SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 14308/08 prezentate de Hatice BAYRAK împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 30 iunie 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea prezentată mai sus la 19 martie 2008, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, de fapt, dl Seref Bayrak, este un cetățean turc, născut în 1970 și rezident în Flers. El depune cererea în calitate de reprezentant legal al fiicei sale minore, dl Hatice Bayrak, reclamanta. Mallem, avocat în Lyon. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta, de mărturisire musulmană, se înscriese, pentru reintrarea școlară 2004-2005, la colegiul public Jean Monnet din orașul Flers. În septembrie 2004, în ziua școlarizării, școala și-a prezentat părul acoperit cu voal la școală, iar directorul școlii, care considera că acest accesoriu era contrar dispozițiilor legislative referitoare la interdicția de a purta semne sau ținute prin care elevii își manifestau în mod ostensibil apartenența la o religie, i-a cerut să-l retragă. În fața refuzului elevului, directorul s-a opus accesului său la sălile de curs, iar acesta din urmă, pentru a stabili un dialog, a invitat-o la un interviu la 10 septembrie 2004. La sfârșitul acestei discuții, reclamanta a decis să înlocuiască voalul negru, pe care a refuzat în repetate rânduri să îl retragă. La 21 octombrie 2004, consiliul de disciplină al colegiului a pronunțat excluderea definitivă a recurentei pentru nerespectarea dispozițiilor articolului L. 141-5-1 din Codul educației, interzicând în școlile, colegiile și școlile publice, purtarea de semne sau de către elevii care manifestă în mod ostensibil o apartenență religioasă. Prin decretul din 6 decembrie 2004, rectorul Academiei Caen a confirmat această decizie, după ce a primit avizul comisiei academice de apel. La 3 februarie 2005, tatăl recurentei, acționând în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al fiicei sale minore, sesizează Tribunalul Administrativ din Caen cu privire la o cerere de anulare a deciziei rectorului de academie. printr-o hotărâre din 7 iunie 2005, Tribunalul a respins această cerere. Acesta a considerat că, în cazul în care portul unui scuter în incinta colegiului nu ar contraveni, în sine, dispozițiilor articolului L. 141-5-1 din Codul Educației și nici din Regulamentul de procedură al instituției dacă acesta constituia un simplu accesoriu de modă, totuși din dosar reiese că persoana interesată a făcut din căciula marca de substituție și manifestarea ostensibilă a apartenenței sale la religia musulmană și că, prin urmare, portul ei încălca dispozițiile menționate anterior. La 8 iunie 2006, Curtea Administrativă de Apel de la Nantes a respins această acțiune, conform acelorași motive ca și hotărârea anterioară și a considerat, de asemenea, că încălcarea interdicției impuse de articolul L. 141-5-1 din Codul Educației, anexat la refuzul repetat de a renunța la acesta, își sancționa autorul cu sancțiune disciplinară, chiar dacă nu a fost însoțită de nici un act de prozelitism. La 23 octombrie 2006, tatăl reclamantei a solicitat acordarea asistenței judiciare pentru a se putea adresa în fața Consiliului de Stat. La 24 aprilie 2007, biroul de asistență judiciară din apropierea Consiliului de Stat a respins această cerere, pentru absența unor mijloace serioase de rupere. Prin decizia din 19 septembrie 2007, notificată la 21 septembrie, președintele secțiunii de judecată a Consiliului de Stat a confirmat acest refuz. Recurenta explică faptul că a trebuit să se înscrie într-o instituție de învățământ la distanță pentru a-și continua școala. Dreptul intern relevant la 15 martie 2004, Parlamentul a adoptat Legea nr. 2004-228 prin care, în conformitate cu principiul laicității, purta semne sau ținute care manifestau apartenență religioasă în școli, colegii și școli publice, cunoscută sub numele de lege. privind laicitatea [1] . Ea introduce în Codul educației un articol 141-5-1 astfel redactat în școli, colegii și școli publice, purtarea de semne sau de către care elevii manifestă în mod ostensibil o apartenență religioasă. Regulamentul de procedură intern reamintește că punerea în aplicare a unei proceduri disciplinare este precedată de un dialog cu elevul. Aceste cerințe au intrat în vigoare la școlarizare după publicarea legii și au făcut obiectul unei circulare ministeriale din 18 mai 2004. Legea din 15 martie 2004 se aplică principiului constituțional al laicității, care este unul dintre fundamentele școlii publice. Acest principiu, rezultat dintr-o lungă istorie, se bazează pe respectarea libertății de conștiință și pe afirmarea unor valori comune care stau la baza unității naționale dincolo de apartenențele speciale. Misiunea școlii este de a transmite valorile Republicii printre care demnitatea egală a tuturor ființelor umane, egalitatea între bărbați și femei și libertatea fiecăruia, inclusiv în alegerea stilului său de viață. Este de datoria școlii să mențină aceste valori în viață, să dezvolte și să consolideze liberul arbitru al fiecăruia, să garanteze egalitatea între elevi și să promoveze o fraternitate deschisă tuturor. Prin protejarea școlii de cererile comunitare, legea își consolidează rolul în favoarea unei dorințe de viață comune. Ea trebuie să facă acest lucru într-un mod cu atât mai exigent cu cât sunt primiți în principal copii. Statul este protectorul exercitării individuale și colective a libertății de conștiință. Neutralitatea serviciului public este, în această privință, o garanție a egalității și a respectului pentru identitatea fiecăruia. Prin menținerea școlilor, a colegiilor și a școlilor publice, care au vocația de a-i primi pe toți copiii, fie că sunt credincioși sau necredincioși și indiferent de convingerile lor religioase sau filozofice, a presiunilor care pot rezulta din manifestările ostenzibile ale apartenenței religioase, legea garantează libertatea de conștiință a fiecăruia. Aceasta nu pune sub semnul întrebării textele care permit concilierea, în conformitate cu articolele L. 141-2, L. 141-3 și L. 141-4 din Codul educației, a obligației școlare cu dreptul părinților de a oferi copiilor lor, dacă doresc acest lucru, o instruire religioasă. Deoarece ea se bazează pe respectul față de oameni și pe convingerile lor, laicitatea nu se poate concepe fără o luptă hotărâtă împotriva tuturor formelor de discriminare.... Semnele și ținutele interzise sunt cele al căror port duce imediat la recunoaștere prin apartenența sa religioasă, cum ar fi voalul islamic, oricare ar fi numele său, kippa sau o cruce de dimensiune vădit excesivă. Legea este redactată astfel încât să se poată aplica tuturor religiilor și astfel încât să se poată răspunde la apariția unor semne noi sau chiar la posibile tentative de eludare a legii; legea nu pune sub semnul întrebării dreptul elevilor de a purta semne religioase discrete. În schimb, legea interzice unui elev să se prevaleze de caracterul religios pe care l - ar atașa, de exemplu, pentru a refuza să se conformeze normelor aplicabile ținerii elevilor în școală.... Al doilea paragraf al articolului L. 141-5-1 ilustrează voința legiuitorului de a se asigura că legea este aplicată pentru a convinge elevii de importanța respectării principiului laicității. El subliniază că trebuie acordată prioritate dialogului și pedagogiei. Acest dialog nu este o negociere și, desigur, nu poate justifica o derogare de la lege. (...) Când un elev înscris în școală se prezintă cu un semn sau o ținută care ar putea cădea sub incidența interdicției, este important să se inițieze imediat dialogul cu el. (...) Dialogul trebuie să le permită elevului și părinților săi să explice că respectarea legii nu este o renunțare la convingerile lor. De asemenea, trebuie să fie o ocazie comună de a reflecta asupra viitorului elevului pentru a-l avertiza cu privire la consecințele atitudinii sale și pentru a-l ajuta să construiască un proiect personal. În timpul dialogului, instituția trebuie să vegheze cu o deosebită grijă să nu se confrunte cu convingerile religioase ale elevului sau ale părinților săi. În mod evident, principiul laicității se opune ca statul sau agenții săi să ia parte la interpretarea practicilor sau a poruncilor religioase. Dialogul trebuie continuat la timpul necesar pentru a garanta că procedura disciplinară este utilizată numai pentru a sancționa refuzul deliberat al elevului de a se conforma legii. În cazul în care consiliul de disciplină adoptă o decizie de excludere a elevului, autoritatea academică va trebui să examineze împreună cu elevul și cu părinții săi condițiile în care elevul își va continua școala. Invocând art. 6 din convenție, recurenta se plânge de lipsa de echitate a procedurii disciplinare și consideră că șeful instituției, care sesizează și prezidează consiliul de disciplină, reunește calitățile de judecător și parte la procedura disciplinară. Invocând articolele 9 și 10 din convenție, Comisia se plângea că măsura de excludere a adus atingere libertății sale de exprimare religioasă și consideră că prin purtarea unei ustensile de modă, bandana, nu și-a exprimat opiniile religioase într-un mod ostensibil. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 1, recurenta consideră că a fost lipsită de dreptul la instruire. ÎN DREPT, recurenta se plânge de o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție nu poate fi constituită în cazul în care o hotărâre judecătorească pronunțată contrar dispozițiilor articolului menționat a fost supusă controlului ulterior al unui organism judiciar care dispune de integralitatea jurisdicției și care oferă toate garanțiile acestei dispoziții (a se vedea în acest punct mutatis mutandis Albert și Contul c. Belgia , 10 februarie 1983, § 29, seria A n 58). Or, în cazul de față, decizia Consiliului de disciplină din 21 octombrie 2004, confirmată de rectorul de academie, a fost supusă controlului Tribunalului Administrativ și al Curții Administrative de Apel, care sunt organisme care se bucură de competența deplină a instanței și în fața cărora recurenta a putut să prezinte în mod liber și util toate argumentele sale. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Recurenta denunță o încălcare a exercitării libertății sale de exprimare religioasă în sensul articolelor 9 și 10 din convenție, astfel cum a fost formulat art. 9 Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin închinare, educație, practici și îndeplinirea ritualurilor. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității publice, protecției ordinii, sănătății sau moralității publice sau protejării drepturilor și libertăților altora. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. (...) Având în vedere că motivul vizează în principal o pretinsă încălcare a considerentelor religioase ale recurentei, Curtea îl va examina în consecință numai din perspectiva articolului 9 din convenție. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, portul eșarfei poate fi considerat ca fiind un act motivat sau inspirat de o religie sau de o convingere religioasă (a se vedea Leyla Sahin c. Turcia [GC], nr. 44774/98, § 78, CEDH 2005-XI). În cazul de față, Curtea consideră că interdicția impusă recurentei de a purta o îmbrăcăminte sau un semn care manifestă o apartenență religioasă și sancțiunea aferentă constituie o restricție în sensul articolului 9 al doilea paragraf din convenție și constată ulterior că măsura era prevăzută de legea din 15 martie 2004, codificată în cadrul Codului educației în articolul L. 141-5-1. Curtea consideră că intervenția incriminată urmărea în esență obiectivele legitime ale protecției drepturilor și libertăților altora și ale ordinii publice. Prin urmare, rămâne de stabilit dacă această intervenție era necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestor obiective, în sensul art. 9 alin. (2) din Convenție. Curtea reamintește că, în timp ce libertatea religioasă intră mai întâi în forul interior, aceasta implică, de asemenea, și aceea de a-și manifesta religia individual și în privat sau colectiv, în public și în cercul celor care împărtășesc credința. art. 9 enumeră diferitele forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau convingeri, și anume închinarea, învățătura, practicile și împlinirea ritualurilor, dar nu protejează orice act motivat sau inspirat de o religie sau de o convingere și nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta într-un mod dictat de o credință religioasă (Leyla Sahin). În continuare, Curtea constată că, într-o societate democratică, în care există mai multe religii în cadrul aceleiași populații, poate fi necesară asocierea acestei libertăți de limitări care să concilieze interesele diferitelor grupuri și să asigure respectarea convingerilor fiecăruia (Leyla Sahin, citată anterior, punctul 106). Ea a pus adesea accentul pe rolul statului în calitate de organizator neutru și imparțial al exercitării diverselor religii, culte și credințe, pace religioasă și toleranță într-o societate democratică. De asemenea, Comisia consideră că datoria de neutralitate și imparțialitate a statului este incompatibilă cu orice putere de apreciere din partea acestuia în ceea ce privește legitimitatea convingerilor religioase sau a modalităților de exprimare a acestora (Leyla Sahin, citată anterior, § 107). De asemenea, pluralismul și democrația trebuie să se bazeze pe dialog și pe un spirit de compromis, care implică în mod necesar din partea indivizilor diferite concesii care se justifică în scopul protejării și promovării idealurilor și valorilor unei societăți democratice. Atunci când se pun întrebări cu privire la relațiile dintre stat și religii, asupra cărora pot exista în mod rezonabil divergențe profunde într-o societate democratică, trebuie acordată o importanță deosebită rolului decizionalului național. Acest lucru este valabil în special atunci când este vorba despre reglementarea portului de simboluri religioase în instituțiile de învățământ (Leyla Sahin, citată anterior, §§ 108-109). Curtea reamintește, de asemenea, că statul poate limita libertatea de a manifesta o religie, de exemplu portul eșarfei islamice, dacă utilizarea acestei libertăți dăunează obiectivului vizat de protecție a drepturilor și libertăților altora, a ordinii și siguranței publice (Leyla Sahin, citată anterior, § 111, și Refah Partsi (Partea prosperității) și a altor c. Turcia [GC], n 413490/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, § 92, CEDO 2003 II). În Hotărârile Dogru Kervanci c. Franța au examinat motivul întemeiat pe limitarea portului semnelor religioase, ca manifestare a unei convingeri religioase, în instituțiile publice din Franța. 31645/04 și 27058/05, 4 decembrie 2008), cu privire la interzicerea a doi elevi de a purta eșarfa islamică în curs de educație fizică și cu ocazia căreia Curtea a precizat în special următoarele (punctele 68-72) Curtea consideră că autoritățile interne au justificat măsura de interdicție de a purta eșarfa în curs de educație fizică prin respectarea normelor interne ale școlilor, cum ar fi normele de siguranță, igienă și azil, care se aplică tuturor elevilor fără deosebire. Instanțele au arătat, de asemenea, că persoana în cauză, refuzând să își retragă eșarfa, a excedat limitele dreptului de a exprima și de a-și manifesta convingerile religioase în interiorul instituției. (...) Curtea observă că, într-un mod mai cuprinzător, această limitare a manifestării unei convingeri religioase avea ca scop conservarea imperativelor laicității în spațiul public școlar, astfel cum au fost interpretate de Consiliul de Stat în avizul său din 27 noiembrie 1989, de jurisprudența sa ulterioară și de diferitele circulare ministeriale redactate pe această temă. Curtea reine apoi că din aceste surse diferite rezultă că purtarea semnelor religioase nu era în sine incompatibilă cu principiul laicității în școli, ci că aceasta devenea în conformitate cu condițiile în care acesta era purtat și cu consecințele pe care le putea avea purtarea unui semn. În această privință, Curtea amintește că a statuat că, în cadrul marjei de apreciere de care se bucură autoritățile naționale, era de a veghea cu mare atenție ca, în conformitate cu pluralismul și libertatea altora, manifestarea de către elevii convingerilor lor religioase în cadrul școlilor să nu se transforme într-un act ostentativ, care ar constitui o sursă de presiune și de excludere (a se vedea Köse și alții, menționați anterior. Or, în opinia Curții, acest lucru pare să răspundă concepției modelului francez de laicitate. Curtea constată, de asemenea, că, în Franța, ca și în Turcia sau Elveția, laicitatea este un principiu constituțional, fondator al Republicii, la care întreaga populație aderă și a cărui apărare pare primordială, în special la școală. Curtea reiterează că o atitudine care nu respectă acest principiu nu va fi în mod necesar acceptată ca parte a libertății de a-și manifesta religia și nu va beneficia de protecția pe care o asigură art. 9 din convenție (Refah Partsi) și altele , citată anterior, punctul 93). Având în vedere marja de apreciere care trebuie lăsată la latitudinea statelor membre în stabilirea relațiilor delicate dintre stat și biserici, libertatea religioasă astfel recunoscută și limitată de imperativele laicității pare legitimă în raport cu valorile subiacente Convenției. În această specie, deși intervenția în litigiu nu s-a limitat doar la cursurile de educație fizică, ci la toate cursurile, astfel cum prevede noua lege, Curtea nu vede niciun motiv care ar putea să o convingă să se îndepărteze de această jurisprudență. Într-adevăr, Comisia constată că interzicerea tuturor semnelor religioase ostensibile în școli, colegii și școli publice a fost motivată numai prin protejarea principiului constituțional al laicității (Dogru Kervanci, menționate anterior, punctul 17-22) și că acest obiectiv este în conformitate cu valorile care stau la baza convenției, precum și cu jurisprudența în materie amintită mai sus. În ceea ce privește împrejurarea că recurenta a înlocuit o bonetă cu eșarfa pe care o purta, care, în opinia sa, nu ar fi avut nicio conotație religioasă sau cel puțin nu ar fi un semn ostensibil având ca efect exercitarea unei presiuni, Curtea reiterează că o astfel de apreciere intră pe deplin în sfera de apreciere a statului (Dogru Kervanci, citată anterior, punctul 75). Într-adevăr, autoritățile interne au putut considera, în circumstanțele cazului, că purtarea în permanență a unui astfel de accesoriu vestimentar constituie, de asemenea, manifestarea ostenzibilă a apartenenței religioase și că recurenta a încălcat astfel normele. Curtea subscrie la această analiză și subliniază că, având în vedere dispozițiile legislației în vigoare, care prevede că legea trebuie să permită să se răspundă la apariția unor noi semne sau la eventualele tentative de eludare a legii (circularitatea din 18 mai 2004 de mai sus), raționamentul adoptat de autoritățile interne nu este nejustificat. În aceste condiții, Curtea consideră că sancționarea excluderii definitive a unei școli publice nu pare disproporționată și constată că persoana în cauză își putea continua școala într-o instituție de învățământ la distanță, ceea ce a făcut în cazul de față. Din acest motiv, convingerile religioase ale recurentei au fost pe deplin luate în considerare în raport cu imperativele protecției drepturilor și libertăților altora și ale ordinii publice și este, de asemenea, clar că aceste imperative au stat la baza deciziei în litigiu și nu a obiecțiilor la convingerile religioase ale tinerei (a se vedea Dogru, citată anterior, punctul 76). Astfel, având în vedere circumstanțele și având în vedere marja de apreciere pe care ar trebui să o lase statelor în acest domeniu, Curtea concluzionează că intervenția în litigiu era justificată în principiu și proporțională cu obiectivul vizat și că acest motiv trebuie respins pentru nefondare vădită, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și (4) din convenție. În cele din urmă, recurenta consideră că a fost privată de dreptul său la instruire, în sensul primei teze a articolului 2 din Protocolul nr. 1, care dispune de niciunul dintre acestea nu poate fi refuzat dreptul la instruire (...) În cazul de față, Curtea consideră că nu se pune nicio întrebare separată din perspectiva acestei dispoziții, circumstanțele relevante fiind aceleași ca în cazul articolului 9, astfel încât nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 2 din Protocolul nr. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte Cu privire la circumstanțele care au condus la adoptarea legii, a se vedea Hotărârile Dogru Kervanci c. Franța, nr 27058/05 și 31645/04 din 5 decembrie 2008, §§ 17-22.
de la requête n
o
14308/08
présentée par Hatice BAYRAK
contre la France
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 30 juin 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 mars 2008,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
lle
Hatice Bayrak, la requérante. Elle est représentée devant la Cour par M
e
J.
Mallem, avocat à Lyon.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante, de confession musulmane, s'était inscrite, pour la rentrée scolaire 2004-2005, au collège public Jean Monnet de la ville de Flers. Le 3
septembre 2004, jour de la rentrée scolaire, celle-ci se présenta au collège les cheveux couverts d'un voile. Le principal de l'établissement, estimant que cet accessoire était contraire aux dispositions législatives relatives à l'interdiction du port de signes ou de tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement leur appartenance à une religion, lui demanda de le retirer. Face au refus de l'élève, le principal s'opposa à son accès aux salles de cours. Ce dernier, afin d'instaurer un dialogue, la convoqua à un entretien le 10 septembre 2004. A l'issue de cette discussion, la requérante décida de substituer au voile un bonnet noir, qu'elle refusa à plusieurs reprises de retirer. La jeune fille et ses parents furent ainsi convoqués devant le conseil de discipline.
Le 21 octobre 2004, le conseil de discipline du collège prononça l'exclusion définitive de la requérante pour non-respect des dispositions de l'article L. 141-5-1 du code de l'éducation, interdisant dans les écoles, collèges et lycées publics, le port de signes ou tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement une appartenance religieuse.
Par un arrêté du 6 décembre 2004, le recteur de l'académie de Caen confirma cette décision, après avoir recueilli l'avis de la commission académique d'appel.
Le 3 février 2005, le père de la requérante, agissant en son nom propre et en qualité de représentant légal de sa fille mineure, saisit le tribunal administratif de Caen d'une demande tendant à l'annulation de la décision du recteur d'académie.
Par un jugement du 7 juin 2005, le tribunal rejeta cette demande. Il considéra que si le port d'un couvre-chef dans l'enceinte du collège ne contrevenait pas, en soi, aux dispositions de l'article L. 141-5-1 du code de l'éducation, ni au règlement intérieur de l'établissement s'il constituait un simple accessoire de mode, il ressortait cependant du dossier que l'intéressée avait fait du bonnet la marque substitutive et la manifestation ostensible de son appartenance à la religion musulmane et que, dès lors, son port contrevenait aux dispositions précitées.
Le père de la requérante interjeta appel de ce jugement. Le 8 juin 2006, la cour administrative d'appel de Nantes rejeta ce recours, selon les mêmes motifs que le jugement précédent. Elle considéra, en outre, que la violation de l'interdiction posée par l'article L. 141-5-1 du code de l'éducation, jointe au refus réitéré d'y renoncer, rendait son auteur passible d'une sanction disciplinaire, même si elle ne s'était accompagnée d'aucun acte de prosélytisme.
Le 23 octobre 2006, le père de la requérante sollicita le bénéfice de l'aide juridictionnelle en vue de se pourvoir en cassation devant le Conseil d'Etat. Le 24 avril 2007, le bureau d'aide juridictionnelle près le Conseil d'Etat rejeta cette demande, pour absence de moyens sérieux de cassation. Par une décision du 19 septembre 2007, notifiée le 21 septembre, le président de la section du contentieux du Conseil d'Etat confirma ce refus.
La requérante explique qu'elle a dû s'inscrire dans un établissement d'enseignement à distance afin de poursuivre sa scolarité.
B.
Le droit interne pertinent
Le 15 mars 2004, le parlement adopta la loi n
o
2004-228 encadrant, en application du principe de laïcité, le port de signes ou de tenues manifestant une appartenance religieuse dans les écoles, collèges et lycées publics, dite loi «
sur la laïcité
»
[1]
. Elle insère dans le code de l'éducation un article
L.
141-5-1 ainsi rédigé
:
«
Dans les écoles, les collèges et les lycées publics, le port de signes ou tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement une appartenance religieuse est interdit.
Le règlement intérieur rappelle que la mise en œuvre d'une procédure disciplinaire est précédée d'un dialogue avec l'élève.
»
Ces prescriptions sont entrées en vigueur à la rentrée scolaire suivant la publication de la loi et ont fait l'objet d'une circulaire ministérielle du 18
mai 2004. Cette dernière dispose, en ses parties pertinentes
:
«
La loi du 15 mars 2004 est prise en application du principe constitutionnel de laïcité qui est un des fondements de l'école publique. Ce principe, fruit d'une longue histoire, repose sur le respect de la liberté de conscience et sur l'affirmation de valeurs communes qui fondent l'unité nationale par-delà les appartenances particulières.
L'école a pour mission de transmettre les valeurs de la République parmi lesquelles l'égale dignité de tous les êtres humains, l'égalité entre les hommes et les femmes et la liberté de chacun y compris dans le choix de son mode de vie. Il appartient à l'école de faire vivre ces valeurs, de développer et de conforter le libre arbitre de chacun, de garantir l'égalité entre les élèves et de promouvoir une fraternité ouverte à tous. En protégeant l'école des revendications communautaires, la loi conforte son rôle en faveur d'un vouloir-vivre-ensemble. Elle doit le faire de manière d'autant plus exigeante qu'y sont accueillis principalement des enfants.
L'Etat est le protecteur de l'exercice individuel et collectif de la liberté de conscience. La neutralité du service public est à cet égard un gage d'égalité et de respect de l'identité de chacun.
En préservant les écoles, les collèges et les lycées publics, qui ont vocation à accueillir tous les enfants, qu'ils soient croyants ou non croyants et quelles que soient leurs convictions religieuses ou philosophiques, des pressions qui peuvent résulter des manifestations ostensibles des appartenances religieuses, la loi garantit la liberté de conscience de chacun. Elle ne remet pas en cause les textes qui permettent de concilier, conformément aux articles L. 141-2, L. 141-3 et L. 141-4 du code de l'éducation, l'obligation scolaire avec le droit des parents de faire donner, s'ils le souhaitent, une instruction religieuse à leurs enfants. Parce qu'elle repose sur le respect des personnes et de leurs convictions, la laïcité ne se conçoit pas sans une lutte déterminée contre toutes les formes de discrimination. (...)
Les signes et tenues qui sont interdits sont ceux dont le port conduit à se faire immédiatement reconnaître par son appartenance religieuse tels que le voile islamique, quel que soit le nom qu'on lui donne, la kippa ou une croix de dimension manifestement excessive. La loi est rédigée de manière à pouvoir s'appliquer à toutes les religions et de manière à répondre à l'apparition de nouveaux signes, voire à d'éventuelles tentatives de contournement de la loi. La loi ne remet pas en cause le droit des élèves de porter des signes religieux discrets. Elle n'interdit pas les accessoires et les tenues qui sont portés communément par des élèves en dehors de toute signification religieuse. En revanche, la loi interdit à un élève de se prévaloir du caractère religieux qu'il y attacherait, par exemple, pour refuser de se conformer aux règles applicables à la tenue des élèves dans l'établissement. (...)
Le second alinéa de l'article L. 141-5-1 illustre la volonté du législateur de faire en sorte que la loi soit appliquée dans le souci de convaincre les élèves de l'importance du respect du principe de laïcité. Il souligne que la priorité doit être donnée au dialogue et à la pédagogie. Ce dialogue n'est pas une négociation et ne saurait bien sûr justifier de dérogation à la loi. (...)
Lorsqu'un élève inscrit dans l'établissement se présente avec un signe ou une tenue susceptible de tomber sous le coup de l'interdiction, il importe d'engager immédiatement le dialogue avec lui. (...)
Le dialogue doit permettre d'expliquer à l'élève et à ses parents que le respect de la loi n'est pas un renoncement à leurs convictions. Il doit également être l'occasion d'une réflexion commune sur l'avenir de l'élève pour le mettre en garde contre les conséquences de son attitude et pour l'aider à construire un projet personnel. Pendant le dialogue, l'institution doit veiller avec un soin particulier à ne pas heurter les convictions religieuses de l'élève ou de ses parents. Le principe de laïcité s'oppose évidemment à ce que l'Etat ou ses agents prennent parti sur l'interprétation de pratiques ou de commandements religieux.
Le dialogue devra être poursuivi le temps utile pour garantir que la procédure disciplinaire n'est utilisée que pour sanctionner un refus délibéré de l'élève de se conformer à la loi.
Si le conseil de discipline prononce une décision d'exclusion de l'élève, il appartiendra à l'autorité académique d'examiner avec l'élève et ses parents les conditions dans lesquelles l'élève poursuivra sa scolarité.
»
Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante se plaint du manque d'équité de la procédure disciplinaire. Elle estime que le chef d'établissement, qui saisit et préside le conseil de discipline, rassemble les qualités de juge et partie à la procédure disciplinaire.
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, elle se plaint de ce que la mesure d'exclusion a porté atteinte à sa liberté d'expression religieuse. Elle estime qu'en portant un ustensile de mode, le bandana, elle n'avait pas entendu exprimer ses opinions religieuses de manière ostensible.
Invoquant l'article 2 du Protocole n
o
1, la requérante estime avoir été privée de son droit à l'instruction.
1.
La requérante se plaint d'une violation de l'article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle qu'aucune violation de l'article 6 § 1 de la Convention ne saurait être constituée si une décision de justice rendue contrairement aux prescriptions dudit article a été soumise au contrôle subséquent d'un organe judiciaire doté de la plénitude de juridiction et offrant toutes les garanties de cette disposition (voir sur ce point
mutatis mutandis
Albert et Le Compte c.
Belgique
, 10 février 1983, § 29, série
A n
o
58).
Or, en l'espèce, la décision du conseil de discipline du 21 octobre 2004, confirmée par le recteur d'académie, a été soumise au contrôle du tribunal administratif et de la cour administrative d'appel, lesquels sont des organes jouissant de la compétence de pleine juridiction, et devant lesquels la requérante a pu librement et utilement faire valoir l'ensemble de ses arguments.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
La requérante dénonce une atteinte à l'exercice de sa liberté d'expression religieuse au sens des articles 9 et 10 de la Convention, ainsi libellés
:
Article 9
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
Article 10
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. (...)
»
Compte tenu de ce que le grief vise essentiellement une prétendue atteinte aux considérations religieuses de la requérante, la Cour examinera en conséquence celui-ci sous le seul angle de l'article 9 de la Convention.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le port du foulard peut être considéré comme «
un acte motivé ou inspiré par une religion ou une conviction religieuse
» (voir
Leyla Sahin c. Turquie
[GC], n
o
44774/98, §
78, CEDH 2005-XI). En l'espèce, la Cour estime que l'interdiction faite à la requérante de porter une tenue ou un signe manifestant une appartenance religieuse et la sanction y afférente, est constitutive d'une restriction au sens du second paragraphe de l'article 9 de la Convention. Elle constate ensuite que la mesure était prévue par la loi du 15 mars 2004, codifiée au sein du code de l'éducation en son article L.
141-5-1. La Cour considère que l'ingérence incriminée poursuivait pour l'essentiel les buts légitimes que sont la protection des droits et libertés d'autrui et de l'ordre public.
Il reste donc à déterminer si cette ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
» pour parvenir à ces buts, au sens du paragraphe 2 de l'article 9 de la Convention.
La Cour rappelle que si la liberté de religion relève d'abord du for intérieur, elle implique également celle de manifester sa religion individuellement et en privé, ou de manière collective, en public et dans le cercle de ceux dont on partage la foi. L'article 9 énumère les diverses formes que peut prendre la manifestation d'une religion ou conviction, à savoir le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites. Il ne protège toutefois pas n'importe quel acte motivé ou inspiré par une religion ou conviction et ne garantit pas toujours le droit de se comporter d'une manière dictée par une conviction religieuse (
Leyla Sahin
, précité, §
105).
La Cour constate ensuite que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d'une même population, il peut se révéler nécessaire d'assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (
Leyla Sahin
, précité, § 106). Elle a souvent mis l'accent sur le rôle de l'Etat en tant qu'organisateur neutre et impartial de l'exercice des diverses religions, cultes et croyances, la paix religieuse et la tolérance dans une société démocratique. Elle estime aussi que le devoir de neutralité et d'impartialité de l'Etat est incompatible avec un quelconque pouvoir d'appréciation de la part de celui-ci quant à la légitimité des croyances religieuses ou des modalités d'expression de celles-ci (
Leyla Sahin
, précité, §
107). Le pluralisme et la démocratie doivent également se fonder sur le dialogue et un esprit de compromis, qui impliquent nécessairement de la part des individus des concessions diverses qui se justifient aux fins de la sauvegarde et de la promotion des idéaux et valeurs d'une société démocratique.
Lorsque se trouvent en jeu des questions sur les rapports entre l'Etat et les religions, sur lesquelles de profondes divergences peuvent raisonnablement exister dans une société démocratique, il y a lieu d'accorder une importance particulière au rôle du décideur national. Tel est notamment le cas lorsqu'il s'agit de la réglementation du port de symboles religieux dans les établissements d'enseignement (
Leyla Sahin
, précité, §§
108-109).
La Cour rappelle aussi que l'Etat peut limiter la liberté de manifester une religion, par exemple le port du foulard islamique, si l'usage de cette liberté nuit à l'objectif visé de protection des droits et libertés d'autrui, de l'ordre et de la sécurité publique (
Leyla Sahin
, précité, § 111, et
Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres c. Turquie
[GC], n
os
41340/98, 41342/98, 41343/98 et 41344/98, § 92, CEDH 2003
‑
II).
Le grief tiré de la limitation du port des signes religieux, en tant que manifestation d'une conviction religieuse, dans les établissements publics scolaires en France a été examiné dans les arrêts
Dogru
et
Kervanci c.
France
(n
os
31645/04 et 27058/05, 4 décembre 2008), à propos de l'interdiction faite à deux élèves de porter le foulard islamique en cours d'éducation physique, et à l'occasion desquels la Cour a notamment précisé ce qui suit (paragraphes 68-72)
:
«
(...) la Cour considère que les autorités internes ont justifié la mesure d'interdiction de porter le foulard en cours d'éducation physique par le respect des règles internes des établissements scolaires telles les règles de sécurité, d'hygiène et d'assiduité, qui s'appliquent à tous les élèves sans distinctions. Les juridictions ont par ailleurs relevé que l'intéressée, en refusant de retirer son foulard, avait excédé les limites du droit d'exprimer et de manifester ses croyances religieuses à l'intérieur de l'établissement.
(...) la Cour observe que, de façon plus globale, cette limitation de la manifestation d'une conviction religieuse avait pour finalité de préserver les impératifs de la laïcité dans l'espace public scolaire, tels qu'interprétés par le Conseil d'Etat dans son avis du 27
novembre 1989, par sa jurisprudence subséquente et par les différentes circulaires ministérielles rédigées sur la question.
La Cour retient ensuite qu'il ressort de ces différentes sources que le port de signes religieux n'était pas en soi incompatible avec le principe de laïcité dans les établissements scolaires, mais qu'il le devenait suivant les conditions dans lesquelles celui-ci était porté et aux conséquences que le port d'un signe pouvait avoir.
A cet égard, la Cour rappelle avoir jugé qu'il incombait aux autorités nationales, dans le cadre de la marge d'appréciation dont elles jouissent, de veiller avec une grande vigilance à ce que, dans le respect du pluralisme et de la liberté d'autrui, la manifestation par les élèves de leurs croyances religieuses à l'intérieur des établissements scolaires ne se transforme pas en un acte ostentatoire, qui constituerait une source de pression et d'exclusion (voir
Köse et autres
, précité). Or, aux yeux de la Cour, tel est bien ce à quoi semble répondre la conception du modèle français de laïcité.
La Cour note également qu'en France, comme en Turquie ou en Suisse, la laïcité est un principe constitutionnel, fondateur de la République, auquel l'ensemble de la population adhère et dont la défense paraît primordiale, en particulier à l'école. La Cour réitère qu'une attitude ne respectant pas ce principe ne sera pas nécessairement acceptée comme faisant partie de la liberté de manifester sa religion, et ne bénéficiera pas de la protection qu'assure l'article 9 de la Convention (
Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres
, précité, § 93). Eu égard à la marge d'appréciation qui doit être laissée aux Etats membres dans l'établissement des délicats rapports entre l'Etat et les églises, la liberté religieuse ainsi reconnue et telle que limitée par les impératifs de la laïcité paraît légitime au regard des valeurs sous-jacentes à la Convention.
»
Dans la présente espèce, bien que l'ingérence litigieuse ne fût pas seulement limitée aux cours d'éducation physique mais à l'ensemble des cours, tel que le prévoit la nouvelle loi, la Cour ne voit aucun motif susceptible de la convaincre de s'éloigner de cette jurisprudence. Elle constate en effet que l'interdiction de tous les signes religieux ostensibles dans les écoles, collèges et lycées publics a été motivée uniquement par la sauvegarde du principe constitutionnel de laïcité (
Dogru
et
Kervanci
, précités, §§ 17 à 22) et que cet objectif est conforme aux valeurs sous
‑
jacentes à la Convention ainsi qu'à la jurisprudence en la matière rappelée ci-dessus.
Quant à la circonstance que la requérante ait substitué un bonnet au foulard qu'elle portait qui n'aurait, selon elle, aucune connotation religieuse ou tout le moins ne serait pas un signe ostensible ayant pour effet d'exercer une pression, la Cour réitère qu'une telle appréciation relève pleinement de la marge d'appréciation de l'Etat (
Dogru
et
Kervanci
, précités, § 75). En effet, les autorités internes ont pu estimer, dans les circonstances de l'espèce, que le fait de porter un tel accessoire vestimentaire en permanence constituait également la manifestation ostensible d'une appartenance religieuse, et que la requérante avait ainsi contrevenu à la réglementation. La Cour souscrit à cette analyse et relève qu'eu égard aux termes de la législation en vigueur, qui prévoit que la loi doit permettre de répondre à l'apparition de nouveaux signes voire à d'éventuelles tentatives de contournement de la loi (circulaire du 18
mai 2004 ci-dessus), le raisonnement adopté par les autorités internes n'est pas déraisonnable.
Dans ces conditions, la Cour estime que la sanction de l'exclusion définitive d'un établissement scolaire public n'apparaît pas disproportionnée. Elle constate par ailleurs que l'intéressée pouvait poursuivre sa scolarité dans un établissement d'enseignement à distance, ce qu'elle fit en l'espèce. Il en ressort que les convictions religieuses de la requérante ont été pleinement prises en compte face aux impératifs de la protection des droits et libertés d'autrui et de l'ordre public. Il est également clair que ce sont ces impératifs qui fondaient la décision litigieuse et non des objections aux convictions religieuses de la jeune fille (voir
Dogru
, précité, § 76).
Ainsi, eu égard aux circonstances, et compte tenu de la marge d'appréciation qu'il convient de laisser aux Etats dans ce domaine, la Cour conclut que l'ingérence litigieuse était justifiée dans son principe et proportionnée à l'objectif visé et que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Enfin, la requérante estime avoir été privée de son droit à l'instruction, au sens de la première phrase de l'article 2 du Protocole n
o
1, qui dispose
:
«
Nul ne peut se voir refuser le droit à l'instruction (...)
»
En l'espèce, la Cour estime que nulle question distincte ne se pose sous l'angle de cette disposition, les circonstances pertinentes étant les mêmes que pour l'article 9, de sorte qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 2 du Protocole n
o
1.
Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président
1.
Sur les circonstances ayant conduit à l’adoption de la loi, voir les arrêts
Dogru
et
Kervanci
c. France
, n
os
27058/05 et 31645/04 du 5 décembre 2008, §§ 17 à 22.