AFFAIRE PANOU c. GRECE

AFFAIRE PANOU c. GRECE (CtEDO, 2009)

PRIMA SECȚIUNE

CAUZA

PANOU c. GRECIA

(Cererea nr. 44058/05)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

8 ianuarie 2009

DEFINITIVĂ

08/04/2009

Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.

În cauza Panou c. Grecia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință într-o cameră compusă din:

Nina Vajić, președintă,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judecători,

și Søren Nielsen,

grefier de secțiune,

După deliberări în camera consiliului la 4 decembrie 2008,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:

PROCEDURĂ

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 44058/05) direcționată împotriva Republicii Elenă și care o cetățeancă a acestui stat, doamna Eleni Panou („reclamanta"), a sesizat Curtea la 2 decembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

2.

Reclamanta este reprezentată de domnul D. Ninopoulos, avocat la barou din Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, dl. K. Georgiadis, assessor la Consiliul Juridic al Statului și doamna M. Papida, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

3.

Reclamanta se plângea în special de o încălcare a dreptului la un dublu grad de jurisdicție.

4.

Printr-o decizie din 6 decembrie 2007, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

5.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

CU PRIVIRE LA FAPTE

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Reclamanta s-a născut în 1960 și locuiește la Atena.

A.

Procedura penală

7.

În 2003, proceduri penale au fost deschise împotriva reclamantei, ofițer de poliție la momentul faptelor, pentru falsificarea registrului permiselor de construire, ținut în cadrul comisariatului unde lucra. La sfârșitul instruirii, cu dezacord între procurorul de la tribunalul penal și cel de la curtea de apel cu privire la trimiterea sau nu a reclamantei în judecată, cauza a fost introdusă în fața camerei de acuzare a tribunalului penal din Atena.

8.

La 14 octombrie 2004, camera de acuzare a adoptat propunerea procurorului de la tribunalul penal și a trimis reclamanta în judecată (ordonanța nr. 4284/2004). Datorită profesiei reclamantei, cauza a fost introdusă în fața curții de apel penale din Atena, judecând ca jurisdicție de primă instanță.

9.

Ședința în fața tribunalului penal a avut loc la 30 mai, 3 și 7 iunie 2005. La încheierea procesului, tribunalul a declarat reclamanta vinovată și a condamnat-o la șase luni de închisoare cu suspendare. Tribunalul a hotărât de asemenea că apelul acesteia ar avea efect suspensiv (decizia nr. 6581/2005). Aceeași zi, reclamanta a declarat apel al acestei sentințe.

10.

La 16 iunie 2005, Parlamentul grec a adoptat legea nr. 3346/2005. În temeiul articolului 32 al acestei legi (a se vedea §17 mai jos), pedeapsa infligată reclamantei a fost prescrisă și cauza clasată prin ordonanța procurorului din 30 ianuarie 2006.

11.

La 15 iunie 2006, reclamanta a cerut procurorului să revoce decizia menționată mai sus, pentru a îi permite să și vede cauza judecată în apel. Această cerere a fost respinsă ca fiind în contradicție cu prevederile legii nr. 3346/2005.

B.

Procedura disciplinară

12.

Între timp, la 8 septembrie 2005, la încheierea unei ședințe la care reclamanta era prezentă, asistată de un avocat, consiliul disciplinar al subdirectori de poliție a decis concedierea acesteia (απόταξη) pentru încălcare a articolului 9 § 1 g) și j) din decretul prezidențial nr. 22/1996 privind dreptul disciplinar al personalului de poliție (a se vedea §20 mai jos). Consiliul și-a bazat decizia pe diverse elemente de dovezi (depozițiile marilor, documente produse, depozitia reclamantei) și în special pe depozitia unui alt polițist pus și el în cauză pentru aceeași problemă. Consiliul a menționat de asemenea că reclamanta fusese condamnată pentru aceleași fapte în temeiul deciziei nr. 6581/2005 a tribunalului penal din Atena (proces-verbal nr. 138/2005).

13.

La 24 noiembrie 2005, reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii. Ședința în fața consiliului disciplinar de primă instanță a avut loc la 31 octombrie 2006. Reclamanta, care era prezentă la ședință și asistată de un avocat, a susținut, printre altele, că cauza ei penală fusese clasată în temeiul legii nr. 3346/2005, și deci că nu îi era permis să declare recurs împotriva condamnării sale în primă instanță.

14.

După deliberări, consiliul a considerat, cu unanimitate, că faptele imputate reclamantei „erau stabilite fără echivoc de elementele din procedura disciplinară (depozițiile marilor, documente produse, depozitia reclamantei)" și în special de depozitia unui alt polițist pus și el în cauză pentru aceeași problemă. Consiliul a adăugat:

„De pe altă parte, reclamanta a fost declarată vinovată pentru aceleași fapte de tribunalul penal competent. Faptul că această cauză a fost clasată, în conformitate cu legea nr. 3346/2005, nu leagă consiliul disciplinar, în conformitate cu art. 6 § 2 din decretul prezidențial nr. 22/1996."

15.

Considerând că o sancțiune mai blândă decât concedierea trebuie să i se aplice, consiliul disciplinar a decis suspendarea (αργία με απόλυση) reclamantei pentru o perioadă de patru luni (decizia nr. 179A/2006). Din cauza procedurii disciplinare deschisă împotriva ei, reclamanta nu a fost supusă unei evaluări pentru anii 2006-2007 și a rămas la același grad (procese-verbale nr. 2/2007 și 4/2007 ale consilului superior de poliție elenă), ceea ce a condus la pensionarea ei de serviciu, la 5 martie 2008 (proces-verbal nr. 6003/2/648).

16.

Între timp, la 2 februarie 2007, reclamanta sesizase curtea de administrație de apel din Atena cu un recurs în anulare împotriva deciziei nr. 179A/2006 a consiliului disciplinar menționat mai sus, însoțit de un ordin de suspendare. Procedura este în prezent în curs în fața acestei jurisdicții.

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

17.

art. 32 al legii nr. 3346/2005 se citește după cum urmează:

„1. Pedepsele de până la șase luni de închisoare și infligate în temeiul deciziilor pronunțate până la publicarea prezentei legi, dacă nu au devenit irevocabile (αμετάκλητες) și nu au fost ispășite până la publicarea prezentei legi, sunt prescrise și nu sunt executate, cu condiția ca cel condamnat să nu comită în optsprezece luni de la publicarea prezentei legi o nouă infracțiune cu rea intenție, pentru care va fi condamnat irevocabil la orice dată la o pedeapsă de închisoare de peste șase luni. În acest caz, cel condamnat ispășește cumulativ, după noua pedeapsă, pedeapsa neispășită (...).

18.

Într-o circulară din 5 iulie 2005 adresată procurorilor lângă curțile de apel și tribunalele de primă instanță, procurorul adjunct lângă Curtea de Casație preciza că dacă individul era condamnat irevocabil pentru o nouă infracțiune, procedura penală clasată în temeiul articolului 32 § 1 ar fi continuată, „fără niciun fel de privare a drepturilor acuzatului, de la punctul procedural în care cauza se afla la 17 iunie 2005 [ziua următoare intrării în vigoare a noii legi]".

19.

Într-o scrisoare din 22 noiembrie 2007 adresată Consiliului Juridic al Statului, procurorul lângă curtea de apel din Larissa observa că dacă cel condamnat comitea în termenul prevăzut de art. 32 § 1 o nouă infracțiune cu rea intenție, cauza penală clasată ar fi retrasă din arhive; dacă cel condamnat declarase apel înaintea clasificării cauzei sale, acesta ar fi introdus în fața jurisdicțiilor de apel pentru a fi examinat.

20.

Prevederile relevante din decretul prezidențial nr. 22/1996 privind dreptul disciplinar al personalului de poliție sunt redactate după cum urmează:

art. 6 § 2

„Amnistia, reabilitarea, grația sau orice alt mijloc de ridicare a pedepsei sau de modificare a consecințelor unei condamnări penale, nu duce la ridicarea sancțiunii disciplinare a faptei."

art. 9 § 1

„Infracțiunile disciplinare pasibile de concediere sunt enumerale limitativ mai jos, independent de caracterul lor penal condamnabil:

(...)

g. (...) falsificarea unui document (...) și, în general, orice fapt comis cu rea intenție (...) ale cărui motive, natură, modalități de execuție și alte circumstanțe mărturisesc un caracter corupt, sau care prejudiciază onoarea polițistului sau reputația [poliției].

(...)

j. acte care prejudiciază onoarea polițistului sau reputația [poliției] sau care mărturisesc un caracter corupt."

art. 49 § 1

„Procesul disciplinar este autonom și independent de procesul penal sau de oricare altul. Faptele ale căror existență sau inexistență au fost constatate prin decizie irevocabilă sau prin ordonanța de absolvire irevocabilă a unei jurisdicții penale leagă judecătorul disciplinar. În orice alt caz, decizia tribunalului penal este luată în considerare la procesul penal, fără ca organul disciplinar să fie împiedicat să pronunțe o decizie diferită de cea a tribunalului penal. Procesul penal nu suspendă procedura disciplinară (...)"

21.

Conform jurisprudenței, o decizie irevocabilă a tribunalului penal leagă organul disciplinar cu privire la existența sau inexistența faptelor pe care se bazează urmărirea penală, doar dacă această decizie afirmă în mod explicit că tribunalul penal a constatat existența sau inexistența acestor fapte și nu absolves pe acuzat pentru beneficiul îndoielii sau din cauza ridicării caracterului condamnabil al faptei (curt de administrație de apel din Atena, hotărâre nr. 687/2000; Consilul de Stat, hotărâri nr. 2487/1987, 1177/1988, 3364/1990, 3012-3/1991, 545/1993, 1533/1995, 3125/1996, 137/2005). Absolvirea penală pentru beneficiul îndoielii nu interzice organului disciplinar să aprecieze diferit faptele pe care portau urmărirea penală (Consilul de Stat, hotărâre nr. 1908/2004). În fine, chiar și atunci când organul disciplinar este obligat să accepte faptele ale căror existență sau inexistență a fost constatată printr-o decizie irevocabilă de absolvire, poate totuși să inflige o sancțiune disciplinară dacă estimează că comportamentul persoanei prejudiciază onoarea și reputația poliției elenă (Consilul de Stat, hotărâre nr. 2350/2004).

22.

art. 574 din codul de procedură penală prevede:

„1. (...) cazierul judiciar este compus din bilete.

(...)

b) Deciziile sau ordonanțele condamnatoare irevocabile (...)

a) Grația cu ridicarea consecințelor condamnării, prescrierea faptei sau a pedepsei în temeiul unei legi speciale, suspendarea execuției pedepsei sub condiții în temeiul unei legi speciale (...)"

23.

Într-o scrisoare din 30 martie 2007 adresată ministrului Justiției, procurorul adjunct lângă Curtea de Casație preciza că doar deciziile condamnatoare irevocabile sunt înscrise în biletele cazierului judiciar și că, prin urmare, era greșit să se susțină că deciziile condamnatoare non-irevocabile, clasate în temeiul legii nr. 3346/2005, ar fi fost în orice caz înscrise în cazierul judiciar, chiar dacă individul nu comitea o nouă infracțiune cu rea intenție în termenul de optsprezece luni de la publicarea acestei legi. Această opinie a fost exprimată de asemenea de procurorul lângă curtea de apel din Larissa, în scrisoarea acestuia din 22 noiembrie 2007 (a se vedea §19 mai sus; a se vedea de asemenea ordonanța nr. 82/2006, prin care procurorul lângă tribunalul penal din Atena a declarat nulitatea și a ordonat ștergerea din cazierul judiciar a unei decizii condamnatoare, pronunțată în primă instanță, apoi clasificată în temeiul legii nr. 3346/2005).

III.

RAPORTUL EXPLICATIV LA PROTOCOLUL NR. 7 LA CONVENȚIE

24.

Prevederile relevante ale raportului explicativ la Protocolul nr. 7 la Convenție sunt redactate după cum urmează:

art. 2

„17. Acest articol recunoaște oricărei persoane declarate vinovată de o infracțiune penală de un tribunal dreptul de a cere examinare de o jurisdicție superioară a declarației de culpabilitate sau a condamnării. Nu se cere ca în toate cazurile această persoană să aibă posibilitatea de a cere examinarea atât a declarației de culpabilitate cât și a condamnării. Astfel, de exemplu, dacă persoana condamnată s-a recunoscut vinovată de infracțiunea pentru care a fost inculpată, acest drept poate fi restricționat la revizuirea condamnării sale. În comparație cu redactarea prevederilor corespunzătoare din Pactul Națiunilor Unite (art. 14, §5), termenul „tribunal" a fost adăugat pentru a fi clar că acest articol nu privește infracțiunile judecate de autorități care nu sunt tribunale în sensul articolului 6 din Convenție.

- pentru infracțiuni minore, așa cum sunt definite de lege;

- atunci când persoanele a fost judecată în primă instanță de cea mai înaltă jurisdicție, de exemplu din cauza rangului (ministru, judecător sau alt deținător de poziție înaltă), sau din cauza naturii infracțiunii;

- atunci când persoanele a fost condamnată în urma unui recurs împotriva absolverii sale.

CU PRIVIRE LA DREPT

I.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 2 AL PROTOCOLULUI NR. 7

25.

Reclamanta se plânge că în temeiul noii legislații, a fost privată de dreptul de a-și apăra cauza în fața curții de apel și eventual în fața Curții de Casație. Ar fi fost prin urmare privată de dreptul să ceară reexaminare cauzei, rămânând stigmatizată pentru totdeauna ca vinovată. Invocă art. 2 al Protocolului nr. 7, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune penală de un tribunal are dreptul ca declarația de culpabilitate sau condamnarea să fie examinată de o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

A.

Argumentele părților

1.

Reclamanta

26.

Reclamanta susține că statul nu a luat nicio precauție pentru a preveni daunele colaterale ale legii nr. 3346/2005, prevăzând, de exemplu, interzicerea să se țină seamă, în vreun fel, de o cauză clasificată în temeiul acestei legi. Or, în cazul ei, condamnarea penală în primă instanță a fost într-adevăr luată în seama de instanțele disciplinare, care i-au infligt o sancțiune disciplinară al cărei rezultat final a fost concedierea din corpul de poliție. Dacă ar fi avut dreptul de a încerca să-și răsturneze condamnarea în fața jurisdicțiilor penale superioare și să facă obiectul unei absolviri irevocabile, organele disciplinare ar fi fost obligate să țină seamă, în timp ce, în circumstanțele prezente, condamnarea în primă instanță a influențat în mod negativ soarta în fața consiliilor disciplinare.

27.

Reclamanta estimează deci că legea nr. 3346/2005 introduce o măsură care încalcă drepturile fundamentale și care nu este justificată de niciun scop de interes public. Posibilitatea care îi fusese oferită de a-și apăra nevinovăția în fața unei jurisdicții de apel dacă ar fi comis o nouă infracțiune în optsprezece luni de la publicarea acestei legi – în timp ce prin adopție unui comportament legal, s-a găsit privată de un asemenea drept –, mărturisește, după ea, caracterul precipitat al noii legislații.

28.

Reclamanta concluzionează că este greșit să se susțină că clasificarea cauzei sale penale ștersese toate consecințele acesteia și subliniază că procedând în felul acesta, statul i-a făcut mai mult rău decât bine.

2.

Guvernul

29.

Guvernul susține că legea nr. 3346/2005 tinde să descongestione rola tribunalelor din cauze de importanță mai mică și să accelereze prin urmare justiția penală. Toate consecințele asupra situației juridice al celui condamnat sunt ridicate în mod definitiv, deoarece, pe de o parte, pedeapsa sa este prescrisă și, pe de altă parte, condamnarea nu este înscrisă în cazierul judiciar. Pe acest punct, Guvernul subliniază că pentru ca o pedeapsă să fie înscrisă în cazierul judiciar al unei persoane, trebuie ca aceasta să fie irevocabilă, ceea ce prezupune epuizarea tuturor căilor de recurs prevăzute de dreptul intern. Măsura prevăzută de noua lege nu poate fi deci asimilată nici cu amnistia, o măsură legislativă generală care șterge pedeapsa pronunțată și care este adoptată doar pentru crime politice, nici cu grația, o măsură de clemență administrativă adoptată de președintele republicii doar după o condamnare irevocabilă.

30.

În ceea ce privește prezenta cauză, Guvernul, se referind la litera decretului prezidențial nr. 22/1996 și la jurisprudența constantă a jurisdicțiilor interne (a se vedea paragrafele 20 și 21 mai sus), reamintește că procesul disciplinar este autonom și independent de procesul penal. Observând că procedura disciplinară la care reclamanta face obiectul nu este încă finalizată, subliniază că consiliile disciplinare care au trebuit să se pronunțe până acum nu și-au bazat deciziile exclusiv pe condamnarea penală a reclamantei, ci au luat în considerare diverse elemente de dovezi figurând în dosarul disciplinar al ei.

31.

Conform Guvernului, nicio încălcare a dreptului garantat de art. 2 al Protocolului nr. 7 nu se găsește deci stabilită în detrimentul reclamantei, cu atât mai mult că paragraful al doilea al acestei prevederi prevede că dreptul la un dublu grad de jurisdicție poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore, ceea ce a fost cazul în speță, și că reclamanta a fost judecată în primă instanță, în calitatea ei de polițistă, de o jurisdicție superioară.

B.

Aprecierea Curții

32.

Curtea reamintește că statele contractante dispun în principiu de o putere discreționară pentru a decide modalitățile de exercitare a dreptului prevăzut de art. 2 al Protocolului nr. 7. Astfel, examinare a unei declarații de culpabilitate sau a unei condamnări de o jurisdicție superioară poate purta atât pe chestiuni de fapt cât și de drept sau se limita la punctele de drept; în plus, în unele țări, justiciabilul care dorește să sesizeze autoritatea de recurs trebuie, în unele cazuri, să solicite o autorizare în acest scop. Cu toate acestea, limitările aduse de legislațiile interne dreptului de recurs menționat de această dispoziție trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la tribunal consacrat de art. 6 din Convenție, să urmărească un scop legitim și să nu încalce substanța acestui drept (Haser c. Elvețiă (decizie), nr. 33050/96, 27 aprilie 2000).

33.

Curtea observă de la început că, conform elementelor din dosar, legea nr. 3346/2005 beneficiază în principiu persoane condamnate în primă instanță sau în apel la pedepse de până la șase luni de închisoare, în special în măsura în care aceste pedepse nu sunt nici executate nici înscrise în cazierul judiciar. Pe acest din urmă punct, Curtea acordă o greutate particulară opiniei exprimate în mod concordant de procurorii țării cu privire la interzicerea de a înscrie în cazierul judiciar o condamnare ca aceea infligată reclamantei (a se vedea §23 mai sus). De mai mult, Curtea admite că noua lege urmărește un scop legitim, și anume accelerarea justiției penale prin descongestiona rola tribunalelor din cauze mai puțin importante.

34.

Privind cazul personal al reclamantei, rămâne deci Curții să determine dacă clasificarea cauzei penale a reclamantei a avut alte consecințe negative, ceea ce ar fi putut să-i confere un interes legitim de a vedea cauza judecată din nou de un grad de jurisdicție superior.

35.

Este adevărat că menținerea, chiar sub condiție, a posibilității de a relansa urmărirea în caz de comitere de nouă infracțiune (a se vedea paragrafele 17-19 mai sus), creează îndoieli cu privire la drepturile inculpatului. Cu toate acestea, Curtea reamintește că în cauze rezultate dintr-o cerere individuală, nu are sarcina de a controla în mod abstract legislația litigioasă; trebuie să se limiteze pe cât posibil la examinarea problemelor ridicate de cazul pentru care fusese sesizată (a se vedea, printre altele, Padovani c. Italia, 26 februarie 1993, § 24, seria A nr. 257-B). Or, în speță, Curtea observă că reclamanta în mod evident nu comitea infracțiune în optsprezece luni de la publicarea noii legi și că, prin urmare, cauza penală nu poate fi niciodată retrasă din arhive și opusă.

36.

Aceasta fiind spus, este exact că condamnarea penală a reclamantei în primă instanță a fost luată în considerare în procesul disciplinar, în prezent în curs. Curtea observă, cu toate acestea, că aceasta nu a jucat în procesul decizional un rol exclusiv. De fapt, Curtea observă că, pentru a motiva deciziile, instanțele disciplinare se bazară pe mai multe elemente de dovezi, produse la dezbaterile contradictorii care s-au desfășurat în prezența reclamantei și a consilului acesteia, acordând în special o greutate considerabilă depozitiei unui alt polițist pus și el în cauză pentru aceeași problemă. Pe altă parte, în măsura în care reclamanta pare să afirme că soarta în fața organelor disciplinare a fost o "daună colaterală" a aplicării în cazul ei a legii nr. 3346/2005, Curtea estimează că acest argument se bazează pe ipoteza că reclamanta ar fi fost irevocabil absolvită de jurisdicțiile penale superioare dacă cauza nu fusese clasificată după decizia pronunțată în primă instanță; or, chiar și în acest caz, Curtea observă că ținând seama de dreptul și practica internă relevantă, ar fi rămâs intotdeauna posibil organelor disciplinare să infligă o sancțiune reclamantei dacă estimau că comportamentul prejudicia onoarea și reputația poliției elenă (a se vedea paragrafele 20 și 21 in fine mai sus).

37.

Ce mai mult, Curtea estimează că a urma propunerea reclamantei, potrivit căreia instanțele disciplinare ar fi trebuit să ignore complet procedura penală la care fusese supusă, pentru a putea afirma că clasificarea cauzei sale era compatibilă cu art. 2 al Protocolului nr. 7, ar echivala cu a pune în discuție competențele organelor disciplinare, autorizate totuși de dreptul și practica internă să țină seamă de decizia tribunalului penal și să aprecieze faptele pe care portau urmărirea penală (a se vedea paragrafele 20 și 21 mai sus). Or, Curtea reamintește că litigiul pentru care fusese sesizată nu privește echitatea procedurii disciplinare în cauză, procedură care de toată oricum nu încă finalizată, dar limitarea dreptului reclamantei de a cere examinare de o jurisdicție superioară a condamnării penale.

38.

Ținând seama de tot ce sus, Curtea estimează că, în circumstanțele particulare ale prezentei cauze, aplicarea dispozițiilor legii nr. 3346/2005 a avut efecte care pot fi comparate cu o punere în afara cauzei. Prin urmare, Curtea concluzionează că clasificarea cauzei penale a reclamantei în temeiul noii legi nu a pus problema sub aspectul dreptului la un dublu grad de jurisdicție, chiar dacă, într-o etapă inițială, reclamanta fusese condamnată pentru o infracțiune care era pasibilă unei pedepse de închisoare (a se vedea, a contrario, hotărârea Zaicevs c. Letonia, § 55, nr. 65022/01, 31 iulie 2007, citită în lumina paragrafului 21 al raportului explicativ la Protocolul nr. 7).

39.

Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 2 al Protocolului nr. 7.

II.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

40.

Pe baza acelorași fapte, reclamanta se plânge că nu beneficiat de un proces echitabil ținând seama de faptul că a fost privată de a-și apăra cauza în fața unei jurisdicții superioare. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede în special:

„Orice persoană are dreptul ca cauza să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunului-fond al oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva ei."

41.

Curtea a examinat grievul reclamantei așa cum a fost prezentat. Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, consideră că grievul face parte integrantă din cel dedus din art. 2 al Protocolului nr. 7.

42.

Estimează în consecință că nu se impune pronunțare separată asupra grievului în cauză.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,

1.

Declară că nu a existat o încălcare a articolului 2 al Protocolului nr. 7;

2.

Declară că nu se impune pronunțare separată asupra încălcării susținute a articolului 6 § 1 din Convenție.

Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 ianuarie 2009, în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Grefier

Președintă

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

PANOU c. GRÈCE

(Requête n

o

44058/05)

ARRÊT

STRASBOURG

8 janvier 2009

DÉFINITIF

08/04/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Panou c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 décembre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

44058/05) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Eleni Panou («

la requérante

»), a saisi la Cour le 2 décembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée par M

e

D.

Ninopoulos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M

me

M. Papida, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

La requérante se plaignait notamment d’une violation de son droit à un double degré de juridiction.

4.

Par une décision du 6 décembre 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

5.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

La requérante est née en 1960 et réside à Athènes.

A.

La procédure pénale

7.

En 2003, des poursuites pénales furent engagées contre la requérante, officier de police à l’époque des faits, du chef de falsification du registre des permis de construire, tenu au sein du commissariat où elle travaillait. A l’issue de l’instruction, face au désaccord entre le procureur près le tribunal correctionnel et celui près la cour d’appel quant au renvoi ou non de la requérante en jugement, l’affaire fut introduite devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes.

8.

Le 14 octobre 2004, la chambre d’accusation adopta la proposition du procureur près le tribunal correctionnel et renvoya la requérante en jugement (ordonnance n

o

4284/2004). En raison de la profession de la requérante, l’affaire fut introduite devant la cour d’appel correctionnelle d’Athènes, siégeant comme juridiction de première instance.

9.

L’audience devant le tribunal pénal eut lieu les 30 mai, 3 et 7 juin 2005. A l’issue du procès, le tribunal déclara la requérante coupable et la condamna à six mois d’emprisonnement avec sursis. Le tribunal décida en outre que son appel aurait un effet suspensif (décision n

o

6581/2005). Le même jour, la requérante interjeta appel de ce jugement.

10.

Le 16 juin 2005, le Parlement grec adopta la loi n

o

3346/2005. En vertu de l’article 32 de cette loi (voir paragraphe 17 ci-dessous), la peine infligée à la requérante fut prescrite et l’affaire classée par ordonnance du procureur en date du 30 janvier 2006.

11.

Le 15 juin 2006, la requérante demanda au procureur de révoquer la décision susmentionnée, afin de lui permettre de voir son affaire jugée en appel. Cette demande fut rejetée comme étant contraire aux dispositions de la loi n

o

3346/2005.

B.

La procédure disciplinaire

12.

Entre-temps, le 8 septembre 2005, à l’issue d’une audience à laquelle la requérante était présente, assistée d’un conseil, le conseil disciplinaire des sous-directeurs de la police décida son licenciement (

απόταξη

) pour violation de l’article 9 § 1 g) et j) du décret présidentiel n

o

22/1996 sur

le droit disciplinaire du personnel de police

(voir paragraphe 20 ci-dessous). Le conseil fonda sa décision sur divers éléments de preuve (dépositions des témoins, documents produits, déposition de la requérante) et notamment la déposition d’un autre policier mis lui aussi en cause pour la même affaire. Le conseil mentionna en outre que la requérante avait été condamnée pour les mêmes faits en vertu de la décision n

o

6581/2005 du tribunal correctionnel d’Athènes (procès-verbal n

o

138/2005).

13.

Le 24 novembre 2005, la requérante recourut contre cette décision. L’audience devant le conseil disciplinaire de première instance eut lieu le 31

octobre 2006. La requérante, qui était présente à l’audience et assistée d’un conseil, affirma, entre autres, que son affaire pénale avait été classée en vertu de la loi n

o

3346/2005, et qu’il ne lui était donc pas loisible de recourir contre sa condamnation en première instance.

14.

Après avoir délibéré, le conseil considéra, à l’unanimité, que les faits reprochés à la requérante «

étaient établis sans équivoque par les éléments de la procédure disciplinaire (dépositions des témoins, documents produits, déposition de la requérante)

» et notamment par la déposition d’un autre policier mis lui aussi en cause pour la même affaire. Le conseil ajouta

:

«

Par ailleurs, la requérante a été déclarée coupable pour les mêmes faits par le tribunal pénal compétent. Le fait que cette affaire ait été classée, conformément à la loi n

o

3346/2005, ne lie pas le conseil disciplinaire, conformément à l’article 6 § 2 du décret présidentiel n

o

22/1996.

»

15.

Considérant qu’une sanction plus clémente que celle du licenciement devait lui être infligée, le conseil disciplinaire décida la mise à pied (

αργία με απόλυση

) de la requérante pour une période de quatre mois (décision n

o

179A/2006). En raison de la procédure disciplinaire engagée à son encontre, la requérante n’a pas fait l’objet d’une appréciation pour les années 2006-2007 et demeura au même grade (procès-verbaux n

os

2/2007 et 4/2007 du conseil supérieur de la police hellénique), ce qui conduisit à sa mise à la retraite d’office, le 5 mars 2008 (procès-verbal n

o

6003/2/648).

16.

Entre-temps, le 2 février 2007, la requérante avait saisi la cour administrative d’appel d’Athènes d’un recours en annulation contre la décision n

o

179A/2006 du conseil disciplinaire susmentionnée, assorti d’un sursis à exécution. La procédure est actuellement pendante devant cette juridiction.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

17.

L’article 32 de la loi n

o

3346/2005 se lit comme suit

:

«

αμετάκλητες

) et qu’elles n’ont pas été purgées jusqu’à la publication de la présente loi, sont prescrites et ne sont pas exécutées, à condition que le condamné ne commette pas dans les dix-huit mois à partir de la publication de la présente loi une nouvelle infraction par dol, pour laquelle il sera condamné irrévocablement à n’importe quelle date à une peine d’emprisonnement de plus de six mois. Dans ce cas, le condamné purge de façon cumulative, après la nouvelle peine, la peine non purgée (...).

»

18.

Dans une circulaire du 5 juillet 2005 adressée aux procureurs près les cours d’appel et les tribunaux de première instance, le procureur adjoint près la Cour de cassation précisait que si l’individu était condamné irrévocablement pour une nouvelle infraction, la procédure pénale classée en vertu de l’article 32 § 1 serait poursuivie, «

sans aucune privation des droits de l’accusé, à partir du point procédural auquel l’affaire se trouvait au 17 juin 2005 [le lendemain de l’entrée en vigueur de la nouvelle loi]

».

19.

Dans un courrier du 22 novembre 2007 adressé au Conseil juridique de l’Etat, le procureur près la cour d’appel de Larissa notait que si le condamné avait commis dans le délai prévu par l’article 32 § 1 une nouvelle infraction par dol, l’affaire pénale classée serait retirée des archives

; si le condamné avait interjeté appel avant le classement de son affaire, celui-ci serait introduit devant les juridictions d’appel afin d’être examiné.

20.

Les dispositions pertinentes du décret présidentiel n

o

22/1996 sur

le droit disciplinaire du personnel de police

sont ainsi libellées

:

Article 6 § 2

«

L’amnistie, le rétablissement, la grâce ou tout autre moyen de lever la punition ou de modifier les conséquences d’une condamnation pénale, n’emportent pas la levée de la sanction disciplinaire de l’acte.

»

Article 9 § 1

«

Les infractions disciplinaires qui sont passibles d’un licenciement sont limitativement énumérées ci-dessous, indépendamment de leur caractère pénalement condamnable

:

(...)

g. (...) la falsification d’un document (...) et, en règle générale, tout acte commis par dol (...) dont les motifs, la nature, les modalités d’exécution et les autres circonstances témoignent d’un caractère corrompu, ou qui nuit à l’honneur du policier ou à la réputation [de la police].

(...)

j. les actes qui nuisent à l’honneur du policier ou à la réputation [de la police] ou qui témoignent d’un caractère corrompu.

»

Article 49 § 1

«

Le procès disciplinaire est autonome est indépendant du procès pénal ou autre. Les faits dont l’existence ou inexistence a été constatée par décision irrévocable ou par ordonnance d’acquittement irrévocable d’une juridiction pénale lient le juge disciplinaire. Dans tout autre cas, la décision du tribunal pénal est prise en considération lors du procès pénal, sans que l’organe disciplinaire ne soit empêché de rendre une décision différente de celle du tribunal pénal. Le procès pénal ne suspend pas la procédure disciplinaire (...)

»

21.

Selon la jurisprudence, une décision irrévocable du tribunal pénal lie l’organe disciplinaire quant à l’existence ou l’inexistence des faits sur lesquels se basent les poursuites pénales, seulement si cette décision affirme expressément que le tribunal pénal a constaté l’existence ou l’inexistence desdits faits et n’acquitte pas l’accusé au bénéfice du doute ou en raison de la levée du caractère condamnable de l’acte (cour administrative d’appel d’Athènes, arrêt n

o

687/2000

; Conseil d’Etat, arrêts n

os

2487/1987, 1177/1988, 3364/1990, 3012-3/1991, 545/1993, 1533/1995, 3125/1996, 137/2005). L’acquittement pénal au bénéfice du doute n’interdit pas à l’organe disciplinaire d’apprécier différemment les faits sur lesquels portaient les poursuites pénales (Conseil d’Etat, arrêt n

o

1908/2004). Enfin, même lorsque l’organe disciplinaire est tenu d’accepter les faits dont l’existence ou l’inexistence a été constatée par une décision irrévocable d’acquittement, il peut néanmoins infliger une sanction disciplinaire s’il estime que le comportement de l’intéressé nuit à son honneur et à la réputation de la police hellénique (Conseil d’Etat, arrêt n

o

2350/2004).

22.

L’article 574 du code de procédure pénale dispose

:

«

:

(...)

b) Les décisions ou ordonnances condamnatoires irrévocables (...)

:

a) La grâce avec levée des conséquences de la condamnation, la prescription de l’acte ou de la peine en vertu d’une loi spéciale, la suspension de l’exécution de la peine sous conditions en vertu d’une loi spéciale (...)

»

23.

Dans un courrier du 30 mars 2007 adressé au ministre de la Justice, le procureur adjoint près la Cour de Cassation précisait que seules les décisions condamnatoires irrévocables sont inscrites dans les bulletins du casier judiciaire et que, dès lors, il était erroné de soutenir que les décisions condamnatoires non irrévocables, classées en vertu de la loi n

o

3346/2005, seraient de toute façon inscrites au casier judiciaire, même si l’individu n’avait pas commis une nouvelle infraction par dol dans le délai de dix-huit mois à partir de la publication de cette loi. Cet avis fut également exprimé par le procureur près la cour d’appel de Larissa, dans son courrier du 22

novembre 2007 (voir paragraphe 19 ci-dessus

; voir aussi l’ordonnance n

o

82/2006, par laquelle le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes déclara la nullité et ordonna la radiation de l’inscription au casier judiciaire d’une décision condamnatoire, rendue en première instance, puis classée en vertu de la loi n

o

3346/2005).

III.

LE RAPPORT EXPLICATIF SUR LE PROTOCOLE N

o

7 À LA CONVENTION

24.

Les dispositions pertinentes du rapport explicatif sur le Protocole n

o

7 à la Convention sont libellées comme suit

:

Article 2

«

application for leave to appeal

). Le droit de demander cette autorisation à un tribunal ou à une autorité administrative doit être considéré comme une forme d’examen au sens du présent article.

:

-

pour les infractions mineures, telles qu’elles sont définies par la loi

;

-

lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction, par exemple à cause de son rang (ministre, juge ou autre titulaire d’une haute charge), ou en raison de la nature de l’infraction

;

-

lorsque l’intéressé a été condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 DU PROTOCOLE N

o

7

25.

La requérante se plaint qu’en vertu de la nouvelle législation, elle a été privée du droit de défendre sa cause devant la cour d’appel et éventuellement devant la Cour de cassation. Elle serait ainsi privée de son droit de demander le réexamen de son affaire, restant stigmatisée à jamais comme coupable. Elle invoque l’article 2 du Protocole n

o

7, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.

2.

Ce droit peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures telles qu’elles sont définies par la loi ou lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.

»

A.

Arguments des parties

1.

La requérante

26.

La requérante affirme que l’Etat n’a pris aucune précaution pour empêcher les dommages collatéraux de la loi n

o

3346/2005, en prévoyant, par exemple, l’interdiction de tenir compte, d’une façon ou d’une autre, d’une affaire classée en vertu de cette loi. Or, dans son cas, sa condamnation pénale en première instance fut bel et bien prise en compte par les instances disciplinaires, qui lui ont infligé une sanction disciplinaire dont le résultat final fut son licenciement du corps de la police. Si elle avait eu le droit de tenter de faire renverser sa condamnation devant les juridictions pénales supérieures et de faire l’objet d’un acquittement irrévocable, les organes disciplinaires auraient été obligées d’en tenir compte, alors que, dans les circonstances présentes, sa condamnation en première instance influença de façon négative son sort devant les conseils disciplinaires.

27.

La requérante estime donc que la loi n

o

3346/2005 introduit une mesure qui emporte violation des droits fondamentaux et qui n’est justifiée par aucun but d’intérêt public. La possibilité qui lui avait été offerte de défendre son innocence devant une juridiction d’appel si elle avait commis une nouvelle infraction dans les dix-huit mois à partir de la publication de cette loi – alors qu’en adoptant un comportement légal, elle s’est trouvée privée d’un tel droit –, témoigne, selon elle, du caractère hâtif de la nouvelle législation.

28.

La requérante conclut qu’il est erroné de soutenir que le classement de son affaire pénale effaça toutes les conséquences de celle-ci et souligne que ce faisant, l’Etat lui a fait plus de mal que de bien.

2.

Le Gouvernement

29.

Le Gouvernement affirme que la loi n

o

3346/2005 tend à désengorger le rôle des tribunaux des affaires de moindre importance et à accélérer ainsi la justice pénale. Toutes les conséquences sur la situation juridique du condamné sont levées de façon définitive, car, d’une part, sa peine est prescrite et, d’autre part, la condamnation n’est pas inscrite dans son casier judiciaire. Sur ce point, le Gouvernement relève que pour qu’une peine soit inscrite dans le casier judiciaire d’une personne, il faut qu’elle soit irrévocable, ce qui présuppose l’épuisement de toutes les voies de recours prévues par le droit interne. La mesure prévue par la nouvelle loi ne saurait donc être assimilée ni à une amnistie, mesure législative générale qui efface la peine prononcée et qui est prise seulement pour des crimes politiques, ni à une grâce, mesure administrative de clémence prise par le président de la République uniquement après une condamnation irrévocable.

30.

Pour ce qui est de la présente affaire, le Gouvernement, se référant à la lettre même du décret présidentiel n

o

22/1996 et à la jurisprudence constante des juridictions internes (voir paragraphes 20 et 21 ci-dessus), rappelle que le procès disciplinaire est autonome et indépendant du procès pénal. Relevant que la procédure disciplinaire dont la requérante fait l’objet n’est pas encore terminée, il souligne que les conseils disciplinaires ayant eu à se prononcer jusqu’à présent ne fondèrent pas leurs décisions exclusivement sur la condamnation pénale de la requérante, mais prirent en considération divers éléments de preuve figurant dans son dossier disciplinaire.

31.

Selon le Gouvernement, nulle atteinte au droit garanti par l’article 2 du Protocole n

o

7 ne se trouve donc établie au détriment de la requérante, d’autant plus que le second paragraphe de cette disposition prévoit que le droit à un double degré de juridiction peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures, ce qui fut le cas en l’espèce, et que la requérante fut jugée au premier degré, en sa qualité de policière, par une juridiction supérieure.

B.

Appréciation de la Cour

32.

La Cour rappelle que les Etats contractants disposent en principe d’un pouvoir discrétionnaire pour décider des modalités d’exercice du droit prévu par l’article 2 du Protocole n

o

; par ailleurs, dans certains pays, le justiciable désireux de saisir l’autorité de recours doit, dans certains cas, solliciter une autorisation à cette fin. Toutefois, les limitations apportées par les législations internes au droit de recours mentionné par cette disposition doivent, par analogie avec le droit d’accès au tribunal consacré par l’article 6 de la Convention, poursuivre un but légitime et ne pas porter atteinte à la substance même de ce droit (

Haser c. Suisse

(déc.), n

o

33050/96, 27 avril 2000).

33.

La Cour note d’emblée que, selon les éléments du dossier, la loi n

o

3346/2005 bénéficie en principe aux personnes condamnées en première instance ou en appel à des peines allant jusqu’à six mois d’emprisonnement, notamment dans la mesure où ces peines ne sont ni exécutées ni inscrites dans leur casier judiciaire. Sur ce dernier point, la Cour accorde un poids particulier à l’avis exprimé de façon concordante par les procureurs du pays sur l’interdiction d’inscrire au casier judiciaire une condamnation comme celle infligée à la requérante (voir paragraphe 23 ci-dessus). De plus, la Cour admet que la nouvelle loi poursuit un but légitime, à savoir l’accélération de la justice pénale moyennant le désengorgement du rôle des tribunaux des affaires moins importantes.

34.

S’agissant du cas personnel de la requérante, il reste donc à la Cour à déterminer si le classement de son affaire pénale a eu d’autres conséquences négatives, ce qui aurait pu lui conférer un intérêt légitime à voir son affaire jugée à nouveau par un degré de juridiction supérieur.

35.

Il est vrai que le maintien, même sous condition, de la possibilité de relancer les poursuites en cas d’une commission de nouvelle infraction (voir paragraphes 17-19 ci-dessus), crée des doutes quant aux droits de l’accusé. Toutefois, la Cour rappelle que dans des affaires issues d’une requête individuelle, elle n’a point pour tâche de contrôler dans l’abstrait la législation litigieuse ; elle doit se borner autant que possible à examiner les problèmes soulevés par le cas dont on l’a saisie (voir, parmi beaucoup d’autres,

Padovani c. Italie,

26 février 1993, § 24, série A n

o

257-B). Or, en l’occurrence, la Cour relève que la requérante n’a de toute évidence pas commis d’infraction dans les dix-huit mois à partir de la publication de la nouvelle loi et que, dès lors, son affaire pénale ne saurait plus jamais être retirée des archives et lui être opposée.

36.

Cela dit, il est exact que la condamnation pénale de la requérante en première instance a été prise en compte lors de son procès disciplinaire, actuellement en cours. La Cour note, toutefois, qu’elle n’a pas joué dans le processus décisionnel un rôle exclusif. En effet, elle observe que, pour motiver leurs décisions, les instances disciplinaires se fondèrent sur plusieurs éléments de preuve, produits lors des débats contradictoires qui se déroulèrent en présence de la requérante et de son conseil, en attribuant notamment un poids considérable à la déposition d’un autre policier mis lui aussi en cause pour la même affaire. Par ailleurs, dans la mesure où la requérante semble affirmer que son sort devant les organes disciplinaires fut un «

dommage collatéral

» de l’application dans son cas de la loi n

o

3346/2005, la Cour estime que cet argument se fonde sur l’hypothèse que la requérante aurait été irrévocablement acquittée par les juridictions pénales supérieures si son affaire n’avait pas été classée après la décision rendue en première instance

; or, même dans ce dernier cas, la Cour relève qu’au vu du droit et de la pratique internes pertinents, il serait toujours loisible aux organes disciplinaires d’infliger une sanction à la requérante s’ils estimaient que son comportement avait nui à son honneur et à la réputation de la police hellénique (voir paragraphes 20 et 21

in fine

ci

‑

dessus).

37.

Qui plus est, la Cour estime que suivre la proposition de la requérante, selon laquelle les instances disciplinaires auraient dû ignorer totalement la procédure pénale dont elle fit l’objet, pour pouvoir affirmer que le classement de son affaire était compatible avec l’article 2 du Protocole n

o

7, équivaudrait à remettre en cause les compétences des organes disciplinaires, autorisés pourtant par le droit et la pratique internes à prendre en considération la décision du tribunal pénal et à apprécier les faits sur lesquels portaient les poursuites pénales (voir paragraphes 20 et 21 ci-dessus). Or, la Cour rappelle que le litige dont elle fut en l’espèce saisie ne porte pas sur l’équité de la procédure disciplinaire en cause, procédure qui de toute façon n’a pas encore pris fin, mais sur la limitation au droit de la requérante de faire examiner par une juridiction supérieure sa condamnation pénale.

38.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que, dans les circonstances particulières de la présente affaire, l’application des dispositions de la loi n

o

3346/2005 a eu des effets qui peuvent être comparés à une mise hors de cause. Dès lors, la Cour conclut que le classement de l’affaire pénale de la requérante en vertu de la nouvelle loi n’a posé aucun problème sous l’angle du droit à un double degré de juridiction, même si, dans un stade initial, la requérante avait été condamnée pour une infraction qui était passible d’une peine d’emprisonnement (voir,

a contrario

, l’arrêt

Zaicevs c. Lettonie

, § 55, n

o

65022/01, 31 juillet 2007, lu à la lumière du paragraphe 21 du rapport explicatif sur le Protocole n

o

7).

39.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 2 du Protocole n

o

7.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

40.

Se fondant sur les mêmes faits, la requérante se plaint qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable compte tenu du fait qu’elle a été privée de défendre sa cause devant une juridiction supérieure. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose notamment

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

41.

La Cour a examiné le grief de la requérante tel qu’il a été présenté. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, elle considère que ce grief fait partie intégrante de celui tiré de l’article 2 du Protocole n

o

7.

42.

Elle estime en conséquence qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur le grief en question.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il n’y a pas eu violation de l’article 2 du Protocole n

o

7 ;

2.

Dit

qu’il n’y a pas lieu de statuer séparément sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

8 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente