AFFAIRE LEMONIDOU c. GRECE

AFFAIRE LEMONIDOU c. GRECE (CtEDO, 2008)

STRASBURG 31 iulie 2008 DEFINITIVF 31/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Lemonidou c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar gestionyev, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 509/07) îndreptată împotriva Republicii Elene și din care o resortisantă a acestui stat, M Georgia Lemonidou ( La 22 decembrie 2006, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( O. Patsopoulou, membru al Consiliului Juridic al statului. La 12 noiembrie 2007, Curtea a decis să comunice guvernului durata procedurii. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Recurenta sa nascut in 1940 si locuieste la Atena. La 11 aprilie 1994, reclamanta sesiza Tribunalul de Primă Instanță în legătură cu o acțiune în despăgubire împotriva .. spitalului .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 3 februarie 1995, Tribunalul a acceptat parțial cererea recurentei (Decizia nr. 447/1995). La 2 ianuarie 1997, la spitalul interjeta recurs. La 4 iunie 1998, a solicitat stabilirea unei date de încuviințare. În urma unei amânări, la ședința sa a avut loc la 20 aprilie 1999. La 17 iunie 1999, Curtea de Apel din Atena a infirmat decizia atacată și a respins acțiunea recurentei (hotărârea nr. 5482/1999). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate cu 28 februarie 2001 între timp, la 23 octombrie 2000, recurenta s-a ocupat de casare. 10. La 27 noiembrie 2001, Curtea de Casație a Casat la lala hotărârea atacată și a rejucat cauza în fața instanei de apel, compusă în mod diferit (hotărârea nr. 1664/2001 11. La 15 ianuarie 2002, recurenta a recidivat la tribunalul de apel și a solicitat stabilirea unei date de încuviințare. Aceasta a avut loc la 5 martie 2002. 12. La 28 noiembrie 2002, instana de apel din rejudecare a infirmat decizia nr. 447/1995 a Tribunalului de Primă Instană și a respins aciunea reclamantei (hotărârea nr. 9276/2002). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate la 27 iulie 2004. În aceeași zi, reclamanta s-a ocupat de casare. La 25 ianuarie 2005, a solicitat stabilirea unei date de încuiere. Aceasta a avut loc la 28 februarie 2006. 13. La 11 iulie 2006, Curtea de Casație a respins recursul (hotărârea nr. 1542/2006). II. DREPTUL INTERN PERTINENT 14. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă se citesc astfel art. 106 Tribunalul acționează numai la cererea unei părți și decide pe baza afirmațiilor formulate de părți (...) art. 108 Actele de procedură au loc la inițiativa și diligența părților (...) Articolele menționate anterior consacră principiile dispoziției de la ) În conformitate cu principiul dispoziției din statul membru în cauză, protecția judiciară în litigiile civile este acordată numai dacă este solicitată de către părți, în măsura în care aceaceasta este și continuă să fie legală. În plus, în conformitate cu principiul inițiativei părților, progresul unei proceduri civile depinde în totalitate de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi), În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat, reclamanta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 4 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Guvernul afirmă că procedura în litigiu a fost desfășurată cu diligență, ținând cont în special de intervenția a cinci instanțe în examinarea cauzei. Referindu-se, de asemenea, la Codul de procedură civilă care lasă la inițiativa procedurii părților, guvernul consideră că cronologia atestă lipsa diligenței părților în speță. În acest sens, el observă că spitalul a avut nevoie de aproape doi ani pentru a interjecta apelul la decizia nr. 447/1995 a Tribunalului de Primă Instanță și a așteptat aproximativ 15 luni înainte de a solicita stabilirea unei date de încuviințarea în fața instanței judecătorești. În cele din urmă, guvernul a observat că reclamanta nu a încercat să accelereze procedura. Pe admisibilitate 17. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 11 aprilie 1994, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instană din Etta, și sa încheiat la 11 iulie 2006, cu Hotărârea nr. 1542/2006 a Curii de Casație, adică o durată de 12 ani și trei luni la trei grade de jurisdicie. Caracter rezonabil al duratei procedurii 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 21. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, Curtea arată că Õ în cadrul instanțelor sesizate, Õ cauza a dat naștere la cinci hotărâri, dintre care două din Curtea de Casație, și admite că, din acest motiv, o anumită complexitate rezultă din aceasta. Cu toate acestea, Curtea consideră că acest lucru nu este suficient pentru a justifica durata globală a procedurii. În plus, Curtea constată că spitalul este responsabil pentru anumite întârzieri în desfășurarea procedurii, în special în fața instanei de judecată. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, deși se deduce din durata generală a procedurii aceste întârzieri rămân excesive. În această privință, Curtea amintește că, chiar și în sistemele juridice care consacră principiul de conduită a procesului de către părți, atitudinea părților interesate nu scutește judecătorii de obligația de a asigura celeritatea dorită de art. 6 alineatul (1) (Litozalitis c. Grecia, n 62771/00, § 30, 5 februarie 2004). Curtea reafirmă că revine statelor contractante obligația de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV. Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerina termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PE ALTE VIOLAȚII ALEGATE 23. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, recurenta se plânge, de asemenea, de legalitatea procedurii. Aceasta susține că instanțele elene au comis erori de fapt și de drept care au privilegiat partea pârâtă. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge în cele din urmă de o încălcare a dreptului său de a respecta bunurile sale. Ea pretinde că și-a pierdut dreptul de a obține suma pe care o revendica în virtutea daunelor-interese. Cu privire la admisibilitate 24. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, ea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie în locul altei decizii, altfel ea ar acționa ca judecător de a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea mutatis mutandis Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 88 alin. 44). Curtea are ca funcție unică, în conformitate cu art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Donadze c. Georgia, 74644/01, § 30-31, 7 martie 2006). 25. În acest caz, nu există motive să se presupună că procedura, în cursul căreia recurenta și-a putut prezenta toate argumentele, nu a fost echitabilă. Curtea nu identifică într-adevăr niciun indice derbitrar în desfășurarea procesului sau de încălcare a drepturilor care îi revin în temeiul acesteia. În lumina acestei constatări, Curtea nu consideră că este necesar să se introducă mai mult pe teren art. 13 ;Cerințele acestuia din urmă sunt într-adevăr mai puțin stricte decât cele ale art. 6 alin. (1) și absorbite de acestea în speță (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, p. 32 § 88). 26. Pe de altă parte, Curtea consideră că pretinsa creanță a recurentei nu poate fi considerată drept o bine-înțeleasă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu a fost constatată printr-o hotărâre cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceaceasta este condiția ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, printre altele, rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, n 301-B, p. 84, § 59 27. În special, Curtea constată că, atâta timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea sa nu constituia, în fața recurentei, niciun drept de creanță, ci numai dreptul la o astfel de creanță. Prin urmare, hotărârile care au respins cererea sa nu au putut avea ca efect privarea unui bun de care era proprietară. 28. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă că Ö imprejmuie pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă p ă r ț ii Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 469 EUR (EUR) pentru prejudiciul material. Această sumă corespunde sumei totale a revendicărilor sale, plus dobânda, și solicită, de asemenea, 40 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 31. Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru daune materiale și afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. Cu titlu alternativ, acesta susține că suma alocată în acest sens nu poate depăși sumele acordate în mod obișnuit de Curte în cauze similare. 32. Curtea reamintește că constatarea încălcării convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste condiții, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care recurenta ar fi avut de suferit; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale trebuie respins. În schimb, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral cert că nu compensarea insuficientă a constatării încălcării Convenției; statuând în mod echitabil, aceasta îi acordă 12 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; taxe și cheltuieli de judecată 33. reclamanta solicită, de asemenea, 6 952 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața Curții. Ea nu produce nicio factură, ci doar o notă de cheltuieli detaliată, dactilografiată și semnată de avocatul său, pe care figurează aceeași sumă. Ea afirmă că, având în vedere veniturile sale modeste, ea nu a fost încă în măsură să îi plătească această sumă. 34. Guvernul contestă aceste pretenii și afirmă că acestea nu sunt justificate în mod corespunzător. 35. Curtea amintește că o alocare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). 36. În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce recurentei 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care ar putea fi datorată de aceasta cu titlu de impozit. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii de euro) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli, plus orice sumă care poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 31 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

LEMONIDOU c. GRÈCE

(

Requête n

o

509/07)

ARRÊT

STRASBOURG

31 juillet 2008

DÉFINITIF

31/10/2008

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Lemonidou c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

509/07) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Georgia Lemonidou («

la requérante

»), a saisi la Cour le 22 décembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée par M

es

L.

Panousis et A. Panousi, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par la déléguée de son agent, M

me

O. Patsopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le 12 novembre 2007, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

La requérante est née en 1940 et réside à Athènes.

5.

Le 11 avril 1994, la requérante saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre l’hôpital psychiatrique d’Athènes qui l’employait en tant que femme de ménage. Elle réclamait la somme de 67

474 euros environ au titre de salaires.

6.

Le 3 février 1995, le tribunal fit partiellement droit à la demande de la requérante (décision n

o

447/1995).

7.

Le 2 janvier 1997, l’hôpital interjeta appel. Le 4 juin 1998, il demanda la fixation d’une date d’audience. Suite à un ajournement, l’audience eut lieu le 20 avril 1999.

8.

Le 17 juin 1999, la cour d’appel d’Athènes infirma la décision attaquée et rejeta l’action de la requérante (arrêt n

o

5482/1999). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 28 février 2001.

9.

Entre-temps, le 23 octobre 2000, la requérante se pourvut en cassation.

10.

Le 27 novembre 2001, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué et renvoya l’affaire devant la cour d’appel, composée différemment (arrêt n

o

1664/2001).

11.

Le 15 janvier 2002, la requérante reprit l’instance devant la cour d’appel et demanda la fixation d’une date d’audience. Celle-ci eut lieu le 5

mars 2002.

12.

Le 28 novembre 2002, la cour d’appel d’Athènes infirma la décision n

o

447/1995 du tribunal de première instance et rejeta l’action de la requérante (arrêt n

o

9276/2002). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 27 juillet 2004. Le même jour, la requérante se pourvut en cassation. Le 25 janvier 2005, elle demanda la fixation d’une date d’audience. Celle-ci eut lieu le 28 février 2006.

13.

Le 11 juillet 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt n

o

1542/2006).

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

14.

Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi

:

Article 106

«

Le tribunal agit uniquement à la demande d’une partie et décide sur la base des allégations soulevées par les parties (...)

»

Article 108

«

Les actes de procédure ont lieu à l’initiative et à la diligence des parties (...)

»

Les articles susmentionnés consacrent respectivement les principes de la disposition de l’instance (

αρχή διαθέσεως

) et de l’initiative des parties (

αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων

). Selon le principe de la disposition de l’instance, la protection judiciaire dans le cadre des litiges civils est accordée seulement si elle est demandée par les parties, dans la mesure où elle l’est et si elle continue à l’être. Par ailleurs, selon le principe de l’initiative des parties, le progrès d’une procédure civile dépend entièrement de la diligence des parties (P. Yessiou-Faltsi,

Civil Procedure in Hellas

, éd.

Sakkoulas-Kluwer, p. 45 et suiv.).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

15.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

16.

Le Gouvernement affirme que la procédure litigieuse a été menée avec diligence, eu égard notamment à l’intervention de cinq instances dans l’examen de l’affaire. Se référant par ailleurs au code de procédure civile qui laisse l’initiative de la procédure aux parties, le Gouvernement estime que la chronologie atteste de l’absence de diligence des parties en l’espèce. A cet égard, il note que l’hôpital mit presque deux ans pour interjeter appel de la décision n

o

447/1995 du tribunal de première instance et qu’il attendit encore quinze mois environ avant de demander la fixation d’une date d’audience devant la cour d’appel. Enfin, le Gouvernement note que la requérante n’a pas cherché à accélérer la procédure.

A.

Sur la recevabilité

17.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Période à prendre en considération

18.

La période à considérer a débuté le 11 avril 1994, avec la saisine du tribunal de première instance d’Athènes, et s’est terminée le 11 juillet 2006, avec l’arrêt n

o

1542/2006 de la Cour de cassation, soit une durée de douze ans et trois mois pour trois degrés de juridiction.

2.

Caractère raisonnable de la durée de la procédure

19.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

20.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Frydlender

précité).

21.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, la Cour relève qu’au sein des juridictions saisies, l’affaire a donné lieu à cinq arrêts, dont deux de la Cour de cassation, et admet que, de ce fait, une certaine complexité en découle. Toutefois, elle estime que cela ne suffit pas pour justifier la durée globale que connut la procédure. Par ailleurs, la Cour note que l’hôpital est responsable de certains retards dans la conduite de la procédure, notamment devant la cour d’appel. Cela étant, il n’en demeure pas moins que même si l’on déduit de la durée globale de la procédure lesdits retards, celle-ci demeure excessive. A cet égard, la Cour rappelle que même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l’attitude des intéressés ne dispense pas les juges d’assurer la célérité voulue par l’article 6 § 1 (

Litoselitis c. Grèce

, n

o

62771/00, § 30, 5

février 2004).

22.

La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir

Comingersoll S.A. c. Portugal

[GC], n

o

35382/97, § 24, CEDH 2000-IV). Dès lors, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

23.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint en outre de l’équité de la procédure. Elle affirme que les juridictions grecques ont commis des erreurs de fait et de droit qui ont privilégié la partie adverse. Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, la requérante se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle affirme avoir perdu son droit d’obtenir le montant qu’elle revendiquait au titre des dommages-intérêts.

Sur la recevabilité

24.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment,

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, § 28, CEDH

1999

‑

I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s’érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir,

mutatis mutandis

,

Kemmache c.

France (n

o

3)

, arrêt du 24 novembre 1994, série A n

o

296-C, p. 88, § 44). La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant (voir, parmi beaucoup d’autres,

Donadzé c. Géorgie

, n

o

74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).

25.

En l’occurrence, rien ne permet de penser que la procédure, au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous ses arguments, n’a pas été équitable. La Cour ne décèle en effet aucun indice d’arbitraire dans la conduite du procès ni de violation des droits procéduraux de l’intéressée. Eu égard à ce constat, la Cour n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l’article 13

; les exigences de ce dernier sont en effet moins strictes que celles de l’article 6 § 1 et absorbées par elles en l’espèce (voir, entre autres,

Sporrong et Lönnroth c. Suède

, arrêt du 23 septembre 1982, série A n

o

52, p. 32, § 88).

26.

Par ailleurs,

la Cour estime que la prétendue créance de la requérante ne peut passer pour un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, puisque elle n’a pas été constatée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir, parmi d’autres,

Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c.

Grèce

, arrêt du 9 décembre 1994, série A, n

o

301-B, p. 84, § 59).

27.

En particulier, la Cour note que, tant que son affaire était pendante devant les juridictions internes, son action ne faisait naître, dans le chef de la requérante, aucun droit de créance, mais uniquement l’éventualité d’obtenir pareille créance. Dès lors, les arrêts ayant rejeté sa demande n’ont pas pu avoir pour effet de la priver d’un bien dont elle était propriétaire.

28.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

30.

La requérante réclame 71

469 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Cette somme correspond au montant global de ses revendications, majoré d’intérêts. Elle réclame en outre 40

000 EUR au titre du dommage moral qu’elle aurait subi.

31.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser les montants habituellement accordés par la Cour dans des

affaires

similaires.

32.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit de l’intéressée à voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

». Dans ces conditions, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont la requérante aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions. En revanche, la Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain que ne

compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 12

000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.

B.

Frais et dépens

33.

La requérante demande également 6

952 EUR pour les frais engagés devant la Cour. Elle ne produit aucune facture, mais seulement une note de frais détaillée, dactylographiée et signée par son avocat, sur laquelle figure ce même montant. Elle affirme que, vu ses revenus modestes, elle n’a pas encore été en mesure de lui verser cette somme.

34.

Le Gouvernement conteste ces prétentions et affirme qu’elles ne sont pas dûment justifiées.

35.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

36.

En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer à la requérante 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû par elle à titre d’impôt.

C.

Intérêts moratoires

37.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 12

000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par elle à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente