AFFAIRE GARGASOULAS c. GRECE

AFFAIRE GARGASOULAS c. GRECE (CtEDO, 2010)

În cauza Gargasoulas c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președintă, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 decembrie 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 51500/07) îndreptat împotriva Republicii Elene și al cărui resortisant al acestui stat, dl Dimitrios Gargasoulas, a sesizat Curtea la 1 noiembrie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( a fost reprezentat de delegații agentului său, dnii Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic de Stat și I. Bakopoulos, care se ocupă de Consiliul juridic al statului. La 26 noiembrie 2008, președinta primei secțiuni a decis să comunice autorității, după cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 29 iulie 1997, G.G. sesizează tribunalul în instanță de mare instanță în legătură cu o acțiune împotriva reclamantului, pentru a fi recunoscut proprietar al a două terenuri din municipalitatea Megara. La 25 februarie 1999, instanța de mari instanțe din statul membru în cauză a dispus o procedură de producție a probelor (Decizia nr. 1175/1999). La 18 februarie 2004, tribunalul de mare instanță din statul de origine a dat dreptul la acțiunea G.G. și a admis că era proprietarul terenului în cauză (Decizia nr. 817/2004). La 21 mai 2004, reclamantul a intervenit împotriva deciziei nr. 817/2004. La 31 decembrie 2004, instanța de apel din partea națiunii, pe baza documentelor depuse de părți și a declarațiilor adunate, a confirmat decizia nr. 817/2004 (hotărârea nr. 8849/2004). 10. La 8 iulie 2005, reclamantul s-a ocupat de casare. În special, a susținut că instanța de recurs nu examinase în mod corespunzător elementele de probă. 11. La 3 mai 2007, Curtea de Casație a respins recursul și a confirmat hotărârea nr. 8849/2004 (hotărârea nr. 980/2007). În special, Înalta Instanță civilă concluzionează că hotărârea nr. 8849/2004 nu a păcătuit din lipsă de motivare și că administrarea probelor și procedura de audiere a martorilor au fost conforme cu dispozițiile relevante ale dreptului intern. Părțile nu au informat Curtea cu privire la data la care hotărârea nr. 980/2007 a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE ÎN REGISTRUL DURĂRII PROCEDURII 12. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul perioadei de timp rezonabil Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 13. În ceea ce privește această teză, Tribunalul afirmă că cauza a fost tratată cu grijă de instanțele competente și că durata procedurii în cauză nu a fost excesivă. 14. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 29 iulie 1997, data la care G.G., și anume partea adversă, a sesizat instanța judecătorească în mare măsură din statul de origine și a fost încheiată la 3 mai 2007, data la care Curtea de Casație și-a publicat hotărârea nr. 980/2007 și, prin urmare, se întinde pe o perioadă de nouă ani și mai mult de nouă luni pentru trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 15. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, este necesar să se declare admisibil. Pe fond 16. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 18. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu a fost excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului privind încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) privind încălcarea articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) privind încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și a articolului 6 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și a articolului 6 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și a articolului 6 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de echitatea procedurii în fața instanțelor interne. În special, afirmă că instanța nu a ascultat martorii propuși, că aceasta a făcut o apreciere greșită a probelor și că principiul egalității armelor nu a fost respectat. El adaugă că hotărârea nr. 980/2007 al Curții de Casație pescuia din lipsă de motivare. Cu privire la admisibilitate 20. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție de către părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta, altfel ea ar fi judecat în a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea mutatis mutandis Kemmache c. Franța (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A nr. 296-C. Curtea are ca funcție unică, în conformitate cu art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că procedura în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea Donadze c. Georgia, nr. 74644/01, § 30-31, 7 martie 2006). În speță, Curtea nu identifică niciun indice derbitrar în desfășurarea procedurii în fața instanțelor interne, care, potrivit elementelor dosarului, a respectat principiile contradictoriei și al egalității armelor și în cursul căreia reclamantul a avut posibilitatea de a prezenta toate argumentele pentru apărarea intereselor sale. Acesta a fost cazul, în special, în cadrul procedurii în fața Curții de Casație care a răspuns la toate mijloacele prezentate de solicitant, concluzionând, în special, că administrarea probelor și audierea martorilor de către instanța de judecată a fost conformă cu dreptul intern. În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție și că examinarea prezentului litigiu nu dezvăluie nicio aparență de încălcare a acestei dispoziții. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 23. Reclamantul solicită 51 648 EUR (EUR) pentru prejudiciul material. Această sumă ar corespunde valorii celor două proprietăți care au făcut obiectul litigiului în fața instanțelor interne. În ceea ce privește stabilirea prejudiciului moral, el redă înțelepciunea Curții. 24. Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru daune materiale și afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. Cu titlu alternativ, acesta afirmă că suma alocată în acest sens nu poate depăși 1 000 EUR. 25. Curtea reamintește că constatarea încălcării convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste condiții, aceasta nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care reclamantul ar fi avut de suferit; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale trebuie respins. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert că nu compensarea insuficientă a constatării încălcării Convenției; statuând în mod echitabil, aceasta îi acordă 6 000 EUR în acest scop, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; taxe și cheltuieli de judecată 26. Reclamantul solicită 3 925 EUR pentru cheltuielile de judecată privind procedura în fața instanțelor interne și 3 000 EUR în cadrul onorariilor pentru procedura în fața Curții, factura în avans. 27. Guvernul subliniază că pretențiile reclamantului sunt excesive. 28. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor ( Latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI. În plus, atunci când constată o încălcare a Convenției, Curtea poate acorda unui reclamant plata nu numai a cheltuielilor și cheltuielilor sale în fața ei, ci și a celor pe care le-a angajat în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau a dispune corectarea prin aceasta ( Hertel c. Elveția, 25 August 1998, § 63, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VI. În speță, având în vedere criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului 1 500 EUR în această privință, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către acesta pe această sumă. Interese moratorii 29. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii de euro) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată de către acesta cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 7 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

GARGASOULAS c. GRÈCE

(

Requête n

o

51500/07)

ARRÊT

STRASBOURG

7 janvier 2010

DÉFINITIF

07/04/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Gargasoulas c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 décembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

51500/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Dimitrios Gargasoulas («

le requérant

»), a saisi la Cour le 1

er

novembre 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

G. Georgiou, avocate au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les délégués de son agent, MM. M.

Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat et I.

Bakopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le 26 novembre 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant réside à Nea Peramos Attikis.

5.

Le 29 juillet 1997, G.G. saisit le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action contre le requérant afin d’être reconnu propriétaire de deux terrains sis dans la municipalité de Megara.

6.

Le 25 février 1999, le tribunal de grande instance d’Athènes ordonna une procédure de production des preuves (décision n

o

1175/1999).

7.

Le 18 février 2004, le tribunal de grande instance d’Athènes fit droit à l’action de G.G. et admit qu’il était le propriétaire des terrains litigieux (décision n

o

817/2004).

8.

Le 21 mai 2004, le requérant interjeta appel contre la décision n

o

817/2004.

9.

Le 31 décembre 2004, la cour d’appel d’Athènes, se fondant sur les documents déposés par les parties et les témoignages recueillis, confirma la décision n

o

817/2004 (arrêt n

o

8849/2004).

10.

Le 8 juillet 2005, le requérant se pourvut en cassation. Il allégua notamment que la cour d’appel n’avait pas dûment examiné les éléments de preuve.

11.

Le 3 mai 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi et confirma l’arrêt n

o

8849/2004 (arrêt n

o

980/2007). En particulier, la haute juridiction civile conclut que l’arrêt n

o

8849/2004 ne pêchait pas par manque de motivation et que l’administration des preuves et la procédure d’audition des témoins avaient été conformes aux dispositions pertinentes du droit interne. Les parties n’ont pas informé pas la Cour de la date à laquelle l’arrêt n

o

980/2007 fut mis au net et certifié conforme.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

12.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

13.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il affirme que l’affaire a été traitée avec diligence par les juridictions compétentes et que la durée de la procédure en cause n’a pas été excessive.

14.

La période à considérer a débuté le 29 juillet 1997, date à laquelle G.G., à savoir la partie adverse, a saisi le tribunal de grande instance d’Athènes, et s’est terminée le 3 mai 2007, date à laquelle la Cour de cassation publia son arrêt n

o

980/2007. Elle s’est donc étalée sur neuf ans et plus de neuf mois pour trois degrés de juridiction.

A.

Sur la recevabilité

15.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

16.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

17.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir

Frydlender

précité).

18.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse a été excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L’ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE

19.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’équité de la procédure devant les juridictions internes. En particulier, il allègue que la cour d’appel d’Athènes n’a pas entendu les témoins proposés par lui-même, qu’elle a procédé à une mauvaise appréciation des preuves et que le principe de l’égalité des armes n’a pas été respecté. Il ajoute que l’arrêt n

o

980/2007 de la Cour de cassation pêchait par manque de motivation.

Sur la recevabilité

20.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention par les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir,

García Ruiz c. Espagne

[GC], nº

30544/96, § 28, CEDH 1999-I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir,

mutatis mutandis

,

Kemmache c. France

(nº 3), 24

novembre 1994, § 44, série A nº

296-C). La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant (voir,

Donadzé c. Géorgie

, nº

74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).

21.

En l’occurrence, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure devant les juridictions internes, qui, selon les éléments du dossier, a respecté les principes du contradictoire et de l’égalité des armes et au cours de laquelle le requérant a eu la possibilité de présenter tous les arguments pour la défense de ses intérêts. Tel a notamment été le cas dans la procédure devant la Cour de cassation qui a répondu à tous les moyens avancés par le requérant, en concluant notamment que l’administration des preuves et l’audition des témoins par la cour d’appel avait été conforme au droit interne. En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention et que l’examen du présent grief ne révèle aucune apparence de violation de cette disposition.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

23.

Le requérant réclame 51

648 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Cette somme correspondrait à la valeur des deux propriétés qui ont fait l’objet du litige devant les juridictions internes. S’agissant de la fixation du dommage moral, il s’en remet à sagesse de la Cour.

24.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 1

000 EUR.

25.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit de l’intéressé à voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

». Dans ces conditions, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions. En revanche, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain que ne

compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 6

000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.

B.

Frais et dépens

26.

Le requérant demande 3

925 EUR pour les frais de justice concernant la procédure devant les juridictions internes et 3

000 EUR au titre des honoraires pour la procédure devant la Cour, facture à l’appui.

27.

Le Gouvernement souligne que les prétentions du requérant sont excessives.

28.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l’allocation de

frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c. Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH

2000-XI). De plus, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, la Cour peut accorder à un requérant le paiement non seulement de ses

frais et dépens devant elle, mais aussi de ceux qu’il a engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou

faire

corriger par celles-ci ladite violation (

Hertel c. Suisse

, 25

août 1998, § 63,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VI). En l’occurrence, eu égard aux critères mentionnés ci-dessus, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant 1

500

EUR à cet égard, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par lui sur cette somme.

C.

Intérêts moratoires

29.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 6

000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 1

500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par lui à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente