AKTAS c. FRANCE

AKTAS c. FRANCE (CtEDO, 2009)

A CINCEA SECȚIUNE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

Această versiune a fost corectată la 25 mai 2010

în conformitate cu art. 81 din regulamentul Curții.

a cererii nr. 43563/08

prezentate de Tuba AKTAS

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), întrunită la 30 iunie 2009 în formă de cameră compusă din:

Peer Lorenzen,

președinte,

Rait Maruste,

Karel Jungwiert,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

judecători,

și Claudia Westerdiek,

grefieră de secțiune,

Având în vedere cererea sus-amintită introdusă la 8 septembrie 2008,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamanta, D-na Tuba Aktas, este cetățeană franceză, născută în 1988 și rezidind la Mulhouse. Este reprezentată în fața Curții de D-na N. Boukara, avocat la Strasbourg.

A.

Împrejurările cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta, în acel moment în vârstă de șaisprezece ani și de religie musulmană, s-a înscris, pentru anul 2004-2005, în clasa a doua la liceul public Lavoisier din orașul Mulhouse. La 2 septembrie 2004, ziua primei întâlniri școlare, s-a prezentat la liceu cu părul acoperit de un voal. Directorul instituției, estimând că acest accesoriu era contrar dispozițiilor legislative relative la interzicerea purtării de semne sau îmbrăcăminte prin care elevii manifestă în mod ostensibil apartenența lor la o religie, i-a cerut să-l retragă. Față de refuzul elevei, directorul s-a opus accesului ei la sălile de curs și a invitat-o să se instaleze într-o sală de studiu. Ulterior, s-a instaurat un dialog între director, elevă și tatăl ei pentru a explica dispozitivul implementat. Câteva zile mai târziu, reclamanta, cu acordul tatălui ei, a acceptat în cele din urmă să înlocuiască un pălărie sau o banderolă cu voalul pe care îl purta. De altfel, sora ei a precizat verbal că ar accepta să-și retragă acest coprindere la intrarea în sălile de curs. Printr-o scrisoare din 14 septembrie 2004, directorul a indicat tatălui reclamantei că, în fața refuzului deliberat al tânărei fete de a respecta legea, s-a hotărât să se pună capăt perioadei de dialog prevăzute și să se inițieze procedura disciplinară, în conformitate cu circulara din 18 mai 2004. Printr-o scrisoare din 19 septembrie 2004, cosemnată de tatăl ei, reclamanta a denunțat regimul particular care i s-a impus, în special izolarea ei și absența unei urmări școlare în aceleași condiții ca ai colegilor ei. La 5 octombrie 2004, reclamanta și tatăl ei au fost chemați în fața consiliului de disciplină, pe motiv că reclamanta persista în nerespectarea legii din 15 martie 2004 refuzând să-și retragă voalul care constituie un semn ostensibil de apartenență religioasă.

La 20 octombrie 2004, consiliul de disciplină a pronunțat excluderea definitivă a elevei pentru nerespectarea dispozițiilor articolului L. 141-5-1 din codul educației, interzicând în școlile, colegiile și liceele publice, purtarea de semne sau îmbrăcăminte prin care elevii manifestă în mod ostensibil o apartenență religioasă.

Printr-o ordonanță din 25 noiembrie 2004, rectorul academiei din Strasbourg a confirmat această decizie, după ce a adunat opinia comisiei academice de apel. A considerat în special că propunerea făcută de elevă de a înlocui șalul fie cu o banderolă, fie cu alte coprinderi, nu permitea să se satisfacă exigențelor legii, în ciuda caracterului de semne discrete pe care elevă și tatăl ei doreau să i-l recunoaște acelor accesorii, de vreme ce aceasta declara că va ține capul acoperit în toate circumstanțele. Rectorul a indicat, de altfel, reclamantei și familiei sale că va căuta cu ei posibilități de a-și continua educația, și anume: înscrierea într-o instituție publică (cu condiția să se conformeze legii din 15 martie 2004), înscrierea la centrul național de învățământ la distanță, înscrierea într-o instituție privată sau instruire în familia, potrivit condițiilor prevăzute de lege. Reclamanta nu precizează în care însciere și-a orientat alegerea.

Tatăl reclamantei, în calitate de reprezentant legal al fiicei sale minore, a sesizat tribunalul administrativ din Strasbourg cu un recurs în anulare a ordonanței rectorului academic.

A susținut în special, la această ocazie, că fiica sa ar accepta să înlocuiască o banderolă sau un șal cu voalul pe care îl purta și să se depărteze de orice acoperitor de cap la intrarea în sălile de clasă.

Printr-o sentință din 25 iulie 2005, tribunalul administrativ a respins acest recurs. Tribunalul a considerat în particular că intenția afirmată de elevă de a nu se depărta de șalul ei sau cel puțin de o coifă propice de a-i acoperi părul trăda voința acesteia de a manifesta în mod ostensibil apartenența sa religioasă prin purtarea unei îmbrăcăminte conforme cu ceea ce constituie pentru ea o prescripție sau practică religioasă, în nerespectarea interzicerii puse de articolul L. 141-5-1 din codul educației.

Tatăl reclamantei a declarat apel de la această sentință, invocând aceleași argumente ca în fața tribunalului administrativ. La 24 mai 2006, curtea administrativă de apel a confirmat sentința din 25 iulie 2005.

Reclamanta, care a devenit majoră, a solicitat beneficiul asistenței juridice pentru a se pourvoi în casație în fața Consiliului de Stat. Biroul de asistență juridică din Consiliul de Stat a respins această cerere, pentru absența unor motive serioase de casație. Această decizie a fost confirmată de președintele secțiunii de contencios al Consiliului de Stat.

Reclamanta a mandat cu toate acestea un avocat al consiliului pentru a exercita o pourvoi în casație și în cadrul căreia a invocat în particular dreptul ei la libertatea de conștiință și religie.

La 7 martie 2008, Consiliul de Stat a declarat pourvoia neadmisibilă.

B.

Dreptul intern relevant

La 15 martie 2004, parlamentul a adoptat legea nr. 2004-228 reglementând, în aplicarea principiului laicității, purtarea de semne sau de îmbrăcăminte manifestând o apartenență religioasă în școlile, colegiile și liceele publice, numită legea "pe laicitate"

. Ea introduce în codul educației un articol L. 141-5-1 redactat după cum urmează:

"În școlile, colegiile și liceele publice, purtarea de semne sau îmbrăcăminte prin care elevii manifestă în mod ostensibil o apartenență religioasă este interzisă.

Regulamentul intern reamintește că implementarea unei proceduri disciplinare este precedată de un dialog cu elevul."

Aceste prescripții au intrat în vigoare la începerea anului școlar următor publicării legii și au fost supuse unei circulare ministeriale din 18 mai 2004. Aceasta din urmă dispune, în părțile sale relevante:

"Legea din 15 martie 2004 este preluată în aplicarea principiului constituțional al laicității care este una din fundamentele școlii publice. Acest principiu, rezultat al unei lungi istorii, se bazează pe respectarea libertății de conștiință și pe afirmarea unor valori comune care fundează unitatea națională dincolo de apartenențele particulare.

Școala are misiunea de a transmite valorile Republicii, printre care egalitatea demnității tuturor ființelor umane, egalitatea dintre bărbați și femei și libertatea fiecăruia inclusiv în alegerea modului de viață. Revine școlii să facă să trăiască aceste valori, să dezvolte și să întărească liberul arbitru al fiecăruia, să garanteze egalitatea între elevi și să promoveze o fraternitate deschisă tuturor. Prin protejarea școlii de cererile comunității, legea consolidează rolul ei în favoarea unui vouloir-vivre-ensemble. Trebuie să facă aceasta în manieră cu atât mai exigentă de vreme ce sunt primiți în principal copii.

Statul este protectorul exercitării individuale și colective a libertății de conștiință. Neutralitatea serviciului public este la acest privire un garant al egalității și al respectării identității fiecăruia.

Prin protejarea școlilor, colegiilor și liceelor publice, care au vocația să primească toți copiii, indiferent dacă sunt credincioși sau necredincioși și oricare ar fi convingerile lor religioase sau filozofice, a presiunilor care pot rezulta din manifestări ostensibile ale apartenențelor religioase, legea garantează libertatea de conștiință a fiecăruia. Ea nu pune în discuție textele care permit să se concilieze, în conformitate cu articolele L. 141-2, L. 141-3 și L. 141-4 din codul educației, obligația școlară cu dreptul părinților de a da, dacă doresc, instruire religioasă copiilor lor. Deoarece se bazează pe respectarea persoanelor și a convingerilor lor, laicitatea nu se concepează fără o luptă determinată împotriva tuturor formelor de discriminare. (...)

Semnele și îmbrăcămintelel care sunt interzise sunt cele al căror port conduce la a fi imediat recunoscut prin apartenența religioasă tare cum ar fi voalul islamic, indiferent de numele pe care i se dă, kipa sau o cruce de dimensiuni clar excesive. Legea este redactată în mod să poată fi aplicată tuturor religiilor și în mod să răspundă la apariția de noi semne, ba chiar la eventuale încercări de ocolire a legii. Legea nu pune în discuție dreptul elevilor de a purta semne religioase discrete. Ea nu interzice accesoriile și îmbrăcămintelel care sunt purtate în mod obișnuit de elevi în afara oricărei semnificații religioase. În schimb, legea interzice unui elev să se prevaleze de caracterul religios pe care i l-ar atribui, de exemplu, pentru a refuza să se conformeze regulilor aplicabile purtării elevilor în instituție. (...)

Cel de-al doilea alineat al articolului L. 141-5-1 ilustrează voința legislatorului de a face ca legea să fie aplicată în grija de a convinge elevii de importanța respectării principiului laicității. Subliniază că prioritatea trebuie acordată dialogului și pedagogiei. Acest dialog nu este o negociere și nu poate bineînțeles justifica o derogare de la legea. (...)

Atunci când un elev înscris în instituție se prezintă cu un semn sau o îmbrăcăminte susceptibilă de a cădea sub lovitura interzicerii, este important să se angajeze imediat dialogul cu el. (...)

Dialogul trebuie să permită să se explice elevului și părinților lui că respectarea legii nu este o renunțare la convingerile lor. Trebuie, de asemenea, să fie ocazia unei reflecții comune pe viitorul elevului pentru a-l pune în gardă împotriva consecințelor atitudinii sale și pentru a-l ajuta să construiască un proiect personal. În timpul dialogului, instituția trebuie să vigileze cu o grijă particulară să nu lezeze convingerile religioase ale elevului sau ale părinților lui. Principiul laicității se opune în mod clar ca statul sau agenții lui să ia parte asupra interpretării practicilor sau poruncilor religioase.

Dialogul va trebui să fie continuat în timp util pentru a garanta că procedura disciplinară nu este folosită decât pentru a sancționa un refuz deliberat al elevului de a se conforma legii.

Dacă consiliul de disciplină pronunță o decizie de excludere a elevului, va reveni autoritații academice să examineze cu elevul și părinții lui condițiile în care elevul va continua educația."

PLÂNGERI

Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamanta se plânge de inechitatea procedurii urmată în fața consiliului de disciplină al liceului și denunță în particular lipsa sa de imparțialitate. Estimează, în plus, că refuzul jurisdicțiilor franceze de a examina decizia consiliului menționat este și el contrar articolelor 6 și 13 din Convenție.

Invocând articolele 8, 9 și 10 din Convenție, ea susține că interzicerea purtării șalului a lezat viața sa privată, libertatea sa religioasă și de exprimare. Estimează că purtarea unei pălării, în substituție, n-are nicio connotație religioasă și deci decizia de excludere este o ingerință disproporționată în exercitarea de către reclamantă a acestor libertăți.

Invocând art. 14 din Convenție, în mod combinat cu aceste dispoziții, estimează că a fost supusă unei diferențe de tratament injustificate bazate pe religia ei.

Invocând art. 2 din Protocolul nr. 1, reclamanta estimează că a fost privată de dreptul ei la instruire.

PE DREPT

1.

Reclamanta se plânge de o încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție al căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) contestări privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

"Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta Convenție au fost violate, are dreptul să obțină un recurs eficace (...)"

Curtea reamintește că nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție nu ar putea fi constituită dacă o decizie de justiție pronunțată contrar prescripțiilor acestui articol a fost supusă controlului ulterior al unui organ jurisdicțional dotat cu plenitudinea de jurisdicție și oferind toate garanțiile acestei dispoziții (a se vedea pe acest punct mutatis mutandis Albert și Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, § 29, seria A nr. 58).

Or, în caz de specie, decizia consilului de disciplină din 20 octombrie 2004, confirmată de rectorul academic, a fost supusă controlului tribunalului administrativ și al curții administrative de apel, care sunt organe ce se bucură de competența de plenitudine de jurisdicție, și în fața cărora reclamanta a putut liber și cu folos să susțină ansamblul argumentelor sale.

Rezultă că această parte a cererii este deci clar neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

2.

Reclamanta denunță o lezare a vieții sale private, a exercitării libertății sale religioase și de exprimare în sensul articolelor 8, 9 și 10 din Convenție, redactate după cum urmează:

art. 8

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...).

art. 9

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, cât și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și realizarea de rites.

art. 10

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. (...)"

Ținând seama de aceea că plângerea vizează în esență o pretinsă lezare a considerațiilor religioase ale reclamantei, Curtea va examina, prin urmare, aceasta sub unghiul unic al articolului 9 din Convenție.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, purtarea șalului poate fi considerată ca "un act motivat sau inspirat de o religie sau o convingere religioasă" (a se vedea Leyla Sahin împotriva Turciei [GC], nr. 44774/98, § 78, CEDO 2005-XI). În caz de specie, Curtea estimează că interzicerea făcută elevei de a purta o îmbrăcăminte sau un semn manifestând o apartenență religioasă și sancțiunea aferentă, constituie o restricție în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 9 din Convenție. Constată apoi că măsura era prevăzută de legea din 15 martie 2004, codificată în codul educației în articolul L. 141-5-1. Curtea consideră că ingerința incriminată urmărea în esență scopurile legitime care sunt protecția drepturilor și libertăților altora și a ordinii publice.

Rămâne deci să se determine dacă această ingerință era "necesară într-o societate democratică" pentru a ajunge la aceste scopuri, în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 9 din Convenție.

Curtea reamintește că, dacă libertatea de religie aparține mai întâi forumului intern, implică, de asemenea, cea de a-și manifesta religia, individual și în privat, sau în mod colectiv, în public și în cercul celor cu care se împarte credința. art. 9 enumeră diversele forme pe care poate lua manifestarea unei religii sau convingeri, și anume cultul, învățătura, practicile și realizarea de rites. Nu protejează totuși orice act motivat sau inspirat de o religie sau convingere și nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta într-o manieră dictată de o convingere religioasă (Leyla Sahin, precitat, § 105).

Curtea constată apoi că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesar să se asorteze această libertate cu limitări propice de a concilia interesele diferitelor grupuri și de a asigura respectarea convingerilor fiecăruia (Leyla Sahin, precitat, § 106). A pus des accentul pe rolul statului ca organizator neutru și imparțial al exercitării diferitelor religii, culturi și credințe, a păcii religioase și a toleranței într-o societate democratică. Estimează, de asemenea, că datoriei de neutralitate și imparțialitate a statului nu se poate acomoda niciun putere de apreciere din partea acestuia privitor la legitimitatea convingerilor religioase sau al modalităților de exprimare a acestora (Leyla Sahin, precitat, § 107). Pluralismul și democrația trebuie, de asemenea, să se bazeze pe dialog și pe spirit de compromis, care implică neapărat din partea indivizilor concesii diverse care se justifică în scopul salvgardării și promovării ideilor și valorilor unei societăți democratice.

Atunci când se găsesc în joc întrebări privind relațiile dintre stat și religii, asupra cărora pot exista în mod rezonabil divergențe profunde într-o societate democratică, trebuie acordată o importanță particulară rolului decidentului național. Acesta este în special cazul atunci când este vorba de reglementarea purtării de simboluri religioase în instituțiile de învățământ (Leyla Sahin, precitat, §§ 108-109).

Curtea reamintește, de asemenea, că statul poate limita libertatea de a-și manifesta religia, de exemplu purtarea șalului islamic, dacă utilizarea acestei libertăți dăunează scopului vizat de protecție a drepturilor și libertăților altora, a ordinii și a securității publice (Leyla Sahin, precitat, § 111, și Refah Partisi (Partid de prosperitate) și alții împotriva Turciei [GC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, § 92, CEDO 2003-II).

Plângerea titrată de limitarea purtării semnelor religioase, ca manifestare a unei convingeri religioase, în instituțiile școlare publice în Franța a fost examinată în hotărârile Dogru și Kervanci împotriva Franței (nr. 31645/04 și 27058/05, 4 decembrie 2008), cu privire la interzicerea făcută la doi elevi de a purta șalul islamic în curs de educație fizică, și cu ocazia cărora Curtea a precizat în special următoarele (paragrafele 68-72):

"(...) Curtea consideră că autoritățile interne au justificat măsura de interzicere de a purta șalul în curs de educație fizică prin respectarea regulilor interne ale instituțiilor școlare cum sunt regulile de securitate, igienă și asiduit, care se aplică tuturor elevilor fără distincție. Jurisdicțiile au, pe de altă parte, observat că interesatul, refuzând să-și retragă șalul, depășise limitele dreptului de a-și exprima și manifesta convingerile religioase în interiorul instituției.

(...) Curtea observă că, în mod mai global, această limitare a manifestării unei convingeri religioase aveau scop de a preserva imperativele laicității în spațiul public școlar, așa cum sunt interpretate de Consiliul de Stat în opinia sa din 27 noiembrie 1989, prin jurisprudența sa ulterioară și prin diferitele circulare ministeriale redactate pe această problemă.

Curtea reține apoi că rezultă din aceste diferite surse că purtarea semnelor religioase nu era în sine incompatibilă cu principiul laicității în instituțiile școlare, dar o devenea urmând condițiile în care aceasta era purtată și consecințele pe care purtarea unui semn ar putea să le aibă.

La această privință, Curtea reamintește că a judecat că era responsabilitatea autorităților naționale, în cadrul marjei de apreciere de care se bucură, de a supraveghea cu vigilență mare ca, în respect al pluralismului și al libertății altora, manifestarea de către elevi a convingerilor lor religioase în interiorul instituțiilor școlare să nu se transforme într-un act ostensibil, care ar constitui o sursă de presiune și excludere (a se vedea Köse și alții, precitat). Or, în ochii Curții, tocmai la aceasta pare să răspundă concepția modelului francez de laicitate.

Curtea observă, de asemenea, că în Franța, cum și în Turcia sau Elveția, laicitatea este un principiu constituțional, fondator al Republicii, căruia aderă ansamblu populației și al cărei apărare pare primordială, în special la școală. Curtea reiterează că o atitudine care nu respectă acest principiu nu va fi neapărat acceptată ca făcând parte din libertatea de a-și manifesta religia și nu se va bucura de protecția pe care o asigură art. 9 din Convenție (Refah Partisi (Partid de prosperitate) și alții, precitat, § 93). Având în vedere marja de apreciere care trebuie lăsate statelor membre în stabilirea relațiilor delicate dintre stat și biserici, libertatea religioasă deci recunoscută și cum este limitată de imperativele laicității pare legitimă cu privire la valorile care stau în spatele Convenției."

În prezenta cauză, deși ingerința litigioasă nu fusese limitată numai la cursuri de educație fizică ci la ansamblu cursurilor, cum prevede noua lege, Curtea nu vede nicio motivare susceptibilă de a o convinge să se abată de la această jurisprudență. Constată, într-adevăr, că interzicerea tuturor semnelor religioase ostensibile în școlile, colegiile și liceele publice a fost motivată unicul prin salvgardarea principiului constituțional al laicității (Dogru și Kervanci, precitate, §§ 17 la 22) și că acest scop este conform cu valorile care stau în spatele Convenției și cu jurisprudența în materie reamintită mai sus.

Privitor la propunerile reclamantei de a-și retrage șalul la intrarea în sălile de curs sau de a-l înlocui cu o pălărie sau o banderolă care n-ar avea, conform spuselor sale, nicio connotație religioasă sau cel puțin nu ar fi semne ostensibile având pentru efect exercitarea unei presiuni, Curtea reiterează că o asemenea apreciere revine plenari marjei de apreciere a statului (Dogru și Kervanci, precitate, § 75). Într-adevăr, autoritățile interne au putut estima, în circumstanțele cazului de specie, că faptul de a purta un asemenea accesoriu vestimentar în interiorul unei enceinte de liceu constituia, de asemenea, manifestarea ostensibilă a unei apartenențe religioase, și că reclamanta se încălcaseser, deci, reglementările. Curtea subscrie acestei analize și observă că, având în vedere termenii legislației în vigoare, care prevede că legea trebuie să permită să răspundă la apariția de noi semne ba chiar la eventuale încercări de ocolire a legii (circulara din 18 mai 2004 mai sus), raționamentul adoptat de autoritățile interne nu este nezonabil.

În aceste condiții, Curtea estimează că sancțiunea de excludere definitivă dintr-o instituție școlară publică nu pare disproporționată. Constată, de altfel, că interesata avea posibilitatea de a-și continua educația într-o instituție de învățământ la distanță, într-o instituție privată sau în familia sa potrivit a ceea ce i-a fost explicat, cu familia, de către autoritățile școlare disciplinare. Rezultă că convingerile religioase ale reclamantei au fost plenari luate în considerare în fața imperativelor protecției drepturilor și libertăților altora și a ordinii publice. De altfel, acesti imperative care fundează decizia litigioasă și nu obiecții la convingerile religioase ale reclamantei (a se vedea Dogru, precitat, § 76).

Deci, având în vedere circumstanțele, și ținând seama de marja de apreciere care trebuie lăsate statelor în acest domeniu, Curtea concluzionează că ingerința litigioasă era justificată în principiu ei și proporționată la scopul vizat și că plângerea aceasta trebuie respinsă pentru defatul manifestly neîntemeiată conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

Reclamanta susține, în relație cu plângerea precedentă, că a fost supusă unei discriminări în sensul articolului 14 din Convenție, redactat după cum urmează:

"Bucuria drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nicio distincție, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alt statut."

Curtea observă că dispozițiile legislative litigioase nu vizează apartenența acesteia la o religie ci urmăresc în special scopul legitim de protecție a ordinii și a drepturilor și libertăților altora. Ele au pentru scopul de a preserva caracterul neutru și laic al instituțiilor de învățământ și se aplică oricărui semn religios ostensibil (a se vedea Köse și alții împotriva Turciei (decizie), nr. 26625/02, CEDO 2006-II).

Rezultă că această parte a cererii este clar neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.

4.

În final, reclamanta estimează că a fost privată de dreptul ei la instruire, în sensul primei propoziții a articolului 2 din Protocolul nr. 1, care dispune:

"Nicio persoană nu poate fi privată de dreptul la instruire (...)"

În caz de specie, Curtea estimează că nicio problemă distinctă nu se pune sub unghiul acestei dispoziții, circumstanțele relevante fiind aceleași cu ale articolului 9, deci nu este nevoie să se examineze plângerea titrată de art. 2 din Protocolul nr. 1.

Rezultă că plângerea aceasta este clar neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

Cette version a été rectifiée le 25 mai 2010

conformément à l'article 81 du règlement de la Cour.

de la requête n

o

43563/08

présentée par Tuba AKTAS

contre la France

La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 30 juin 2009 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Rait Maruste,

Karel Jungwiert,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 8 septembre 2008,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

lle

Tuba Aktas, est une ressortissante française, née en 1988 et résidant à Mulhouse. Elle est représentée devant la Cour par M

e

N.

Boukara, avocate à Strasbourg.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante, alors âgée de seize ans et de confession musulmane, s'était inscrite, pour l'année 2004-2005, en classe de seconde au lycée public Lavoisier de la ville de Mulhouse. Le 2 septembre 2004, jour de la rentrée scolaire, celle-ci se présenta au lycée les cheveux couverts d'un voile. Le proviseur de l'établissement, estimant que cet accessoire était contraire aux dispositions législatives relatives à l'interdiction du port de signes ou de tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement leur appartenance à une religion, lui demanda de le retirer. Face au refus de l'élève, le proviseur s'opposa à son accès aux salles de cours et l'invita à s'installer dans une salle d'étude. Il fut par la suite instauré un dialogue entre le proviseur, l'élève et son père afin d'expliquer le dispositif mis en œuvre. Quelques jours plus tard, la requérante, avec l'accord de son père,

[1]

accepta éventuellement de substituer un bonnet ou un bandana au voile qu'elle portait. Par ailleurs, sa sœur précisa oralement qu'elle accepterait d'enlever ce couvre-chef à l'entrée des salles de cours. Par un courrier du 14

septembre 2004, le proviseur indiqua au père de la requérante que, face au refus délibéré de la jeune fille de respecter la loi, il avait été décidé de mettre fin à la période de dialogue prévue et d'entamer la procédure disciplinaire, conformément à la circulaire du 18

mai 2004. Par une lettre du 19

septembre 2004, cosignée par son père, la requérante dénonça le régime particulier qui lui était imposé, notamment sa mise à l'isolement et l'absence d'un suivi scolaire dans les mêmes conditions que ses camarades. Le 5

octobre 2004, la requérante et son père furent convoqués devant le conseil de discipline, au motif que la requérante persistait dans le non

‑

respect de la loi du 15 mars 2004 en refusant de retirer son voile qui constitue un signe ostensible d'appartenance religieuse.

Le 20 octobre 2004, le conseil de discipline prononça l'exclusion définitive de l'élève pour non-respect des dispositions de l'article

L.

141

‑

5

‑

1 du code de l'éducation, interdisant dans les écoles, collèges et lycées publics, le port de signes ou tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement une appartenance religieuse.

Par un arrêté du 25 novembre 2004, le recteur de l'académie de Strasbourg confirma cette décision, après avoir recueilli l'avis de la commission académique d'appel. Il considéra notamment que la proposition faite par l'élève de substituer au foulard soit un bandana, soit d'autres couvre-chefs, ne permettait pas de satisfaire aux exigences de la loi, malgré le caractère de signes discrets que l'élève et son père souhaitaient voir reconnu à ces accessoires, dès lors que celle-ci avait déclaré qu'elle garderait, en

[2]

toutes circonstances, la tête couverte. Le recteur indiqua par ailleurs à la requérante et sa famille qu'il rechercherait avec eux les possibilités de poursuivre sa scolarité, à savoir

; l'inscription dans un établissement public (à la condition de se conformer à la loi du 15 mars 2004), l'inscription au centre national d'enseignement à distance, l'inscription dans un établissement privé ou l'instruction dans la famille, selon les conditions prévues par la loi. La requérante ne précise pas vers quelle inscription son choix s'est porté.

Le père de la requérante, en sa qualité de représentant légal de sa fille mineure, saisit le tribunal administratif de Strasbourg d'un recours en annulation de l'arrêté du recteur d'académie.

[3]

Il fit notamment valoir à cette occasion que sa fille accepterait de substituer un bandana ou un foulard au voile qu'elle portait et de se départir de tout couvre-chef à l'entrée des salles de classe

.

Par un jugement du 25

juillet 2005, le tribunal administratif rejeta ce recours. Le tribunal considéra en particulier que l'intention affirmée par l'élève de ne pas se départir de son foulard ou à tout le moins d'une coiffe propre à couvrir ses cheveux traduisait la volonté de celle-ci de manifester ostensiblement son appartenance religieuse par le port d'une tenue conforme à ce qui constitue pour elle une prescription ou pratique religieuse, en méconnaissance de l'interdiction posée par l'article

L.

141

‑

5

‑

1 du code de l'éducation.

Le père de la requérante interjeta appel de ce jugement

[4]

en invoquant les mêmes arguments que devant le tribunal administratif. Le 24 mai 2006, la cour administrative d'appel confirma le jugement du 25 juillet 2005.

La requérante, devenue majeure, sollicita le bénéfice de l'aide juridictionnelle en vue de se pourvoir en cassation devant le Conseil d'Etat. Le bureau d'aide juridictionnelle près le Conseil d'Etat rejeta cette demande, pour absence de moyens sérieux de cassation. Cette décision fut confirmée par le président de la section du contentieux du Conseil d'Etat.

La requérante mandata néanmoins un avocat au conseil afin d'exercer un pourvoi en cassation et dans le cadre duquel elle invoqua notamment son droit à la liberté de conscience et de religion.

Le 7 mars 2008, le Conseil d'Etat déclara le pourvoi non admis.

B.

Le droit interne pertinent

Le 15 mars 2004, le parlement adopta la loi n

o

2004-228 encadrant, en application du principe de laïcité, le port de signes ou de tenues manifestant une appartenance religieuse dans les écoles, collèges et lycées publics, dite loi «

sur la laïcité

»

[5]

. Elle insère dans le code de l'éducation un article

L.

141-5-1 ainsi rédigé

:

«

Dans les écoles, les collèges et les lycées publics, le port de signes ou tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement une appartenance religieuse est interdit.

Le règlement intérieur rappelle que la mise en œuvre d'une procédure disciplinaire est précédée d'un dialogue avec l'élève.

»

Ces prescriptions sont entrées en vigueur à la rentrée scolaire suivant la publication de la loi et ont fait l'objet d'une circulaire ministérielle du 18

mai 2004. Cette dernière dispose, en ses parties pertinentes

:

«

La loi du 15 mars 2004 est prise en application du principe constitutionnel de laïcité qui est un des fondements de l'école publique. Ce principe, fruit d'une longue histoire, repose sur le respect de la liberté de conscience et sur l'affirmation de valeurs communes qui fondent l'unité nationale par-delà les appartenances particulières.

L'école a pour mission de transmettre les valeurs de la République parmi lesquelles l'égale dignité de tous les êtres humains, l'égalité entre les hommes et les femmes et la liberté de chacun y compris dans le choix de son mode de vie. Il appartient à l'école de faire vivre ces valeurs, de développer et de conforter le libre arbitre de chacun, de garantir l'égalité entre les élèves et de promouvoir une fraternité ouverte à tous. En protégeant l'école des revendications communautaires, la loi conforte son rôle en faveur d'un vouloir-vivre-ensemble. Elle doit le faire de manière d'autant plus exigeante qu'y sont accueillis principalement des enfants.

L'Etat est le protecteur de l'exercice individuel et collectif de la liberté de conscience. La neutralité du service public est à cet égard un gage d'égalité et de respect de l'identité de chacun.

En préservant les écoles, les collèges et les lycées publics, qui ont vocation à accueillir tous les enfants, qu'ils soient croyants ou non croyants et quelles que soient leurs convictions religieuses ou philosophiques, des pressions qui peuvent résulter des manifestations ostensibles des appartenances religieuses, la loi garantit la liberté de conscience de chacun. Elle ne remet pas en cause les textes qui permettent de concilier, conformément aux articles L. 141-2, L. 141-3 et L. 141-4 du code de l'éducation, l'obligation scolaire avec le droit des parents de faire donner, s'ils le souhaitent, une instruction religieuse à leurs enfants. Parce qu'elle repose sur le respect des personnes et de leurs convictions, la laïcité ne se conçoit pas sans une lutte déterminée contre toutes les formes de discrimination. (...)

Les signes et tenues qui sont interdits sont ceux dont le port conduit à se faire immédiatement reconnaître par son appartenance religieuse tels que le voile islamique, quel que soit le nom qu'on lui donne, la kippa ou une croix de dimension manifestement excessive. La loi est rédigée de manière à pouvoir s'appliquer à toutes les religions et de manière à répondre à l'apparition de nouveaux signes, voire à d'éventuelles tentatives de contournement de la loi. La loi ne remet pas en cause le droit des élèves de porter des signes religieux discrets. Elle n'interdit pas les accessoires et les tenues qui sont portés communément par des élèves en dehors de toute signification religieuse. En revanche, la loi interdit à un élève de se prévaloir du caractère religieux qu'il y attacherait, par exemple, pour refuser de se conformer aux règles applicables à la tenue des élèves dans l'établissement. (...)

Le second alinéa de l'article L. 141-5-1 illustre la volonté du législateur de faire en sorte que la loi soit appliquée dans le souci de convaincre les élèves de l'importance du respect du principe de laïcité. Il souligne que la priorité doit être donnée au dialogue et à la pédagogie. Ce dialogue n'est pas une négociation et ne saurait bien sûr justifier de dérogation à la loi. (...)

Lorsqu'un élève inscrit dans l'établissement se présente avec un signe ou une tenue susceptible de tomber sous le coup de l'interdiction, il importe d'engager immédiatement le dialogue avec lui. (...)

Le dialogue doit permettre d'expliquer à l'élève et à ses parents que le respect de la loi n'est pas un renoncement à leurs convictions. Il doit également être l'occasion d'une réflexion commune sur l'avenir de l'élève pour le mettre en garde contre les conséquences de son attitude et pour l'aider à construire un projet personnel. Pendant le dialogue, l'institution doit veiller avec un soin particulier à ne pas heurter les convictions religieuses de l'élève ou de ses parents. Le principe de laïcité s'oppose évidemment à ce que l'Etat ou ses agents prennent parti sur l'interprétation de pratiques ou de commandements religieux.

Le dialogue devra être poursuivi le temps utile pour garantir que la procédure disciplinaire n'est utilisée que pour sanctionner un refus délibéré de l'élève de se conformer à la loi.

Si le conseil de discipline prononce une décision d'exclusion de l'élève, il appartiendra à l'autorité académique d'examiner avec l'élève et ses parents les conditions dans lesquelles l'élève poursuivra sa scolarité.

»

GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de l'iniquité de la procédure suivie devant le conseil de discipline du lycée et dénonce en particulier son manque d'impartialité. Elle estime en outre que le refus des juridictions françaises d'examiner la décision dudit conseil est également contraire aux articles 6 et 13 de la Convention.

Invoquant les articles 8, 9 et 10 de la Convention, elle allègue que l'interdiction du port du foulard a porté atteinte à sa vie privée, à sa liberté religieuse et d'expression. Elle estime que le port d'un bonnet, en substitution, n'a aucune connotation religieuse et qu'ainsi la décision d'exclusion est une ingérence disproportionnée dans l'exercice par la requérante de ces libertés.

Invoquant l'article 14 de la Convention, de façon combinée avec ces dispositions, elle estime avoir fait l'objet d'une différence de traitement injustifiée fondée sur sa religion.

Invoquant l'article 2 du Protocole n

o

1, la requérante estime avoir été privée de son droit à l'instruction.

EN DROIT

1.

La requérante se plaint d'une violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif (...)

»

La Cour rappelle qu'aucune violation de l'article 6 § 1 de la Convention ne saurait être constituée si une décision de justice rendue contrairement aux prescriptions dudit article a été soumise au contrôle subséquent d'un organe judiciaire doté de la plénitude de juridiction et offrant toutes les garanties de cette disposition (voir sur ce point

mutatis mutandis

Albert et Le Compte c.

Belgique

, 10 février 1983, § 29, série

A n

o

58).

Or, en l'espèce, la décision du conseil de discipline du 20 octobre 2004, confirmée par le recteur d'académie, a été soumise au contrôle du tribunal administratif et de la cour administrative d'appel, lesquels sont des organes jouissant de la compétence de pleine juridiction, et devant lesquels la requérante a pu librement et utilement faire valoir l'ensemble de ses arguments.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

La requérante dénonce une atteinte à sa vie privée, à l'exercice de sa liberté religieuse et de sa liberté d'expression au sens des articles 8, 9 et 10 de la Convention, ainsi libellés

:

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Article 9

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Article 10

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d'expression. (...)

»

Compte tenu de ce que le grief vise essentiellement une prétendue atteinte aux considérations religieuses de la requérante, la Cour examinera en conséquence celui-ci sous le seul angle de l'article 9 de la Convention.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le port du foulard peut être considéré comme «

un acte motivé ou inspiré par une religion ou une conviction religieuse

» (voir

Leyla Sahin c. Turquie

[GC], n

o

44774/98, §

78, CEDH 2005-XI). En l'espèce, la Cour estime que l'interdiction faite à l'élève de porter une tenue ou un signe manifestant une appartenance religieuse et la sanction y afférente, est constitutive d'une restriction au sens du second paragraphe de l'article 9 de la Convention. Elle constate ensuite que la mesure était prévue par la loi du 15 mars 2004, codifiée au sein du code de l'éducation en son article

L.

141-5-1. La Cour considère que l'ingérence incriminée poursuivait pour l'essentiel les buts légitimes que sont la protection des droits et libertés d'autrui et de l'ordre public.

Il reste donc à déterminer si cette ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

» pour parvenir à ces buts, au sens du second paragraphe de l'article 9 de la Convention.

La Cour rappelle que si la liberté de religion relève d'abord du for intérieur, elle implique également celle de manifester sa religion individuellement et en privé, ou de manière collective, en public et dans le cercle de ceux dont on partage la foi. L'article 9 énumère les diverses formes que peut prendre la manifestation d'une religion ou conviction, à savoir le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites. Il ne protège toutefois pas n'importe quel acte motivé ou inspiré par une religion ou conviction et ne garantit pas toujours le droit de se comporter d'une manière dictée par une conviction religieuse (

Leyla Sahin

, précité, §

105).

La Cour constate ensuite que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d'une même population, il peut se révéler nécessaire d'assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (

Leyla Sahin

, précité, § 106). Elle a souvent mis l'accent sur le rôle de l'Etat en tant qu'organisateur neutre et impartial de l'exercice des diverses religions, cultes et croyances, la paix religieuse et la tolérance dans une société démocratique. Elle estime aussi que le devoir de neutralité et d'impartialité de l'Etat est incompatible avec un quelconque pouvoir d'appréciation de la part de celui-ci quant à la légitimité des croyances religieuses ou des modalités d'expression de celles-ci (

Leyla Sahin

, précité, §

107). Le pluralisme et la démocratie doivent également se fonder sur le dialogue et un esprit de compromis, qui impliquent nécessairement de la part des individus des concessions diverses qui se justifient aux fins de la sauvegarde et de la promotion des idéaux et valeurs d'une société démocratique.

Lorsque se trouvent en jeu des questions sur les rapports entre l'Etat et les religions, sur lesquelles de profondes divergences peuvent raisonnablement exister dans une société démocratique, il y a lieu d'accorder une importance particulière au rôle du décideur national. Tel est notamment le cas lorsqu'il s'agit de la réglementation du port de symboles religieux dans les établissements d'enseignement (

Leyla Sahin

, précité, §§

108-109).

La Cour rappelle aussi que l'Etat peut limiter la liberté de manifester une religion, par exemple le port du foulard islamique, si l'usage de cette liberté nuit à l'objectif visé de protection des droits et libertés d'autrui, de l'ordre et de la sécurité publique (

Leyla Sahin

, précité, § 111, et

Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres c. Turquie

[GC], n

os

41340/98, 41342/98, 41343/98 et 41344/98, § 92, CEDH 2003

‑

II).

Le grief tiré de la limitation du port des signes religieux, en tant que manifestation d'une conviction religieuse, dans les établissements publics scolaires en France a été examiné dans les arrêts

Dogru

et

Kervanci c.

France

(n

os

31645/04 et 27058/05, 4 décembre 2008), à propos de l'interdiction faite à deux élèves de porter le foulard islamique en cours d'éducation physique, et à l'occasion desquels la Cour a notamment précisé ce qui suit (paragraphes 68-72)

:

«

(...) la Cour considère que les autorités internes ont justifié la mesure d'interdiction de porter le foulard en cours d'éducation physique par le respect des règles internes des établissements scolaires telles les règles de sécurité, d'hygiène et d'assiduité, qui s'appliquent à tous les élèves sans distinctions. Les juridictions ont par ailleurs relevé que l'intéressée, en refusant de retirer son foulard, avait excédé les limites du droit d'exprimer et de manifester ses croyances religieuses à l'intérieur de l'établissement.

(...) la Cour observe que, de façon plus globale, cette limitation de la manifestation d'une conviction religieuse avait pour finalité de préserver les impératifs de la laïcité dans l'espace public scolaire, tels qu'interprétés par le Conseil d'Etat dans son avis du 27

novembre 1989, par sa jurisprudence subséquente et par les différentes circulaires ministérielles rédigées sur la question.

La Cour retient ensuite qu'il ressort de ces différentes sources que le port de signes religieux n'était pas en soi incompatible avec le principe de laïcité dans les établissements scolaires, mais qu'il le devenait suivant les conditions dans lesquelles celui-ci était porté et aux conséquences que le port d'un signe pouvait avoir.

A cet égard, la Cour rappelle avoir jugé qu'il incombait aux autorités nationales, dans le cadre de la marge d'appréciation dont elles jouissent, de veiller avec une grande vigilance à ce que, dans le respect du pluralisme et de la liberté d'autrui, la manifestation par les élèves de leurs croyances religieuses à l'intérieur des établissements scolaires ne se transforme pas en un acte ostentatoire, qui constituerait une source de pression et d'exclusion (voir

Köse et autres

, précité). Or, aux yeux de la Cour, tel est bien ce à quoi semble répondre la conception du modèle français de laïcité.

La Cour note également qu'en France, comme en Turquie ou en Suisse, la laïcité est un principe constitutionnel, fondateur de la République, auquel l'ensemble de la population adhère et dont la défense paraît primordiale, en particulier à l'école. La Cour réitère qu'une attitude ne respectant pas ce principe ne sera pas nécessairement acceptée comme faisant partie de la liberté de manifester sa religion, et ne bénéficiera pas de la protection qu'assure l'article 9 de la Convention (

Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres

, précité, § 93). Eu égard à la marge d'appréciation qui doit être laissée aux Etats membres dans l'établissement des délicats rapports entre l'Etat et les églises, la liberté religieuse ainsi reconnue et telle que limitée par les impératifs de la laïcité paraît légitime au regard des valeurs sous-jacentes à la Convention.

»

Dans la présente espèce, bien que l'ingérence litigieuse ne fût pas seulement limitée aux cours d'éducation physique mais à l'ensemble des cours, tel que le prévoit la nouvelle loi, la Cour ne voit aucun motif susceptible de la convaincre de s'éloigner de cette jurisprudence. Elle constate en effet que l'interdiction de tous les signes religieux ostensibles dans les écoles, collèges et lycées publics a été motivée uniquement par la sauvegarde du principe constitutionnel de laïcité (

Dogru

et

Kervanci

, précités, §§ 17 à 22) et que cet objectif est conforme aux valeurs sous

‑

jacentes à la Convention ainsi qu'à la jurisprudence en la matière rappelée ci-dessus.

[6]

Quant aux propositions de la requérante d'enlever son foulard à l'entrée des salles de cours ou d'y substituer un bonnet ou un bandana qui n'auraient, selon elle, aucune connotation religieuse ou tout le moins ne seraient pas des signes ostensibles ayant pour effet d'exercer une pression

,

la Cour réitère qu'une telle appréciation relève pleinement de la marge d'appréciation de l'Etat (

Dogru

et

Kervanci

, précités, § 75). En effet, les autorités internes ont pu estimer, dans les circonstances de l'espèce, que le fait de porter un tel accessoire vestimentaire

[7]

à l'intérieur de l'enceinte du lycée constituait également la manifestation ostensible d'une appartenance religieuse, et que la requérante avait ainsi contrevenu à la réglementation. La Cour souscrit à cette analyse et relève qu'eu égard aux termes de la législation en vigueur, qui prévoit que la loi doit permettre de répondre à l'apparition de nouveaux signes voire à d'éventuelles tentatives de contournement de la loi (circulaire du 18

mai 2004 ci-dessus), le raisonnement adopté par les autorités internes n'est pas déraisonnable.

Dans ces conditions, la Cour estime que la sanction de l'exclusion définitive d'un établissement scolaire public n'apparaît pas disproportionnée. Elle constate par ailleurs que l'intéressée avait la possibilité de poursuivre sa scolarité dans un établissement d'enseignement à distance, dans un établissement privé ou dans sa famille selon ce qui lui a été expliqué, avec sa famille, par les autorités scolaires disciplinaires. Il en ressort que les convictions religieuses de la requérante ont été pleinement prises en compte face aux impératifs de la protection des droits et libertés d'autrui et de l'ordre public. En outre, ce sont ces impératifs qui fondaient la décision litigieuse et non des objections aux convictions religieuses de la requérante (voir

Dogru

, précité, § 76).

Ainsi, eu égard aux circonstances, et compte tenu de la marge d'appréciation qu'il convient de laisser aux Etats dans ce domaine, la Cour conclut que l'ingérence litigieuse était justifiée dans son principe et proportionnée à l'objectif visé et que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

La requérante allègue, en relation avec le grief précédent, avoir fait l'objet d'une discrimination au sens de l'article 14 de la Convention, ainsi libellé

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour observe que les dispositions législatives litigieuses ne visent pas l'appartenance de cette dernière à une religion mais poursuivent notamment le but légitime de protection de l'ordre et des droits et libertés d'autrui. Elles ont pour finalité de préserver le caractère neutre et laïc des établissements d'enseignement et s'appliquent à tout signe religieux ostensible (voir

Köse et autres c. Turquie

(déc.), n

o

26625/02, CEDH 2006

‑

II).

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejetée en application de l'article 35 §

4 de la Convention.

4.

Enfin, la requérante estime avoir été privée de son droit à l'instruction, au sens de la première phrase de l'article 2 du Protocole n

o

1, qui dispose

:

«

Nul ne peut se voir refuser le droit à l'instruction (...)

»

En l'espèce, la Cour estime que nulle question distincte ne se pose sous l'angle de cette disposition, les circonstances pertinentes étant les mêmes que pour l'article 9, de sorte qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 2 du Protocole n

o

1.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président

1.

Rectifié le 25 mai 2010. Le texte était

: «

(…), avec l'accord de son père, substitua un bonnet au voile qu'elle portait

».

1.

Rectifié le 25 mai 2010. Le texte était

: «

en toute circonstance

».

2.

Phrase ajoutée le 25 mai 2010.

3.

Rectifié le 25 mai 2010. Le texte était

: «

Le père de la requérante interjeta appel de ce jugement.

»

1.

Sur les circonstances ayant conduit à l’adoption de la loi, voir les arrêts

Dogru

et

Kervanci

c. France

, n

os

27058/05 et 31645/04 du 5 décembre 2008, §§ 17 à 22.

1.

Rectifié le 25 mai 2010. Le texte était

: «

Quant à la circonstance que la requérante ait substitué un bonnet au foulard qu'elle portait qui n'aurait, selon elle, aucune connotation religieuse ou tout le moins ne serait pas un signe ostensible ayant pour effet d'exercer une pression, (…)

».

2.

Rectifié le 25 mai 2010. Le texte était

: «

(…), que le fait de porter un tel accessoire vestimentaire en permanence constituait (…)

».