprisonnement (voir,

a contrario

, l’arrêt

Zaicevs c. Lettonie

, § 55, n

o

65022/01, 31 juillet 2007, lu à la lumière du paragraphe 21 du rapport explicatif sur le Protocole n

o

7).

42.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 2 du Protocole n

o

7.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

43.

Se fondant sur les mêmes faits, le requérant se plaint qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable compte tenu du fait qu’il a été privé de défendre sa cause devant une juridiction supérieure. Il invoque l’article 6 §

1 de la Convention, qui dispose notamment

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

44.

La Cour a examiné le grief du requérant tel qu’il a été présenté. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, elle considère que ce grief fait partie intégrante de celui tiré de l’article 2 du Protocole n

o

7.

45.

Elle estime en conséquence qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur le grief en question.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il n’y a pas eu violation de l’article 2 du Protocole n

o

7 ;

2.

Dit

qu’il n’y a pas lieu de statuer séparément sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente