cererii nr. 25463/08
depusă de Jasvir SINGH
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a cincea), ședindu-se pe 30 iunie 2009 în cadrul unei camere alcătuite din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Rait Maruste,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefieră de secțiune,
Având în vedere cererea menționată mai sus depusă pe 30 mai 2008,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, d-l Jasvir Singh, este cetățean francez, născut în 1989 și rezident la Bobigny. Este reprezentat în fața Curții de cabinetul Bindmans, solicitors din Londra.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul, pe atunci vârsta de paisprezece ani și de credință sikh, se înscrisese, pentru anul 2004-2005, la liceul Louise-Michel din orașul Bobigny. Pe 6 septembrie 2004, ziua rentrée-ului școlar, acesta se prezentă la liceu purtând „keski", sub-turban purtat de sikhi. Directorul liceului, considerând că acest accesoriu era contrar dispozițiilor legislative privind interzicerea purtării de semne sau de ținute prin care elevii manifestă ostensibil apartenența la o religie, i-a cerut să-l retragă. În fața refuzului elevului, directorul s-a opus accesului acestuia la sălile de curs și l-a invitat să se instaleze într-o sală de studiu separată. De la rentrée, pentru a instaura un dialog, mai mult ședințe au avut loc între director și reclamant, la ocazia cărora acesta din urmă a indicat conducerii liceului că nu avea intenția de a-și retrage turbantul. Un asistent de studiu era la dispoziția sa pentru a-i da câțiva cursuri și sfaturi pentru ca putea studia. Reclamantul și tatăl său au luat contact cu inspectoratul academic al Seine-Saint-Denis pentru a găsi o soluție. Într-o scrisoare din 22 septembrie 2004, inspectorul academic a indicat că era la dispoziția tânărului elev în caz de problemă cu autoritățile școlare și, dacă era necesar, pentru a-i furniza ajutorul de a căuta școli dispuse să accepte băieți de credință sikh.
Pe 24 octombrie 2004, s-a hotărât încetarea perioadei de dialog prevăzute și inițierea unei proceduri disciplinare, în conformitate cu circulara din 18 mai 2004. Reclamantul și tatăl său au fost chemați în fața consiliului disciplinar.
Pe 5 noiembrie 2004, consiliul sus-menționat a pronunțat excluderea definitivă a elevului pentru nerespectarea prescripțiilor legii din 15 martie 2004, pentru că refuzase după faza de dialog să retragă coiful care acovera întreg părul și prin care manifesta ostensibil o apartenență religioasă.
Printr-o ordine din 10 decembrie 2004, rectorii academiei Créteil a confirmat această decizie, după ce colectase avizul comisiei academice de apel.
În februarie 2005, tatăl reclamantului, în calitate de reprezentant legal al fiului său minor, a sesizat tribunalul administrativ din Melun cu o cerere de anulare a ordinului rectorului de academie. Printr-o sentință din 19 aprilie 2005, tribunalul administrativ a respins aceste cereri.
Pe 19 iulie 2005, curtea administrativă de apel din Paris a confirmat sentința din 19 aprilie 2005.
Între timp, reclamantul indică că nu a fost la școală anul excluderii sale, dar că liceul privat catolic Fénélon, care l-a refuzat inițial imediat după excludere, l-a admis pentru anul școlar 2006-2007 unde a putut-și termina anii de liceu.
Tatăl reclamantului a format un recurs în casație în fața Consiliului de Stat, în cadrul căruia a invocat în special dreptul fiului său la libertatea de conștiință și religie. Printr-o hotărâre din 5 decembrie 2007, Consiliul de Stat a respins acest recurs. A considerat în special că curtea administrativă de apel avusese, fără a face o aplicație inexactă a dispozițiilor articolului L. 141-5-1 al codului educației, că „keski"-ul sikh, purtat de reclamant în incinta școlară, deși având o dimensiune mai modestă decât turbantul tradițional și de culoare întunecată, nu putea fi calificat drept semn discret. A concluzionat că interesatul, prin simplul purtare a acestui semn, manifestase ostensibil apartenența religioasă și încălcate interdictul impus de lege. A judecat, în plus, că nicio atâtare excesivă la libertatea de conștiință și religie nu era constituită, ținând seama de obiectivul de interes general urmărit, vizând să asigure principiul laicității în instituțiile școlare. În fine, sancțiunea de excludere nu încălca dispozițiile articolului 14 al Convenției în măsura în care sancțiunea nu stabilise o discriminare între confesiunile elevilor.
B.
Dreptul intern relevant
Pe 15 martie 2004, parlamentul adoptă legea nr. 2004-228 reglementând, în aplicarea principiului laicității, purtarea de semne sau ținute manifestând o apartenență religioasă în școlile, colegiile și liceele publice, numită legea „privind laicitatea" [1]. Se insera în codul educației un articol L. 141-5-1 deci redactat:
„În școlile, colegiile și liceele publice, purtarea de semne sau ținute prin care elevii manifestă ostensibil o apartenență religioasă este interzisă.
Regulamentul interior reamintește că punerea în aplicare a unei proceduri disciplinare este precedată de un dialog cu elevul."
Aceste prescripții au intrat în vigoare la rentrée-ul școlar următor publicării legii și au fost obiectul unei circulare ministeriale din 18 mai 2004. Aceasta din urmă prevede, în părțile sale relevante:
„Legea din 15 martie 2004 este luată în aplicarea principiului constituțional al laicității care este o bază a școlii publice. Acest principiu, rezultat al unei lungi istorii, se bazează pe respectul libertății de conștiință și pe afirmarea de valori comune care fundează unitatea națională dincolo de apartenențele particulare.
Școala are misiunea de a transmite valorile Republicii dintre care egalitatea de demnitate a tuturor ființelor omenești, egalitatea între bărbați și femei și libertatea fiecăruia inclusiv în alegerea modului de viață. Revine școlii să facă vie aceste valori, să dezvolte și să conforteze arbitrajul liber al fiecăruia, să garanteze egalitatea între elevi și să promoveze o fraternitate deschisă tuturor. Prin protejarea școlii de revendicări comunitare, legea confortează rolul acesteia în favoarea unui vouloir vivre ensemble. Ea trebuie să o facă în mod atât mai exigent cu cât y sunt primiți în principiu copii.
Statul este protector al exercitării individuale și colective a libertății de conștiință. Neutralitatea serviciului public este la acest moment un gage al egalității și respectului identității fiecăruia.
Prin protejarea școlilor, colegiilor și liceelor publice, care au vocația de a primi toți copiii, fie sunt credincioși fie necredincioși și indiferent de convingerile religioase sau filozofice, de presiunile care pot rezulta din manifestări ostensibile de apartenențele religioase, legea garantează libertatea de conștiință a fiecăruia. Nu pune în cauză textele care permit de a concilia, în conformitate cu articolele L. 141-2, L. 141-3 și L. 141-4 ale codului educației, obligația școlară cu dreptul părinților de a face dată, dacă doresc, o instrucție religioasă copiilor lor. Deoarece se bazează pe respectul persoanelor și convingerilor acestora, laicitatea nu se concepea fără o luptă hotărâtă împotriva tuturor formelor de discriminare. (...)
Semnele și ținutele care sunt interzise sunt acelea al căror purtare conduce la a se face imediat cunoscut prin apartenență religioasă cum ar fi vălul islamic, indiferent de numele cu care este numit, kipa sau o cruce de dimensiune în mod clar excesivă. Legea este redactată în felul să poată aplica la toate religiile și în felul să răspundă la apariția de noi semne, ba chiar la eventuale tentative de ocolire a legii. Legea nu pune în cauză dreptul elevilor de a purta semne religioase discrete. Nu interzice accesorii și ținute care sunt purtate în mod obișnuit de elevi în afara oricărei semnificații religioase. În schimb, legea interzice unui elev să se prevaleaze de caracterul religios pe care l-ar atașa, de exemplu, pentru a refuza să se conformeze regulilor aplicabile ținutei elevilor în instituție. (...)
Al doilea alineat al articolului L. 141-5-1 ilustrează voința legislatorului de a face în felul ca legea să fie aplicată în grija de a convinge elevii cu privire la importanță respectării principiului laicității. Subliniază că prioritate trebuie acordată dialogului și pedagogiei. Acest dialog nu este o negociere și nu ar putea, sigur, să justifice o derogare a legii. (...)
Atunci când un elev înscris în instituție se prezintă cu un semn sau o ținută susceptibil să cadă sub lovitura interdictului, este important să se angajeze imediat dialogul cu el. (...)
Dialogul trebuie să permită să explice elevului și părinților acestuia că respectul de lege nu este un renunț la convingerile lor. Trebuie, de asemenea, să fie ocazia unei reflexii comune asupra viitorului elevului pentru a-l pune în pe gard împotriva consecințelor atitudinii sale și pentru a-l ajuta să construiască un proiect personal. Pe parcursul dialogului, instituția trebuie să vegheze cu o grijă deosebită să nu ofendeze convingerile religioase ale elevului sau părinților acestuia. Principiul laicității se opune evident că Statul sau agenții acestuia să ia o poziție asupra interpretării practicilor sau comenzilor religioase.
Dialogul va fi continuat timp util pentru a garanta că procedura disciplinară nu este utilizată decât pentru sancționarea unui refuz deliberat al elevului să se conformeze legii.
Dacă consiliul disciplinar pronunță o decizie de excludere a elevului, va reveni autorității academice să examineze cu elevul și părinții acestuia condițiile în care elevul va-și continua educația."
Invocând articolele 8 și 9 ale Convenției, reclamantul estimează că interdictul purtării turbantului a adus o atâtare disproporționată la viața privată, precum și la libertatea religioasă. Estimează că prin substituirea unui „keski", mai discret, turbantului, se conformase legislației în vigoare.
Invocând art. 2 al Protocolului nr. 1, estimează că fusese privat de dreptul la instrucție.
Invocând art. 14 al Convenției, în mod combinat cu aceste dispoziții, reclamantul estimează că fusese supus unei diferențe de tratament injustificate pe baza religiei.
1.
Reclamantul denunță o atâtare o atâtare disproporționată la viața privată, precum și la libertatea religioasă în sensul articolelor 8 și 9 ale Convenției, deci libellés:
art. 8
„1.
Orice persoană are dreptul la respectul vieții private (...).
2.
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât pentru cât această ingerință este prevăzută de lege și că constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
art. 9
„1.
Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a schimba religia sau convingere, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cults, predare, practice și îndeplinire a riturilor.
2.
Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
Ținând seama că pretenția vizează în esență o presupusă atâtare considerațiilor religioase ale reclamantului, Curtea va examina în consecință aceasta sub unghiul unic al articolului 9 al Convenției.
Curtea reamintește că deja judecat că purtarea turbantului de către bărbații de credință sikh putea fi considerată „un act motivat sau inspirat de o religie sau o convingere religioasă", religia sikh impunând întradevăr acestora purtarea turbantului în toate circumstanțele (a se vedea Mann Singh c. Franța (decizie), nr. 24479/07, 13 noiembrie 2008, CEDO 2008-...). În cazul de față, Curtea estimează că interdictul făcut elevului de a purta o ținută sau un semn manifestând o apartenență religioasă și sancțiunea aferentă, este constitutiv al unei restricții în sensul celui de al doilea paragraf al articolului 9 al Convenției. Constată apoi că măsura era prevăzută de legea din 15 martie 2004, codificată în codul educației în articolul L. 141-5-1. Curtea consideră că ingerința incriminată urmărea pentru esență scopurile legitime care sunt protecția drepturilor și libertăților altora și a ordinii publice.
Rămâne deci să se determine dacă această ingerință era „necesară într-o societate democratică" pentru a ajunge la aceste scopuri, în sensul celui de al doilea paragraf al articolului 9 al Convenției.
Curtea reamintește că dacă libertatea de religie ține mai întâi de fondul constiinței, implică, de asemenea, aceea de a-și manifesta religia individual și în privat, sau în mod colectiv, în public și în cercul celor cu care împărtășește credința. art. 9 enumeră diverse forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau convingeri, și anume cultul, predarea, practicile și îndeplinirea riturilor. Nu protejează totuși niciun act motivat sau inspirat de o religie sau convingere și nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta în felul dictat de o convingere religioasă (Leyla Șahin c. Turcia [MC], nr. 44774/98, § 105, CEDO 2005-XI).
Curtea constată apoi că într-o societate democratică, unde mai mult religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesar să însoțească această libertate de limitări proprii concilierii intereselor diferitelor grupuri și asigurării respectării convingerilor fiecăruia (Leyla Sahin, precitat, § 106). A pus adesea accentul pe rolul Statului ca organizator neutru și imparțial al exercitării diferitelor religii, culturi și credințe, pacea religioasă și toleranța într-o societate democratică. Estimează, de asemenea, că îndatorirea Statului de neutralitate și imparțialitate este incompatibilă cu orice putere de apreciere a acestuia cu privire la legitimitate credințelor religioase sau modalităților exprimării acestora (Leyla Sahin, precitat, § 107). Pluralismul și democrația trebuie, de asemenea, să se fundeze pe dialog și spirit de compromis, care implică neapărat din partea indivizilor concesii diverse care se justifică cu scopul salvgardării și promovării idealurilor și valorilor unei societăți democratice.
Atunci când se găsesc în joc întrebări asupra relațiilor dintre Stat și religii, asupra cărora divergențe profunde pot în mod rezonabil exista într-o societate democratică, trebuie acordată o importanță deosebită rolului decidentului național. Acesta este în special cazul când este vorba de reglementarea purtării de simboluri religioase în instituțiile de educație (Leyla Sahin, precitat, §§ 108-109).
Curtea reamintește, de asemenea, că Statul poate limita libertatea de a-și manifesta o religie, de exemplu purtarea vălului islamic, dacă utilizarea acestei libertăți vătăm obiectivul vizat de protecție a drepturilor și libertăților altora, a ordinii și securității publice (Leyla Sahin, precitat, § 111, și Refah Partisi (Partidul Prosperității) și alții c. Turcia [MC], numere 41340/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, § 92, CEDO 2003-II).
Pretenția trasă de limitarea purtării semnelor religioase, ca manifestare a unei convingeri religioase, în instituțiile publice școlare din Franța a fost examinată în hotărârile Dogru și Kervanci c. Franța (numere 31645/04 și 27058/05, 4 decembrie 2008), cu privire la interdictul făcut a doi elevi de a purta vălul islamic în curs de educație fizică, și la ocazia cărora Curtea precizat în special următoarele (paragrafele 68-72):
„(...) Curtea consideră că autoritățile interne justificat măsura interdictului de purtare a vălului în curs de educație fizică prin respectul regulilor interne ale instituțiilor școlare cum sunt regulile de siguranță, igienă și asidioitate, care se aplică tuturor elevilor fără distincții. Instanțele judiciare relevat, de asemenea, că interesatul, în refuzul de a-și retrage vălul, excedase limitele dreptului de a-și exprima și manifesta convingerile religioase în interiorul instituției.
(...) Curtea observă că, în felul mai global, această limitare a manifestării unei convingeri religioase avusese pentru finalitate de a păstra imperativele laicității în spațiul public școlar, după cum interpretate de Consiliul de Stat în avizul din 27 noiembrie 1989, de jurisprudența subseventă și de diferitele circulare ministeriale redactate pe chestiune.
Curtea rețin apoi că rezultă din aceste diferite surse că purtarea semnelor religioase nu era în sine incompatibilă cu principiul laicității în instituțiile școlare, dar devenea după condițiile în care era purtat și consecințele pe care purtarea unui semn putea avea.
La acest moment, Curtea reamintește că judecat că incumba autorităților naționale, în cadrul marginii de apreciere de care se bucură, să vegheze cu o mare vigilență că, în respectul pluralismului și libertății altora, manifestarea de elevi a convingerilor religioase în interiorul instituțiilor școlare să nu se transforme într-un act ostentoriu, care constituie o sursă de presiune și excludere (a se vedea Köse și alții, precitat). Or, la ochii Curții, acesta este bine ceea la care pare a răspunde concepția modelului francez de laicitate.
Curtea constată, de asemenea, că în Franța, cum și în Turcia sau Elveția, laicitatea este un principiu constituțional, fondator al Republicii, la care ansamblul populației aderă și apărarea căreia pare primordială, în particular la școală. Curtea reiterează că o atitudine nerespectând acest principiu nu va fi neapărat acceptată ca făcând parte din libertatea de a-și manifesta religia, și nu va beneficia de protecția pe care o asigură art. 9 al Convenției (Refah Partisi (Partidul Prosperității) și alții, precitat, § 93). Ținând seama de marja de apreciere care trebuie lăsată statelor membre în stabilirea relațiilor delicate dintre Stat și biserici, libertatea religioasă deci recunoscută și așa cum limitată de imperativele laicității pare legitimă la privire valorilor care stau la baza Convenției."
În prezenta specie, deși ingerința litigioasă nu era doar limitată la cursurile de educație fizică, dar la ansamblul cursurilor, după cum prevede noua lege, Curtea nu vede niciun motiv susceptibil de a o convinge să se depărteze de această jurisprudență. Constată, de fapt, că interdictul tuturor semnelor religioase ostensibile în școli, colegii și licee publice a fost motivat unic de salvgardarea principiului constituțional al laicității (Dogru și Kervanci, precitate, §§ 17 la 22) și că obiectiv acesta este conform valorilor care stau la baza Convenției, precum și jurisprudența în materie reamintită mai sus.
Privind circumstanța că reclamantul aveasi substituit „keski"-ul turbantului care, potrivit acestuia, nu ar fi un semn ostentoriu având efect de a exercita presiune, Curtea reitera că o asemenea apreciere ține pe deplin de marja de apreciere a Statului (a se vedea Dogru și Kervanci, precitate, § 75). De fapt, în circumstanțele cazului de față, autoritățile interne hotărât că „keski"-ul nu era un semn discret. Au deci putut estima că faptul de a purta un asemenea accesoriu vestimentar permanent constituia, de asemenea, manifestarea ostensibilă a unei apartenențe religioase, și că reclamantul contravenit regulilor. Curtea subscrie la această analiză și constată că ținând seama de termenii legislației în vigoare, care prevede că legea trebuie să permită răspundere la apariția de noi semne ba chiar eventuale tentative de ocolire a legii (circulara din 18 mai 2004 mai sus), raționamentul adoptat de autoritățile interne nu este deraisonabil.
În aceste condiții, Curtea estimă că, la încheierea unei perioade de dialog, sancțiunea excluderii definitive dintr-o instituție școlară publică nu apare disproporționată. Constată, de altfel, că interesatul putea-și continua educația într-o instituție de educație la distanță sau într-o instituție privată, ceea ce a făcut în cazul de față. Din aceasta rezultă că convingerile religioase au fost pe deplin luate în considerare în fața imperativelor de protecție a drepturilor și libertăților altora și a ordinii publice. În plus, acești imperativi fundau decizia litigioasă și nu obiecțiile la convingerile religioase ale tânărului (a se vedea Dogru, precitat, § 76).
Astfel, ținând seama de circumstanțe, și ținând seama de marja de apreciere pe care trebuie lăsată Statelor în acest domeniu, Curtea concluzionează că ingerința litigioasă era justificată în principiu și proporționată cu obiectivul vizat și că această pretenție trebuie respinsă pentru defect manifest de fondament, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
2.
Reclamantul susține, în relație cu pretenția precedentă, să fie supus unei discriminări în sensul articolului 14 al Convenției, deci libellé:
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără vreo distincție, fundată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alte situații."
Curtea observă că dispozițiile legislative litigioase nu vizează apartenența reclamantului la o religie în particular, dar urmăresc în special scop legitim de protecție a ordinii și drepturilor și libertăților altora. Au pentru finalitate de a păstra caracterul neutru și laicist al instituțiilor de educație și se aplică la orice semn religios ostentoriu (a se vedea Köse și alții c. Turcia (decizie), nr. 26625/02, CEDO 2006-II).
De aici urmează că această parte a cererii este manifest nefondata în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.
3.
În fine, reclamantul estimează să fusese privat de dreptul la instrucție, în sensul articolului 2 al Protocolului nr. 1, care prevede:
„Nimeni nu poate vedea refuzat dreptul la instrucție (...)"
În cazul de față, Curtea estimează că nicio întrebare distinctă se nu pune sub unghiul acestei dispoziții, circumstanțele relevante fiind aceleași ca și pentru art. 9, deci nu este oportun să examineze pretenția trasă de art. 2 al Protocolului nr. 1.
De aici urmează că această parte a cererii este manifest nefondata și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președinte
1.
Asupra circumstanțelor care au dus la adoptarea legii, a se vedea Dogru și Kervanci c. Franța, numere 27058/05 și 31645/04, 5 decembrie 2008, §§ 17 la 22.
de la requête n
o
25463/08
présentée par Jasvir SINGH
contre la France
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 30 juin 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mai 2008,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Jasvir Singh, est un ressortissant français, né en 1989 et résidant à Bobigny. Il est représenté devant la Cour par le cabinet Bindmans,
solicitors
à Londres.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, alors âgé de quatorze ans et de confession sikhe, s'était inscrit, pour l'année 2004-2005, au lycée Louise-Michel de la ville de Bobigny. Le 6 septembre 2004, jour de la rentrée scolaire, celui-ci se présenta au lycée coiffé du «
keski
», sous-turban porté par les sikhs. Le proviseur de l'établissement, estimant que cet accessoire était contraire aux dispositions législatives relatives à l'interdiction du port de signes ou de tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement leur appartenance à une religion, lui demanda de le retirer. Face au refus de l'élève, le proviseur s'opposa à son accès aux salles de cours et l'invita à s'installer dans une salle d'études à part. Depuis la rentrée, afin d'instaurer un dialogue, plusieurs entretiens eurent lieu entre le proviseur et le requérant à l'occasion desquels ce dernier indiqua à la direction du lycée qu'il n'avait pas l'intention de retirer son turban. Un assistant d'études était à sa disposition afin de lui donner quelques cours et conseils pour qu'il puisse étudier. Le requérant et son père prirent contact avec l'inspection académique de la Seine-Saint-Denis afin de trouver une solution. Dans une lettre du 22
septembre 2004, l'inspecteur académique indiqua qu'il était à la disposition du jeune élève en cas de problème avec les autorités scolaires et, le cas échéant, pour lui fournir une aide pour rechercher des écoles disposées à accepter des garçons de confession sikhe.
Le 24 octobre 2004, il fut décidé de mettre fin à la période de dialogue prévue et d'entamer une procédure disciplinaire, conformément à la circulaire du 18 mai 2004. Le requérant et son père furent convoqués devant le conseil de discipline.
Le 5 novembre 2004, ledit conseil prononça l'exclusion définitive de l'élève pour non-respect des prescriptions de la loi du 15 mars 2004, pour avoir refusé après la phase de dialogue de retirer le couvre-chef qui recouvrait l'ensemble de sa chevelure et par lequel il manifestait ostensiblement une appartenance religieuse.
Par un arrêté du 10 décembre 2004, le recteur de l'académie de Créteil confirma cette décision, après avoir recueilli l'avis de la commission académique d'appel.
En février 2005, le père du requérant, en sa qualité de représentant légal de son fils mineur, saisit le tribunal administratif de Melun d'un recours en annulation de l'arrêté du recteur d'académie. Par un jugement du 19
avril
2005, le tribunal administratif rejeta ce recours.
Le 19 juillet 2005, la cour administrative d'appel de Paris confirma le jugement du 19 avril 2005.
Entre-temps, le requérant indique qu'il n'a pas été à l'école l'année de son exclusion mais que le lycée privé catholique Fénélon, qui l'avait d'abord refusé immédiatement après son exclusion, l'admit pour l'année scolaire 2006-2007 où il a pu finir ses années de lycée.
Le père du requérant forma un pourvoi en cassation devant le Conseil d'Etat, dans le cadre duquel il invoqua notamment le droit de son fils à la liberté de conscience et de religion. Par un arrêt du 5 décembre 2007, le Conseil d'Etat rejeta ce pourvoi. Il considéra notamment que la cour administrative d'appel avait, sans faire une application inexacte des dispositions de l'article L. 141-5-1 du code de l'éducation, estimé que le «
keski
» sikh, porté par le requérant dans l'enceinte scolaire, bien que d'une dimension plus modeste que le turban traditionnel et de couleur sombre, ne pouvait être qualifié de signe discret. Il conclut que l'intéressé, par le seul port de ce signe, avait ainsi manifesté ostensiblement son appartenance religieuse et méconnu l'interdiction posée par la loi. Il jugea en outre qu'aucune atteinte excessive à la liberté de conscience et de religion n'était constituée, eu égard à l'objectif d'intérêt général poursuivi, visant à assurer le principe de laïcité dans les établissements scolaires. Enfin, la sanction d'exclusion ne méconnaissait pas les dispositions de l'article 14 de la Convention en ce que la sanction n'établit pas de discrimination entre les confessions des élèves.
B.
Le droit interne pertinent
Le 15 mars 2004, le parlement adopta la loi n
o
2004-228 encadrant, en application du principe de laïcité, le port de signes ou de tenues manifestant une appartenance religieuse dans les écoles, collèges et lycées publics, dite loi «
sur la laïcité
»
[1]
. Elle insère dans le code de l'éducation un article
L.
141-5-1 ainsi rédigé
:
«
Dans les écoles, les collèges et les lycées publics, le port de signes ou tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement une appartenance religieuse est interdit.
Le règlement intérieur rappelle que la mise en œuvre d'une procédure disciplinaire est précédée d'un dialogue avec l'élève.
»
Ces prescriptions sont entrées en vigueur à la rentrée scolaire suivant la publication de la loi et ont fait l'objet d'une circulaire ministérielle du 18
mai 2004. Cette dernière dispose, en ses parties pertinentes
:
«
La loi du 15 mars 2004 est prise en application du principe constitutionnel de laïcité qui est un des fondements de l'école publique. Ce principe, fruit d'une longue histoire, repose sur le respect de la liberté de conscience et sur l'affirmation de valeurs communes qui fondent l'unité nationale par-delà les appartenances particulières.
L'école a pour mission de transmettre les valeurs de la République parmi lesquelles l'égale dignité de tous les êtres humains, l'égalité entre les hommes et les femmes et la liberté de chacun y compris dans le choix de son mode de vie. Il appartient à l'école de faire vivre ces valeurs, de développer et de conforter le libre arbitre de chacun, de garantir l'égalité entre les élèves et de promouvoir une fraternité ouverte à tous. En protégeant l'école des revendications communautaires, la loi conforte son rôle en faveur d'un vouloir vivre ensemble. Elle doit le faire de manière d'autant plus exigeante qu'y sont accueillis principalement des enfants.
L'Etat est le protecteur de l'exercice individuel et collectif de la liberté de conscience. La neutralité du service public est à cet égard un gage d'égalité et de respect de l'identité de chacun.
En préservant les écoles, les collèges et les lycées publics, qui ont vocation à accueillir tous les enfants, qu'ils soient croyants ou non croyants et quelles que soient leurs convictions religieuses ou philosophiques, des pressions qui peuvent résulter des manifestations ostensibles des appartenances religieuses, la loi garantit la liberté de conscience de chacun. Elle ne remet pas en cause les textes qui permettent de concilier, conformément aux articles L. 141-2, L. 141-3 et L. 141-4 du code de l'éducation, l'obligation scolaire avec le droit des parents de faire donner, s'ils le souhaitent, une instruction religieuse à leurs enfants. Parce qu'elle repose sur le respect des personnes et de leurs convictions, la laïcité ne se conçoit pas sans une lutte déterminée contre toutes les formes de discrimination. (...)
Les signes et tenues qui sont interdits sont ceux dont le port conduit à se faire immédiatement reconnaître par son appartenance religieuse tels que le voile islamique, quel que soit le nom qu'on lui donne, la kippa ou une croix de dimension manifestement excessive. La loi est rédigée de manière à pouvoir s'appliquer à toutes les religions et de manière à répondre à l'apparition de nouveaux signes, voire à d'éventuelles tentatives de contournement de la loi. La loi ne remet pas en cause le droit des élèves de porter des signes religieux discrets. Elle n'interdit pas les accessoires et les tenues qui sont portés communément par des élèves en dehors de toute signification religieuse. En revanche, la loi interdit à un élève de se prévaloir du caractère religieux qu'il y attacherait, par exemple, pour refuser de se conformer aux règles applicables à la tenue des élèves dans l'établissement. (...)
Le second alinéa de l'article L. 141-5-1 illustre la volonté du législateur de faire en sorte que la loi soit appliquée dans le souci de convaincre les élèves de l'importance du respect du principe de laïcité. Il souligne que la priorité doit être donnée au dialogue et à la pédagogie. Ce dialogue n'est pas une négociation et ne saurait bien sûr justifier de dérogation à la loi. (...)
Lorsqu'un élève inscrit dans l'établissement se présente avec un signe ou une tenue susceptible de tomber sous le coup de l'interdiction, il importe d'engager immédiatement le dialogue avec lui. (...)
Le dialogue doit permettre d'expliquer à l'élève et à ses parents que le respect de la loi n'est pas un renoncement à leurs convictions. Il doit également être l'occasion d'une réflexion commune sur l'avenir de l'élève pour le mettre en garde contre les conséquences de son attitude et pour l'aider à construire un projet personnel. Pendant le dialogue, l'institution doit veiller avec un soin particulier à ne pas heurter les convictions religieuses de l'élève ou de ses parents. Le principe de laïcité s'oppose évidemment à ce que l'Etat ou ses agents prennent parti sur l'interprétation de pratiques ou de commandements religieux.
Le dialogue devra être poursuivi le temps utile pour garantir que la procédure disciplinaire n'est utilisée que pour sanctionner un refus délibéré de l'élève de se conformer à la loi.
Si le conseil de discipline prononce une décision d'exclusion de l'élève, il appartiendra à l'autorité académique d'examiner avec l'élève et ses parents les conditions dans lesquelles l'élève poursuivra sa scolarité.
»
Invoquant les articles 8 et 9 de la Convention, le requérant estime que l'interdiction du port du turban a porté une atteinte disproportionnée à sa vie privée ainsi qu'à sa liberté religieuse. Il estime qu'en ayant substitué un «
keski
», plus discret, au turban, il s'était conformé à la législation en vigueur.
Invoquant l'article 2 du Protocole n
o
1, il estime avoir été privé de son droit à l'instruction.
Invoquant l'article 14 de la Convention, de façon combinée avec ces dispositions, le requérant estime avoir fait l'objet d'une différence de traitement injustifiée fondée sur sa religion.
1.
Le requérant dénonce une atteinte une atteinte disproportionnée à sa vie privée ainsi qu'à sa liberté religieuse au sens des articles 8 et 9 de la Convention, ainsi libellés
:
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
Article 9
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
Compte tenu de ce que le grief vise essentiellement une prétendue atteinte aux considérations religieuses du requérant, la Cour examinera en conséquence celui-ci sous le seul angle de l'article 9 de la Convention.
La Cour rappelle avoir déjà jugé que le port du turban par les hommes de confession sikhe pouvait être considéré comme «
un acte motivé ou inspiré par une religion ou une conviction religieuse
», la religion sikhe imposant en effet à ces derniers le port du turban en toutes circonstances (voir
Mann
Singh
c.
France
(déc.), n
o
24479/07, 13
novembre
2008
‑
...). En l'espèce, la Cour estime que l'interdiction faite à l'élève de porter une tenue ou un signe manifestant une appartenance religieuse et la sanction y afférente, est constitutive d'une restriction au sens du second paragraphe de l'article 9 de la Convention. Elle constate ensuite que la mesure était prévue par la loi du 15 mars 2004, codifiée au sein du code de l'éducation en son article L. 141-5-1. La Cour considère que l'ingérence incriminée poursuivait pour l'essentiel les buts légitimes que sont la protection des droits et libertés d'autrui et de l'ordre public.
Il reste donc à déterminer si cette ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
» pour parvenir à ces buts, au sens du second
paragraphe de l'article 9 de la Convention.
La Cour rappelle que si la liberté de religion relève d'abord du for intérieur, elle implique également celle de manifester sa religion individuellement et en privé, ou de manière collective, en public et dans le cercle de ceux dont on partage la foi. L'article 9 énumère les diverses formes que peut prendre la manifestation d'une religion ou conviction, à savoir le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites. Il ne protège toutefois pas n'importe quel acte motivé ou inspiré par une religion ou conviction et ne garantit pas toujours le droit de se comporter d'une manière dictée par une conviction religieuse (
Leyla Șahin
c.
Turquie
[GC], n
o
‑
XI).
La Cour constate ensuite que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d'une même population, il peut se révéler nécessaire d'assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (
Leyla Sahin
, précité, § 106). Elle a souvent mis l'accent sur le rôle de l'Etat en tant qu'organisateur neutre et impartial de l'exercice des diverses religions, cultes et croyances, la paix religieuse et la tolérance dans une société démocratique. Elle estime aussi que le devoir de neutralité et d'impartialité de l'Etat est incompatible avec un quelconque pouvoir d'appréciation de la part de celui-ci quant à la légitimité des croyances religieuses ou des modalités d'expression de celles-ci (
Leyla Sahin
, précité, §
107). Le pluralisme et la démocratie doivent également se fonder sur le dialogue et un esprit de compromis, qui impliquent nécessairement de la part des individus des concessions diverses qui se justifient aux fins de la sauvegarde et de la promotion des idéaux et valeurs d'une société démocratique.
Lorsque se trouvent en jeu des questions sur les rapports entre l'Etat et les religions, sur lesquelles de profondes divergences peuvent raisonnablement exister dans une société démocratique, il y a lieu d'accorder une importance particulière au rôle du décideur national. Tel est notamment le cas lorsqu'il s'agit de la réglementation du port de symboles religieux dans les établissements d'enseignement (
Leyla Sahin
, précité, §§
108-109).
La Cour rappelle aussi que l'Etat peut limiter la liberté de manifester une religion, par exemple le port du foulard islamique, si l'usage de cette liberté nuit à l'objectif visé de protection des droits et libertés d'autrui, de l'ordre et de la sécurité publique (
Leyla Sahin
, précité, § 111, et
Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres c. Turquie
[GC], n
os
41340/98, 41342/98, 41343/98 et 41344/98, § 92, CEDH 2003
‑
II).
Le grief tiré de la limitation du port des signes religieux, en tant que manifestation d'une conviction religieuse, dans les établissements publics scolaires en France a été examiné dans les arrêts
Dogru
et
Kervanci
c.
France
(n
os
31645/04 et 27058/05, 4 décembre 2008), à propos de l'interdiction faite à deux élèves de porter le foulard islamique en cours d'éducation physique, et à l'occasion desquels la Cour a notamment précisé ce qui suit (paragraphes 68-72)
:
«
(...) la Cour considère que les autorités internes ont justifié la mesure d'interdiction de porter le foulard en cours d'éducation physique par le respect des règles internes des établissements scolaires telles les règles de sécurité, d'hygiène et d'assiduité, qui s'appliquent à tous les élèves sans distinctions. Les juridictions ont par ailleurs relevé que l'intéressée, en refusant de retirer son foulard, avait excédé les limites du droit d'exprimer et de manifester ses croyances religieuses à l'intérieur de l'établissement.
(...) la Cour observe que, de façon plus globale, cette limitation de la manifestation d'une conviction religieuse avait pour finalité de préserver les impératifs de la laïcité dans l'espace public scolaire, tels qu'interprétés par le Conseil d'Etat dans son avis du 27
novembre 1989, par sa jurisprudence subséquente et par les différentes circulaires ministérielles rédigées sur la question.
La Cour retient ensuite qu'il ressort de ces différentes sources que le port de signes religieux n'était pas en soi incompatible avec le principe de laïcité dans les établissements scolaires, mais qu'il le devenait suivant les conditions dans lesquelles celui-ci était porté et aux conséquences que le port d'un signe pouvait avoir.
A cet égard, la Cour rappelle avoir jugé qu'il incombait aux autorités nationales, dans le cadre de la marge d'appréciation dont elles jouissent, de veiller avec une grande vigilance à ce que, dans le respect du pluralisme et de la liberté d'autrui, la manifestation par les élèves de leurs croyances religieuses à l'intérieur des établissements scolaires ne se transforme pas en un acte ostentatoire, qui constituerait une source de pression et d'exclusion (voir
Köse et autres
, précité). Or, aux yeux de la Cour, tel est bien ce à quoi semble répondre la conception du modèle français de laïcité.
La Cour note également qu'en France, comme en Turquie ou en Suisse, la laïcité est un principe constitutionnel, fondateur de la République, auquel l'ensemble de la population adhère et dont la défense paraît primordiale, en particulier à l'école. La Cour réitère qu'une attitude ne respectant pas ce principe ne sera pas nécessairement acceptée comme faisant partie de la liberté de manifester sa religion, et ne bénéficiera pas de la protection qu'assure l'article 9 de la Convention (
Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres
, précité, § 93). Eu égard à la marge d'appréciation qui doit être laissée aux Etats membres dans l'établissement des délicats rapports entre l'Etat et les églises, la liberté religieuse ainsi reconnue et telle que limitée par les impératifs de la laïcité paraît légitime au regard des valeurs sous-jacentes à la Convention.
»
Dans la présente espèce, bien que l'ingérence litigieuse ne fût pas seulement limitée aux cours d'éducation physique mais à l'ensemble des cours, tel que le prévoit la nouvelle loi, la Cour ne voit aucun motif susceptible de la convaincre de s'éloigner de cette jurisprudence. Elle constate en effet que l'interdiction de tous les signes religieux ostensibles dans les écoles, collèges et lycées publics a été motivée uniquement par la sauvegarde du principe constitutionnel de laïcité (
Dogru
et
Kervanci
, précités, §§ 17 à 22) et que cet objectif est conforme aux valeurs sous
‑
jacentes à la Convention ainsi qu'à la jurisprudence en la matière rappelée ci-dessus.
Quant à la circonstance que le requérant ait substitué le «
keski
» au turban qui, selon lui, ne serait pas un signe ostensible ayant pour effet d'exercer une pression, la Cour réitère qu'une telle appréciation relève pleinement de la marge d'appréciation de l'Etat (voir
Dogru
et
Kervanci
, précités, § 75). En effet, dans les circonstances de l'espèce, les autorités internes ont jugé que le «
keski
» n'était pas un signe discret. Elles ont ainsi pu estimer que le fait de porter un tel accessoire vestimentaire en permanence constituait également la manifestation ostensible d'une appartenance religieuse, et que le requérant avait ainsi contrevenu à la réglementation. La Cour souscrit à cette analyse et relève qu'eu égard aux termes de la législation en vigueur, qui prévoit que la loi doit permettre de répondre à l'apparition de nouveaux signes voire à d'éventuelles tentatives de contournement de la loi (circulaire du 18 mai 2004 ci-dessus), le raisonnement adopté par les autorités internes n'est pas déraisonnable.
Dans ces conditions, la Cour estime que, à l'issue d'une période de dialogue, la sanction de l'exclusion définitive d'un établissement scolaire public n'apparaît pas disproportionnée. Elle constate par ailleurs que l'intéressé pouvait poursuivre sa scolarité dans un établissement d'enseignement à distance ou dans un établissement privé, ce qu'il fit en l'espèce. Il en ressort que ses convictions religieuses ont été pleinement prises en compte face aux impératifs de la protection des droits et libertés d'autrui et de l'ordre public. En outre, ce sont ces impératifs qui fondaient la décision litigieuse et non des objections aux convictions religieuses du jeune homme (voir
Dogru
, précité, § 76).
Ainsi, eu égard aux circonstances, et compte tenu de la marge d'appréciation qu'il convient de laisser aux Etats dans ce domaine, la Cour conclut que l'ingérence litigieuse était justifiée dans son principe et proportionnée à l'objectif visé et que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue, en relation avec le grief précédent, avoir fait l'objet d'une discrimination au sens de l'article 14 de la Convention, ainsi libellé
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour observe que les dispositions législatives litigieuses ne visent pas l'appartenance du requérant à une religion en particulier mais poursuivent notamment le but légitime de protection de l'ordre et des droits et libertés d'autrui. Elles ont pour finalité de préserver le caractère neutre et laïc des établissements d'enseignement et s'appliquent à tout signe religieux ostensible (voir
Köse et autres c. Turquie
(déc.), n
o
2006
‑
II).
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejetée en application de l'article
35
§
4 de la Convention.
3.
Enfin, le requérant estime avoir été privé de son droit à l'instruction, au sens de l'article 2 du Protocole n
o
1, qui dispose
:
«
Nul ne peut se voir refuser le droit à l'instruction (...)
»
En l'espèce, la Cour estime que nulle question distincte ne se pose sous l'angle de cette disposition, les circonstances pertinentes étant les mêmes que pour l'article 9, de sorte qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article
2 du Protocole n
o
1.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président
1.
Sur les circonstances ayant conduit à l’adoption de la loi, voir
Dogru
et
Kervanci
c.
France
, n
os
27058/05 et 31645/04, 5 décembre 2008, §§ 17 à 22.