STRASBURG 31 iulie 2008 DEFINIF 31/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Lamboropoulou c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președintă, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Abdullahyev, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2008, Renunță la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedural La data la care a avut loc cauza se află o cerere (n 8009/07) îndreptată împotriva Republicii Elene și din care o resortisantă a acestui stat, M Athina Lambropoulou ( La 8 februarie 2007, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( O. Patsopoulou, membru al Consiliului Juridic de Stat și S. Alexandridou, auditor pe lângă Consiliul Juridic de Stat. La 13 noiembrie 2007, Curtea a decis să comunice ă r ii trase din durata procedurii guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. La 9 septembrie 1998, recurenta sesizează instanța în primă instanță cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva La 12 octombrie 1999, Tribunalul a acceptat cererea recurentei (Decizia nr. 2743/1999). La 29 martie 2000, la spitalul interjeta apel. La 14 noiembrie 2000. La 2 aprilie 2001, Tribunalul a respins hotărârea atacată și a respins acțiunea recurentei (hotărârea nr. 2701/2001). Această hotărâre a fost netă și certificată în conformitate cu 26 iulie 2001. La 16 august 2001, reclamanta s-a ocupat de casare. Septembrie 2001, Comisia a solicitat stabilirea unei date de încuviințare. Aceaceasta a fost stabilită la 12 noiembrie 2002. Recurenta susține că, la această dată, a luat în considerare amânarea procedurii pentru a evita respingerea recursului său, deoarece, între timp, formarea plenară a Înaltei Instanțe pronunțase, în cadrul unei alte cauze, o hotărâre contrară acesteia. 10. La 19 martie 2003, recurenta, considerând că hotărârea de mai sus nu avea în cele din urmă jurisprudență, s-a ocupat din nou de casare, de renunțarea la primul recurs și de dezvoltarea de noi argumente. La 25 ianuarie 2005, aceasta a solicitat stabilirea unei date de înălțare. Aceasta a avut loc la 28 februarie 2006. La 26 septembrie 2006, Curtea de Casație a respins recursul ca fiind lipsit de temei (hotărârea nr. 1601/2006). II. DREPTUL INTERN PERTINENT 12. Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă se citesc astfel art. 106 Instanța acționează numai la cererea unei părți și decide pe baza declarațiilor formulate de părți (...) art. 108 Actele de procedură au loc la inițiativa și diligența părților (...) Articolele menționate anterior consacră principiile de dispoziție a la ) În conformitate cu principiul dispoziției din statul membru în cauză, protecția judiciară în litigiile civile este acordată numai dacă este solicitată de către părți, în măsura în care aceaceasta este și continuă să fie legală. În plus, în conformitate cu principiul inițiativei părților, progresul unei proceduri civile depinde în totalitate de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi), În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat, reclamanta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Guvernul contestă această teză. Referindu-se la Codul de procedură civilă care lasă la inițiativa procedurii părților, guvernul consideră că cronologia atestă absența diligenței recurentei în speță. În această privință, el constată că aceasta a durat aproape doi ani pentru a se putea pronunța împotriva hotărârii nr. 2701/2001 al instanței de recurs și a mai așteptat aproximativ doi ani înainte de a solicita stabilirea unei date în instanță în fața Curții de Casație. 15. Recurenta a răspuns că a fost ocupată în casare de îndată ce a fost pusă sub semnul întrebării arestarea instanței judecătorești, dar a trebuit să renunțe ca urmare a unei hotărâri a formării plenare a Înaltei Instanțe care îi era nefavorabilă și să depună ulterior un nou recurs pentru a da cauzei sale o șansă de a-i acorda acesteia o șansă de a se pronunța asupra admisibilității 16. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 9 septembrie 1998, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instană din Etta, și sa încheiat la 26 septembrie 2006, cu Hotărârea nr. 1601/2006 a Curii de Casație, adică o durată de mai mult de opt ani pentru trei grade de jurisdicie. Caracter rezonabil al duratei procedurii 18. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 20). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, Curtea admite că reclamanta este responsabilă de o anumită întârziere în desfășurarea procedurii în fața Curții de Casație. Cu toate acestea, Comisia consideră că o altă neglijență nu poate fi reprobată și că, chiar dacă se deduce întârzierea acestei perioade globale a procedurii, aceasta rămâne excesivă. Curtea reafirmă că, chiar și în sistemele juridice care consacră principiul de conduită a procesului de către părți, atitudinea părților interesate nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită de art. 6 alineatul (1) (Litezitis c. Grecia, n 62771/00, § 30, 5 În consecință, ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Din moment ce a avut loc o încălcare a art. 6 alin. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, recurenta se plânge, de asemenea, de legalitatea procedurii. Aceasta susține că instanțele elene au comis erori de fapt și de drept care au privilegiat partea pârâtă. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge în cele din urmă de o încălcare a dreptului său de a respecta bunurile sale. Ea pretinde că și-a pierdut dreptul de a obține suma pe care o revendica pentru despăgubiri. Cu privire la admisibilitate 23. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, ea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie în locul altei decizii, altfel ea ar acționa ca judecător de a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea mutatis mutandis Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 88 alin. 44). Curtea are ca funcție unică, în conformitate cu art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Donadze c. Georgia, 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006). 24. În acest caz, nu există indicii că procedura, în cursul căreia recurenta și-a putut prezenta toate argumentele, nu a fost echitabilă. Curtea nu identifică, într-adevăr, niciun indice derbitrar în desfășurarea procesului și nici o încălcare a drepturilor procedurale ale persoanei vizate. Având în vedere această constatare, Curtea nu consideră că este necesar să se pună mai mult pe teren art. 13; cerințele acestuia din urmă sunt într-adevăr mai puțin stricte decât cele prevăzute la art. 6 alineatul (1) și absorbite de acestea în speță (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, p. 32, § 88 25). Pe de altă parte, Curtea consideră că pretinsa creanță a recurentei nu poate fi considerată drept o "bine" Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, n 301-B, p. 84, § 59. 26. În special, Curtea constată că, atât timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea sa nu constituia, în fața recurentei, niciun drept de creanță, ci numai dreptul la o astfel de creanță. Prin urmare, hotărârile care au respins cererea sa nu au putut avea ca efect privarea unui bun de care era proprietară. 27. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 28. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 999 EUR (EUR) în ceea ce privește prejudiciul material. Această sumă corespunde sumei totale a revendicărilor sale, plus dobânda, și solicită, de asemenea, 40 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 30. Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru daune materiale și afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. Cu titlu alternativ, acesta susține că suma alocată în acest sens nu poate depăși sumele acordate în mod obișnuit de Curte în cauze similare. 31. Curtea reamintește că constatarea încălcării convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste condiții, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care recurenta ar fi avut de suferit; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale trebuie respins. În schimb, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral cert că nu compensarea insuficientă a constatării încălcării Convenției; statuând în mod echitabil, aceasta îi acordă 1 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; taxe și cheltuieli de judecată 32. reclamanta solicită, de asemenea, 6 932 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața Curții. Ea nu produce nicio factură, ci doar o notă de cheltuieli detaliată, dactilografiată și semnată de avocatul său, pe care figurează aceeași sumă. Ea afirmă că, având în vedere veniturile sale modeste, ea nu a fost încă în măsură să îi plătească această sumă. 33. Guvernul contestă aceste pretenii și afirmă că acestea nu sunt justificate în mod corespunzător. 34. Curtea amintește că o alocare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). 35. În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce recurentei 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care ar putea fi datorată de aceasta cu titlu de impozit. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 1 500 EUR (miliarde cinci sute de euro) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli, plus orice sumă care poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 31 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
PREMIÈRE SECTION
LAMBROPOULOU c. GRÈCE
(
Requête n
o
8009/07)
ARRÊT
31 juillet 2008
31/10/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Lambropoulou c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Christos Rozakis,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de Søren Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
8009/07) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Athina Lambropoulou («
la requérante
»), a saisi la Cour le 8 février 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
es
L.
Panousis et A. Panousi, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») est représenté par les déléguées de son agent, M
mes
3.
Le 13 novembre 2007, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
4.
La requérante est née en 1940 et réside à Athènes.
5.
Le 9 septembre 1998, la requérante saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre l’hôpital psychiatrique d’Athènes qui l’employait en tant que blanchisseuse. Elle réclamait la somme de 42
670 euros environ au titre de salaires.
6.
Le 12 octobre 1999, le tribunal fit droit à la demande de la requérante (décision n
o
2743/1999).
7.
Le 29 mars 2000, l’hôpital interjeta appel. L’audience eut lieu le 14
novembre 2000.
8.
Le 2 avril 2001, la cour d’appel d’Athènes infirma la décision attaquée et rejeta l’action de la requérante (arrêt n
o
2701/2001). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 26 juillet 2001.
9.
Le 16 août 2001, la requérante se pourvut en cassation. Le 11
septembre 2001, elle demanda la fixation d’une date d’audience. Celle-ci fut fixée au 12 novembre 2002. La requérante affirme qu’à cette date, elle demanda l’ajournement de l’audience pour éviter que son pourvoi ne soit rejeté car, entre-temps, la formation plénière de la haute juridiction avait rendu, dans le cadre d’une autre affaire, un arrêt lui étant défavorable.
10.
Le 19 mars 2003, la requérante, estimant que l’arrêt ci-dessus n’avait pas en fin compte fait jurisprudence, se pourvut à nouveau en cassation, en se désistant de son premier pourvoi et en développant de nouveaux arguments. Le 25 janvier 2005, elle demanda la fixation d’une date d’audience. Celle-ci eut lieu le 28 février 2006.
11.
Le 26 septembre 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi comme étant dénué de fondement (arrêt n
o
1601/2006).
II.
12.
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi
:
Article 106
«
Le tribunal agit uniquement à la demande d’une partie et décide sur la base des allégations soulevées par les parties (...)
»
Article 108
«
Les actes de procédure ont lieu à l’initiative et à la diligence des parties (...)
»
Les articles susmentionnés consacrent respectivement les principes de la disposition de l’instance (
αρχή διαθέσεως
) et de l’initiative des parties (
αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων
). Selon le principe de la disposition de l’instance, la protection judiciaire dans le cadre des litiges civils est accordée seulement si elle est demandée par les parties, dans la mesure où elle l’est et si elle continue à l’être. Par ailleurs, selon le principe de l’initiative des parties, le progrès d’une procédure civile dépend entièrement de la diligence des parties (P. Yessiou-Faltsi,
Civil Procedure in Hellas
, éd. Sakkoulas-Kluwer, p. 45 et suiv.).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
13.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
14.
Le Gouvernement conteste cette thèse. Se référant au code de procédure civile qui laisse l’initiative de la procédure aux parties, le Gouvernement estime que la chronologie atteste de l’absence de diligence de la requérante en l’espèce. A cet égard, il note que celle-ci mit presque deux ans pour se pourvoir en cassation contre l’arrêt n
o
2701/2001 de la cour d’appel et qu’elle attendit encore deux ans environ avant de demander la fixation d’une date d’audience devant la Cour de cassation.
15.
La requérante répond qu’elle s’était pourvue en cassation dès la mise au net de l’arrêt de la cour d’appel, mais qu’elle dut renoncer suite à un arrêt de la formation plénière de la haute juridiction qui lui était défavorable et déposer ultérieurement un nouveau pourvoi pour donner à son affaire une chance d’aboutir.
A.
Sur la recevabilité
16.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Période à prendre en considération
17.
La période à considérer a débuté le 9 septembre 1998, avec la saisine du tribunal de première instance d’Athènes, et s’est terminée le 26
septembre 2006, avec l’arrêt n
o
1601/2006 de la Cour de cassation, soit une durée de plus de huit ans pour trois degrés de juridiction.
2.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
18.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
19.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
20.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, la Cour admet que la requérante est responsable d’un certain retard dans la conduite de la procédure devant la Cour de cassation. Cela étant, elle estime qu’aucune autre négligence ne saurait être reprochée à l’intéressée et que même si l’on déduit ledit retard de la durée globale de la procédure, celle-ci demeure excessive.
21.
La Cour réaffirme que, même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l’attitude des intéressés ne dispense pas les juges d’assurer la célérité voulue par l’article
6 § 1 (
Litoselitis c. Grèce
, n
o
62771/00, § 30, 5
février 2004). Dès lors, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
22.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint en outre de l’équité de la procédure. Elle affirme que les juridictions grecques ont commis des erreurs de fait et de droit qui ont privilégié la partie adverse. Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle affirme avoir perdu son droit d’obtenir le montant qu’elle revendiquait au titre des dommages-intérêts.
Sur la recevabilité
23.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment,
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
1999
‑
I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir,
mutatis mutandis
,
Kemmache c.
France (n
o
3)
, arrêt du 24
novembre 1994, série A n
o
296-C, p. 88, § 44). La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant (voir, parmi beaucoup d’autres,
Donadzé c. Géorgie
, n
o
74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).
24.
En l’occurrence, rien ne permet de penser que la procédure, au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous ses arguments, n’a pas été équitable. La Cour ne décèle en effet aucun indice d’arbitraire dans la conduite du procès ni de violation des droits procéduraux de l’intéressée. Eu égard à ce constat, la Cour n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l’article 13 ; les exigences de ce dernier sont en effet moins strictes que celles de l’article 6 § 1 et absorbées par elles en l’espèce (voir, entre autres,
Sporrong et Lönnroth c. Suède
, arrêt du 23 septembre 1982, série A n
o
52, p. 32, § 88).
25.
Par ailleurs, la Cour estime que la prétendue créance de la requérante ne peut passer pour un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, puisque elle n’a pas été constatée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir, parmi d’autres,
Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c.
Grèce
, arrêt du 9 décembre 1994, série A, n
o
301-B, p. 84, § 59).
26.
En particulier, la Cour note que, tant que son affaire était pendante devant les juridictions internes, son action ne faisait naître, dans le chef de la requérante, aucun droit de créance, mais uniquement l’éventualité d’obtenir pareille créance. Dès lors, les arrêts ayant rejeté sa demande n’ont pas pu avoir pour effet de la priver d’un bien dont elle était propriétaire.
27.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
29.
La requérante réclame 97
999 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Cette somme correspond au montant global de ses revendications, majoré d’intérêts. Elle réclame en outre 40
000 EUR au titre du dommage moral qu’elle aurait subi.
30.
Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser les montants habituellement accordés par la Cour dans des
affaires
similaires.
31.
La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit de l’intéressée à voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
». Dans ces conditions, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont la requérante aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions. En revanche, la Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain que ne
compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 1
500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.
B.
Frais et dépens
32.
La requérante demande également 6
932 EUR pour les frais engagés devant la Cour. Elle ne produit aucune facture, mais seulement une note de frais détaillée, dactylographiée et signée par son avocat, sur laquelle figure ce même montant. Elle affirme que, vu ses revenus modestes, elle n’a pas encore été en mesure de lui verser cette somme.
33.
Le Gouvernement conteste ces prétentions et affirme qu’elles ne sont pas dûment justifiées.
34.
La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c. Grèce
[GC], n
o
35.
En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer à la requérante 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû par elle à titre d’impôt.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 1
500 EUR (mille cinq cents euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par elle à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Greffier
Présidente