recurului nr
o
29134/08
depus de Sara GHAZAL
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), ședinta la 30 iunie 2009 într-o cameră compusă din
:
Peer Lorenzen,
președinte,
Rait Maruste,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judecători,
și de Claudia Westerdiek,
grefieră de secție
,
Ținând seama de recurul mai sus menționat depus la 5 iunie 2008,
După ce a deliberat, adoptă prezenta decizie
:
Reclamanta, Dl-na Sara Ghazal, este o cetățeană franceză, născută în 1993 și rezidentă în Le Tholy. Este reprezentată în fața Curții de Dl W.
Bourdon, avocat la Paris.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamanta, atunci vârstă de unsprezece ani și de religie musulmană, s-a înscris, pentru anul 2004-2005, în clasa a șasea la colegiul public Guillaume Apollinaire din orașul Le Tholy. La 3 septembrie 2004, ziua deschiderii anului școlar, s-a prezentat la colegiu cu părul și urechile acoperite cu o pălărie. Directorul stabilimentului, considerând că acest accesoriu era contrar dispozițiilor legislative privind interzicerea purtării de semne sau ținute prin care elevii manifestau ostentativ aparteneța lor la o religie, i-a cerut să o scoată. Față de refuzul elevei, directorul i-a interzis accesul în sălile de curs și a invitat-o să se instaleze într-o sală de studiu apoi în centrul de documentație și informație al colegiului. În ziua aceea, pentru a stabili un dialog între colegiu, elevă și părinții ei, directorul i-a invitat pe aceștia din urmă la o întâlnire. Din ziua deschiderii, mai multe schimburi de corespondență au avut loc între părinți și directorul colegiului, fără ca vreo soluție să fie stabilită.
Printr-o scrisoare din 5 noiembrie 2004, direcția colegiului a indicat părinților că fusese hotărât să se pună capăt perioadei de dialog prevăzute și să se înceapă procedura disciplinară, în conformitate cu circulara din 18
mai 2004. Reclamanta și părinții ei au fost citați în fața consiliului disciplinar.
La 22 noiembrie 2004, consiliul a pronunțat excluderea definitivă a elevei pentru nerespectarea dispozițiilor articolului L. 141-5-1 din codul educației, pentru că purtase un semn prin care manifestase ostentativ aparteneța sa religioasă.
Printr-un decret din 6 decembrie 2004, rectorul academiei Nancy a confirmat această decizie, după ce a colectat avizul comisiei academice de apel. Președintele comisiei academice, la finalizarea reuniunii sale la care reclamanta și părinții ei erau prezenți, a indicat acestora din urmă patru posibilități care i se ofeau pentru a-și continua școlARea, și anume
; înscrierea într-un stabiliment public (sub condiția de a respecta legea din 15 martie 2004), înscrierea în centrul național de învățământ la distanță, înscrierea într-un stabiliment privat sau instruirea în familie, conform condițiilor prevăzute de lege. Reprezentanții legali au fost invitați să avertizeze inspectorul academic al Vosges-ului cu privire la alegerea instruirii pe care ar fi definit-o cu fiica lor. Reclamanta nu precizează care a fost alegerea sa de înscriiere.
La 4 februarie 2005, părinții reclamantei, în calitate de reprezentanți legali ai fiicei lor minore, au sesizat tribunalul administrativ Nancy cu un recurs de anulare a decretului rectorului academiei. Printr-o hotărâre din 30 august 2005, tribunalul administrativ a respins acest recurs.
La 24 mai 2006, curtea administrativă de apel Nancy a confirmat hotărârea din 30 august 2005.
Părinții reclamantei au depus o casație în fața Consiliului de Stat, în cadrul căruia au invokat în special dreptul fiicei lor la libertatea de conștiință și de expresie. Printr-o hotărâre din 5
decembrie 2007, Consiliul de Stat a respins această casație. A considerat în special că curtea administrativă de apel nu făcuse o aplicare inexactă a dispozițiilor articolului L. 141-5-1 din codul educației, putând perfect să deducă, din faptul că reclamanta purta pălăria în permanență, că aceasta manifestase ostentativ aparteneța sa religioasă și violase astfel interzicerea pusă de lege. A judecat de asemenea că nicio încălcare excesivă a libertății de conștiință și de religie nu era constituită, ținând seama de obiectivul de interes general urmărit, care vizează asigurarea principiului laïcității în stabilimentele școlii. În final, sancțiunea de excludere nu încalcă dispozițiile articolului 2 al Protocolului
n
o
1 nici ale articolului 14 din Convenție.
B.
Dreptul intern relevant
La 15 martie 2004, parlamentul a adoptat legea n
o
2004-228 reglementând, în aplicarea principiului laïcității, purtarea de semne sau ținute manifestând aparteneța religioasă în școlile, colegii și licee publice, denumită legea «
asupra laïcității
»
[1]
. Ea introduce în codul educației un articol
L.
141-5-1 redactat după cum urmează
:
«
În școlile, colegii și liceele publice, purtarea de semne sau ținute prin care elevii manifestă ostentativ o aparteneță religioasă este interzisă.
Regulamentul intern reamintește că implementarea unei proceduri disciplinare este precedată de un dialog cu elevul.
»
Aceste prescripții au intrat în vigoare la deschiderea anului școlar următor publicării legii și au fost obiectul unei circulare ministeriale din 18
mai 2004. Aceasta prevede, în părțile sale relevante
:
«
Legea din 15 martie 2004 este adoptată în aplicarea principiului constituțional al laïcității care este una dintre fundamentele școlii publice. Acest principiu, fruct al unei lungi istorii, se bazează pe respectul libertății de conștiință și pe afirmația unor valori comune care fundamentează unitatea națională dincolo de apartenențele particulare.
Misiunea școlii este de a transmite valorile Republicii, printre care egalitatea în demnitate a tuturor ființelor umane, egalitatea dintre bărbați și femei și libertatea fiecăruia inclusiv în alegerea modului său de viață. Este responsabilitatea școlii să trăiască aceste valori, să dezvolte și să consolideze libera voință a fiecăruia, să garanteze egalitatea între elevi și să promoveze o fraternitate deschisă pentru toți. Prin protejarea școlii de revendicări comunitare, legea consolidează rolul acesteia în favoarea unui dorință-de-viață-comună. Trebuie să o facă cu o diligență cu atât mai mare cu cât sunt accepți în principal copii.
Statul este protectorul exercitării individuale și colective a libertății de conștiință. Neutralitatea serviciului public este în această privință o garanție a egalității și a respectului pentru identitatea fiecăruia.
Prin protejarea școlilor, colegelor și liceelor publice, care au vocația de a accepta toți copiii, fie credincioși fie necredincioși și indiferent de convicțiile lor religioase sau filozofice, de presiunile care pot rezulta din manifestări evidente ale apartenențelor religioase, legea garantează libertatea de conștiință a fiecăruia. Nu pune în cauză textele care permit reconcilierea, în conformitate cu articolele L. 141-2, L. 141-3 și L. 141-4 din codul educației, a obligației școlii cu dreptul părinților de a acorda, dacă doresc, o instruire religioasă copiilor lor. Deoarece se bazează pe respectul persoanelor și a convicțiilor lor, laïcitatea nu se poate concepe fără o luptă hotărâtă împotriva tuturor formelor de discriminare. (...)
Semnele și ținutele care sunt interzise sunt acelea al căror port duce la a fi imediat recunoscut prin aparteneța sa religioasă cum ar fi vălul islamic, indiferent de numele pe care i se dă, kippa sau o cruce de dimensiune manifestă prea mare. Legea este redactată în modul de a putea fi aplicată tuturor religiilor și în modul de a răspunde apariției de noi semne, chiar de posibile încercări de ocolire a legii. Legea nu pune în cauză dreptul elevilor de a purta semne religioase discrete. Nu interzice accesoriile și ținutele care sunt purtate în mod comun de elevi în afara oricărei semnificații religioase. În schimb, legea interzice unui elev să se prevaleaze de caracterul religios pe care i-l acordă, de exemplu, pentru a refuza să se conformeze regulilor aplicabile ținutei elevilor în stabiliment. (...)
Al doilea alineat al articolului L. 141-5-1 ilustrează voința legiuitorului de a se asigura că legea va fi aplicată cu grija de a convinge elevii de importanța respectării principiului laïcității. Subliniază că prioritatea trebuie acordată dialogului și pedagogiei. Acest dialog nu este o negociere și sigur nu poate justifica o derogare de la lege. (...)
Când un elev înscris în stabiliment se prezintă cu un semn sau o ținută susceptibilă de a cădea sub incidența interdicției, este important să se înceapă imediat dialogul cu el. (...)
Dialogul trebuie să permită explicarea elevului și părinților săi că respectarea legii nu este o renunțare la convicțiile lor. Trebuie de asemenea să fie ocazia unei reflecții comune asupra viitorului elevului pentru a-l avertiza cu privire la consecințele atitudinii sale și pentru a-l ajuta să construiască un proiect personal. În timpul dialogului, instituția trebuie să vegheze cu o grijă specială să nu jignească convicțiile religioase ale elevului sau ale părinților săi. Principiul laïcității se opune evident faptului că statul sau agenții săi să ia poziție cu privire la interpretarea practicilor sau poruncilor religioase.
Dialogul va trebui să continue cât timp este necesar pentru a se asigura că procedura disciplinară este utilizată doar pentru a sancționa un refuz deliberat al elevului de a se conforma legii.
Dacă consiliul disciplinar pronunță o decizie de excludere a elevului, va aparține autorității academice să examineze cu elevul și părinții săi condițiile în care elevul va continua școlARea sa.
»
Invocând art. 9 din Convenție, reclamanta se plânge că măsura de excludere a lezat libertatea sa religioasă. Consideră că chiar dacă purtarea pălăriei în cauză ar fi avut o semnificație religioasă, asta nu este în nici un fel un semn ostentativ care ar avea drept efect exercitarea unei presiuni.
Invocând art. 14 din Convenție, susține că legea din 15
martie 2004 operează o distincție între credincioși și necredincioși și că sancțiunea care i-a fost aplicată a fost luată pe singurul motiv al apartenenței sale la o religie.
Invocând art. 2 al Protocolului n
o
1, reclamanta consideră că a fost privată de dreptul seu la instruire.
1.
Reclamanta susține o lezare a dreptului suo de a manifesta religia sa în sensul articolului 9 din Convenție, redactat după cum urmează
:
«
1.
Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie
; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convicția, precum și libertatea de a manifesta religia sau convicția sa, individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, predare, practici și săvârșirea riturilor.
2.
Libertatea de a manifesta religia sau convicțiile sale nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, la siguranța publică, la protecția ordinei, sănătății sau moralei publice, sau la protecția drepturilor și libertăților altora.
»
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, purtarea șalului poate fi considerată un «
act motivat sau inspirat de o religie sau de o convicție religioasă
» (vezi
Leyla Sahin c. Turcia
[GC], nr
o
44774/98, §
78, CEDO 2005-XI). În cazul de față, Curtea consideră că interdicția impusă elevei de a purta o ținută sau un semn manifestând aparteneța religioasă și sancțiunea acesteia, constituie o restricție în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 9 din Convenție. Constată apoi că măsura era prevăzută de legea din 15 martie 2004, codificată în codul educației în articolul L. 141-5-1. Curtea consideră că ingerința denunțată urmărea în esență scopurile legitime care sunt protecția drepturilor și libertăților altora și a ordinei publice.
Rămâne deci de determinat dacă această ingerință era «
necesară într-o societate democratică
» pentru a atinge aceste scopuri, în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 9 din Convenție.
Curtea reamintește că dacă libertatea de religie se referă mai întâi la conștiința internă, ea implică de asemenea libertatea de a manifesta religia sa individual și în privat, sau colectiv, în public și în cercul celor cu care împarte credința. art. 9 enumeră diferitele forme pe care manifestarea unei religii sau convicții o poate lua, și anume cultul, predarea, practicile și săvârșirea riturilor. Cu toate acestea, nu protejează orice act motivat sau inspirat de o religie sau convicție și nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta în modul dictat de o convicție religioasă (
Leyla Sahin
, citat mai sus, §
105).
Curtea constată apoi că într-o societate democratică, unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiași populații, se poate dovedi necesar să se asorteze această libertate cu limitări proprii pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectul convicțiilor fiecăruia (
Leyla Sahin
, citat mai sus, § 106). A pus adesea accentul pe rolul statului ca organizator neutru și imparțial al exercitării diferitelor religii, culturi și credințe, a păcii religioase și a toleranței într-o societate democratică. De asemenea consideră că datorului de neutralitate și imparțialitate a statului îi este incompatibil orice putere de apreciere a legitimității convicțiilor religioase sau a modalităților expresiei acestora (
Leyla Sahin
, citat mai sus, §
107). Pluralismul și democrația trebuie de asemenea să se bazeze pe dialog și pe un spirit de compromis, care implică în mod necesar din partea indivizilor diverse concesii care se justifică în scopul salvării și promovării idealurilor și valorilor unei societăți democratice.
Când sunt în joc chestiuni privind relații între stat și religii, cu privire la care pot exista în mod rezonabil divergențe profunde într-o societate democratică, trebuie acordată o importanță specială rolului decidenților naționali. Aceasta este în special cazul atunci când este vorba de reglementarea purtării de simboluri religioase în stabilimente de învățământ (
Leyla Sahin
, citat mai sus, §§
108-109).
Curtea reamintește de asemenea că statul poate limita libertatea de a manifesta o religie, de exemplu purtarea șalului islamic, dacă utilizarea acestei libertăți dăunează obiectivului vizat de protecție a drepturilor și libertăților altora, a ordinei și siguranței publice (
Leyla Sahin
, citat mai sus, § 111, și
Refah Partisi (Partidul Bunăstării) și alții c. Turcia
[GC], nr.
41340/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, § 92, CEDO 2003
‑
II).
Grievul tirat de limitarea purtării semnelor religioase, ca manifestare a unei convicții religioase, în stabilimente publice școlile din Franța a fost examinat în hotărârile
Dogru
și
Kervanci c.
Franța
(nr.
31645/04 și 27058/05, 4 decembrie 2008), cu privire la interdicția impusă a doi elevi să poarte șalul islamic în cursurile de educație fizică, și la ocazia cărora Curtea a precizat în special următoarele (paragrafele 68-72)
:
«
(...) Curtea consideră că autoritățile interne au justificat măsura interdicției purtării șalului în cursurile de educație fizică prin respectul pentru regulile interne ale stabilimentelor școlelor, cum ar fi regulile de siguranță, igienă și prezență, care se aplică tuturor elevilor fără distincții. Instanțele au de asemenea observat că interesat, prin refuzul de a-și lua șalul, a depășit limitele dreptului de a-și exprima și manifesta convicțiile religioase în interiorul stabilimentului.
(...) Curtea observă că, mai general, această limitare a manifestării unei convicții religioase vizase să preserveze imperativele laïcității în spațiul public școlar, așa cum sunt interpretate de Consiliul de Stat în avizul seu din 27
noiembrie 1989, în jurisprudența sa ulterioară și în diferitele circulare ministeriale redactate pe această chestiune.
Curtea rețin apoi că din aceste diferite surse reiese că purtarea semnelor religioase nu era în sine incompatibilă cu principiul laïcității în stabilimente școlii, dar că devenea după condițiile în care aceasta era purtată și la consecințele pe care purtarea unui semn putea să le aibă.
În această privință, Curtea reamintește că a judecat că era responsabilitatea autorităților naționale, în cadrul marjei de apreciere de care jouissent, de a veghea cu vigilanță mare la faptul că, în respectul pluralismului și a libertății altora, manifestarea de către elevi a convicțiilor lor religioase în interiorul stabilimentelor școlilor nu se transformă în act ostentativ, care ar constitui o sursă de presiune și de excludere (vezi
Köse și alții
, citat mai sus). Or, după cum pare Curții, aceasta este exact la ce pare să răspundă concepția modelului francez de laïcitate.
Curtea observă de asemenea că în Franța, ca în Turcia sau în Elveția, laïcitatea este un principiu constituțional, fondator al Republicii, la care întreaga populație aderă și a cărei apărare pare primordială, în special la școală. Curtea reitera că o atitudine care nu respectă acest principiu nu va fi neaparat acceptată ca făcând parte din libertatea de a manifesta religia sa, și nu va beneficia de protecția asigurată de art. 9 din Convenție (
Refah Partisi (Partidul Bunăstării) și alții
, citat mai sus, § 93). Ținând seama de marja de apreciere care trebuie să fie lăsată statelor membre în stabilirea relațiilor delicate dintre stat și biserici, libertatea religioasă astfel recunoscută și ca limitată de imperativele laïcității pare legitimă cu privire la valorile subiacente Convenției.
»
În prezenta cauză, deși ingerința litigioasă nu era limitată doar la cursurile de educație fizică ci la totalitatea cursurilor, așa cum prevede noua lege, Curtea nu vede niciun motiv susceptibil de a o convinge să se îndepărteze de această jurisprudență. Constată într-adevăr că interdicția tuturor semnelor religioase ostentative în școlile, colegii și licee publice a fost motivată exclusiv prin salvarea principiului constituțional al laïcității (
Dogru
și
Kervanci
, citați mai sus, §§ 17 la 22) și că acest obiectiv este conform cu valorile subiacente Convenției, precum și cu jurisprudența în această privință amintită mai sus.
Cât privește circumstanța că reclamanta purta o pălărie care, potrivit ei, nu ar avea nicio connotație religioasă sau cel puțin nu ar fi un semn ostentativ care ar avea drept efect exercitarea unei presiuni, Curtea reitera că o asemenea apreciere este în plin domeniu al marjei de apreciere a statului (
Dogru
și
Kervanci
, citați mai sus, § 75). Într-adevăr, autoritățile interne au putut estima, în circumstanțele cauzei, că faptul purtării unui asemenea accesoriu vestimentar în permanență constituia de asemenea manifestarea ostentativă a unei apartenențe religioase, și că reclamanta violase în felul acesta reglementarea. Curtea subscrie la această analiză și observă că ținând seama de termenilor legislației în vigoare care prevede că legea trebuie să permită răspunsul la apariția de noi semne sau chiar la posibile încercări de ocolire a legii (circulara din 18
mai 2004 mai sus), rațiunea adoptată de autoritățile interne nu este derezonabilă.
În aceste condiții, Curtea estimează că sancțiunea excluderii definitive dintr-un stabiliment public școlar nu pare disproportionată. Constată de asemenea că interesat putea continua școlARea în stabiliment de învățământ la distanță, într-un stabiliment privat sau în familie conform ceea ce i-a fost explicat, cu părinții ei, de către autoritățile școlii disciplinare. Rezultă de aici că convicțiile religioase ale aceleia au fost deplin luate în considerare în fața imperativelor protecției drepturilor și libertăților altora și ale ordinei publice. În plus, acestea sunt imperativele care fundamentau decizia litigioasă și nu obiecții la convicțiile religioase ale fetiței (vezi
Dogru
, citat mai sus, § 76).
Astfel, ținând seama de circumstanțe, și ținând seama de marja de apreciere care trebuie lăsată statelor în acest domeniu, Curtea concluzionează că ingerința litigioasă era justificată în principiu și proporționată la obiectivul vizat și că acest grief trebuie respins pentru lipsa de temei manifest, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.
Reclamanta susține că a fost obiectul unei discriminări în sensul articolului 14 din Convenție, redactat după cum urmează
:
«
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără distincție de nici un fel, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a oricăror alte opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau a oricărei alte situații.
»
Presupunând că reclamanta ridică acest grief în relație cu art. 9 din Convenție, Curtea observă că dispozițiile legislative litigioase nu vizează aparteneța acesteia la o religie ci urmăresc în special scopul legitim al protecției ordinei și a drepturilor și libertăților altora. Au scopul de a preserva caracterul neutru și laïc al stabilimentelor de învățământ și se aplică la orice semn religios ostentativ (vezi
Köse și alții c. Turcia
(decizie), nr
o
‑
II).
Rezultă de aici că această parte a recurului este manifestă neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §
4 din Convenție.
3.
În final, reclamanta consideră că a fost privată de dreptul suo la instruire, în sensul articolului 2 al Protocolului n
o
1, care prevede
:
«
Niciodată o persoană nu poate fi refuzată dreptul la instruire (...)
»
În cauza de față, Curtea estimează că nicio chestiune distinctă nu se pune sub aspectul acestei dispoziții, circumstanțele relevante fiind aceleași ca pentru art. 9, de sortt că nu este cazul să se examineze grievul tirat de art. 2 al Protocolului n
o
1.
Rezultă de aici că această parte a recurului este manifestă neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
recurul inadmisibil.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președinte
1.
Cu privire la circumstanțele care au condus la adoptarea legii, vezi hotărârile
Dogru
și
Kervanci
c. Franța
, nr.
27058/05 și 31645/04 din 5 decembrie 2008, §§ 17 la 22.
de la requête n
o
29134/08
présentée par Sara GHAZAL
contre la France
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 30 juin 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 juin 2008,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
lle
Sara Ghazal, est une ressortissante française, née en 1993 et résidant à Le Tholy. Elle est représentée devant la Cour par M
e
W.
Bourdon, avocat à Paris.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante, alors âgée de onze ans et de confession musulmane, s'était inscrite, pour l'année 2004-2005, en classe de sixième au collège public Guillaume Apollinaire de la ville du Tholy. Le 3 septembre 2004, jour de la rentrée scolaire, celle-ci se présenta au collège les cheveux et les oreilles couverts d'un couvre-chef. Le principal de l'établissement, estimant que cet accessoire était contraire aux dispositions législatives relatives à l'interdiction du port de signes ou de tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement leur appartenance à une religion, lui demanda de le retirer. Face au refus de l'élève, le principal s'opposa à son accès aux salles de cours et l'invita à s'installer dans une salle d'étude puis au centre de documentation et d'information du collège. Le jour même, afin d'instaurer un dialogue entre le collège, l'élève et ses parents, le principal convia ces derniers à un entretien. Depuis la rentrée, plusieurs échanges de courriers eurent lieu entre les parents et le principal du collège, sans qu'aucune solution ne soit arrêtée.
Par un courrier du 5 novembre 2004, la direction du collège indiqua aux parents qu'il avait été décidé de mettre fin à la période de dialogue prévue et d'entamer la procédure disciplinaire, conformément à la circulaire du 18
mai 2004. La requérante et ses parents furent convoqués devant le conseil de discipline.
Le 22 novembre 2004, ledit conseil prononça l'exclusion définitive de l'élève pour non-respect des dispositions de l'article L. 141-5-1 du code de l'éducation, pour avoir porté un signe par lequel elle manifestait ostensiblement son appartenance religieuse.
Par un arrêté du 6 décembre 2004, le recteur de l'académie de Nancy confirma cette décision, après avoir recueilli l'avis de la commission académique d'appel. Le président de la commission académique, à l'issue de sa réunion à laquelle la requérante et ses parents étaient présents, indiqua à ces derniers les quatre possibilités qui lui étaient offertes afin de poursuivre sa scolarité, à savoir
; l'inscription dans un établissement public (à la condition de se conformer à la loi du 15 mars 2004), l'inscription au centre national d'enseignement à distance, l'inscription dans un établissement privé ou l'instruction dans la famille, selon les conditions prévues par la loi. Les représentants légaux furent invités à avertir l'inspecteur académique des Vosges du choix de l'instruction qu'ils auraient défini avec leur fille. La requérante ne précise pas vers quelle inscription son choix s'est porté.
Le 4 février 2005, les parents de la requérante, en leur qualité de représentants légaux de leur fille mineure, saisirent le tribunal administratif de Nancy d'un recours en annulation de l'arrêté du recteur d'académie. Par un jugement du 30 août 2005, le tribunal administratif rejeta ce recours.
Le 24 mai 2006, la cour administrative d'appel de Nancy confirma le jugement du 30 août 2005.
Les parents de la requérante formèrent un pourvoi en cassation devant le Conseil d'Etat, dans le cadre duquel ils invoquèrent notamment le droit de leur fille à la liberté de conscience et d'expression. Par un arrêt du 5
décembre 2007, le Conseil d'Etat rejeta ce pourvoi. Il considéra notamment que la cour administrative d'appel avait, sans faire une application inexacte des dispositions de l'article L. 141-5-1 du code de l'éducation, parfaitement pu déduire, du fait que la requérante portait son couvre-chef en permanence, que celle-ci avait manifesté ostensiblement son appartenance religieuse et avait ainsi méconnu l'interdiction posée par la loi. Il jugea en outre qu'aucune atteinte excessive à la liberté de conscience et de religion n'était constituée, eu égard à l'objectif d'intérêt général poursuivi, visant à assurer le principe de laïcité dans les établissements scolaires. Enfin, la sanction d'exclusion ne méconnaissait pas les dispositions de l'article 2 du Protocole
n
o
1 ni celles de l'article 14 de la Convention.
B.
Le droit interne pertinent
Le 15 mars 2004, le parlement adopta la loi n
o
2004-228 encadrant, en application du principe de laïcité, le port de signes ou de tenues manifestant une appartenance religieuse dans les écoles, collèges et lycées publics, dite loi «
sur la laïcité
»
[1]
. Elle insère dans le code de l'éducation un article
L.
141-5-1 ainsi rédigé
:
«
Dans les écoles, les collèges et les lycées publics, le port de signes ou tenues par lesquels les élèves manifestent ostensiblement une appartenance religieuse est interdit.
Le règlement intérieur rappelle que la mise en œuvre d'une procédure disciplinaire est précédée d'un dialogue avec l'élève.
»
Ces prescriptions sont entrées en vigueur à la rentrée scolaire suivant la publication de la loi et ont fait l'objet d'une circulaire ministérielle du 18
mai 2004. Cette dernière dispose, en ses parties pertinentes
:
«
La loi du 15 mars 2004 est prise en application du principe constitutionnel de laïcité qui est un des fondements de l'école publique. Ce principe, fruit d'une longue histoire, repose sur le respect de la liberté de conscience et sur l'affirmation de valeurs communes qui fondent l'unité nationale par-delà les appartenances particulières.
L'école a pour mission de transmettre les valeurs de la République parmi lesquelles l'égale dignité de tous les êtres humains, l'égalité entre les hommes et les femmes et la liberté de chacun y compris dans le choix de son mode de vie. Il appartient à l'école de faire vivre ces valeurs, de développer et de conforter le libre arbitre de chacun, de garantir l'égalité entre les élèves et de promouvoir une fraternité ouverte à tous. En protégeant l'école des revendications communautaires, la loi conforte son rôle en faveur d'un vouloir-vivre-ensemble. Elle doit le faire de manière d'autant plus exigeante qu'y sont accueillis principalement des enfants.
L'Etat est le protecteur de l'exercice individuel et collectif de la liberté de conscience. La neutralité du service public est à cet égard un gage d'égalité et de respect de l'identité de chacun.
En préservant les écoles, les collèges et les lycées publics, qui ont vocation à accueillir tous les enfants, qu'ils soient croyants ou non croyants et quelles que soient leurs convictions religieuses ou philosophiques, des pressions qui peuvent résulter des manifestations ostensibles des appartenances religieuses, la loi garantit la liberté de conscience de chacun. Elle ne remet pas en cause les textes qui permettent de concilier, conformément aux articles L. 141-2, L. 141-3 et L. 141-4 du code de l'éducation, l'obligation scolaire avec le droit des parents de faire donner, s'ils le souhaitent, une instruction religieuse à leurs enfants. Parce qu'elle repose sur le respect des personnes et de leurs convictions, la laïcité ne se conçoit pas sans une lutte déterminée contre toutes les formes de discrimination. (...)
Les signes et tenues qui sont interdits sont ceux dont le port conduit à se faire immédiatement reconnaître par son appartenance religieuse tels que le voile islamique, quel que soit le nom qu'on lui donne, la kippa ou une croix de dimension manifestement excessive. La loi est rédigée de manière à pouvoir s'appliquer à toutes les religions et de manière à répondre à l'apparition de nouveaux signes, voire à d'éventuelles tentatives de contournement de la loi. La loi ne remet pas en cause le droit des élèves de porter des signes religieux discrets. Elle n'interdit pas les accessoires et les tenues qui sont portés communément par des élèves en dehors de toute signification religieuse. En revanche, la loi interdit à un élève de se prévaloir du caractère religieux qu'il y attacherait, par exemple, pour refuser de se conformer aux règles applicables à la tenue des élèves dans l'établissement. (...)
Le second alinéa de l'article L. 141-5-1 illustre la volonté du législateur de faire en sorte que la loi soit appliquée dans le souci de convaincre les élèves de l'importance du respect du principe de laïcité. Il souligne que la priorité doit être donnée au dialogue et à la pédagogie. Ce dialogue n'est pas une négociation et ne saurait bien sûr justifier de dérogation à la loi. (...)
Lorsqu'un élève inscrit dans l'établissement se présente avec un signe ou une tenue susceptible de tomber sous le coup de l'interdiction, il importe d'engager immédiatement le dialogue avec lui. (...)
Le dialogue doit permettre d'expliquer à l'élève et à ses parents que le respect de la loi n'est pas un renoncement à leurs convictions. Il doit également être l'occasion d'une réflexion commune sur l'avenir de l'élève pour le mettre en garde contre les conséquences de son attitude et pour l'aider à construire un projet personnel. Pendant le dialogue, l'institution doit veiller avec un soin particulier à ne pas heurter les convictions religieuses de l'élève ou de ses parents. Le principe de laïcité s'oppose évidemment à ce que l'Etat ou ses agents prennent parti sur l'interprétation de pratiques ou de commandements religieux.
Le dialogue devra être poursuivi le temps utile pour garantir que la procédure disciplinaire n'est utilisée que pour sanctionner un refus délibéré de l'élève de se conformer à la loi.
Si le conseil de discipline prononce une décision d'exclusion de l'élève, il appartiendra à l'autorité académique d'examiner avec l'élève et ses parents les conditions dans lesquelles l'élève poursuivra sa scolarité.
»
Invoquant l'article 9 de la Convention, la requérante se plaint de ce que la mesure d'exclusion a porté atteinte à sa liberté religieuse. Elle estime que même si le port du couvre-chef incriminé avait eu une signification religieuse, il ne s'agit en rien d'un signe ostensible ayant pour effet d'exercer une pression.
Invoquant l'article 14 de la Convention, elle allègue que la loi du 15
mars 2004 opère une distinction entre croyants et non croyants et que la sanction qui lui a été infligée a été prise au seul motif de son appartenance à une religion.
Invoquant l'article 2 du Protocole n
o
1, la requérante estime avoir été privée de son droit à l'instruction.
1.
La requérante allègue une atteinte à son droit de manifester sa religion au sens de l'article 9 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le port du foulard peut être considéré comme «
un acte motivé ou inspiré par une religion ou une conviction religieuse
» (voir
Leyla Sahin c. Turquie
[GC], n
o
44774/98, §
78, CEDH 2005-XI). En l'espèce, la Cour estime que l'interdiction faite à l'élève de porter une tenue ou un signe manifestant une appartenance religieuse et la sanction y afférente, est constitutive d'une restriction au sens du second paragraphe de l'article 9 de la Convention. Elle constate ensuite que la mesure était prévue par la loi du 15 mars 2004, codifiée au sein du code de l'éducation en son article L. 141-5-1. La Cour considère que l'ingérence incriminée poursuivait pour l'essentiel les buts légitimes que sont la protection des droits et libertés d'autrui et de l'ordre public.
Il reste donc à déterminer si cette ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
» pour parvenir à ces buts, au sens du second paragraphe de l'article 9 de la Convention.
La Cour rappelle que si la liberté de religion relève d'abord du for intérieur, elle implique également celle de manifester sa religion individuellement et en privé, ou de manière collective, en public et dans le cercle de ceux dont on partage la foi. L'article 9 énumère les diverses formes que peut prendre la manifestation d'une religion ou conviction, à savoir le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites. Il ne protège toutefois pas n'importe quel acte motivé ou inspiré par une religion ou conviction et ne garantit pas toujours le droit de se comporter d'une manière dictée par une conviction religieuse (
Leyla Sahin
, précité, §
105).
La Cour constate ensuite que dans une société démocratique, où plusieurs religions coexistent au sein d'une même population, il peut se révéler nécessaire d'assortir cette liberté de limitations propres à concilier les intérêts des divers groupes et à assurer le respect des convictions de chacun (
Leyla Sahin
, précité, § 106). Elle a souvent mis l'accent sur le rôle de l'Etat en tant qu'organisateur neutre et impartial de l'exercice des diverses religions, cultes et croyances, la paix religieuse et la tolérance dans une société démocratique. Elle estime aussi que le devoir de neutralité et d'impartialité de l'Etat est incompatible avec un quelconque pouvoir d'appréciation de la part de celui-ci quant à la légitimité des croyances religieuses ou des modalités d'expression de celles-ci (
Leyla Sahin
, précité, §
107). Le pluralisme et la démocratie doivent également se fonder sur le dialogue et un esprit de compromis, qui impliquent nécessairement de la part des individus des concessions diverses qui se justifient aux fins de la sauvegarde et de la promotion des idéaux et valeurs d'une société démocratique.
Lorsque se trouvent en jeu des questions sur les rapports entre l'Etat et les religions, sur lesquelles de profondes divergences peuvent raisonnablement exister dans une société démocratique, il y a lieu d'accorder une importance particulière au rôle du décideur national. Tel est notamment le cas lorsqu'il s'agit de la réglementation du port de symboles religieux dans les établissements d'enseignement (
Leyla Sahin
, précité, §§
108-109).
La Cour rappelle aussi que l'Etat peut limiter la liberté de manifester une religion, par exemple le port du foulard islamique, si l'usage de cette liberté nuit à l'objectif visé de protection des droits et libertés d'autrui, de l'ordre et de la sécurité publique (
Leyla Sahin
, précité, § 111, et
Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres c. Turquie
[GC], n
os
41340/98, 41342/98, 41343/98 et 41344/98, § 92, CEDH 2003
‑
II).
Le grief tiré de la limitation du port des signes religieux, en tant que manifestation d'une conviction religieuse, dans les établissements publics scolaires en France a été examiné dans les arrêts
Dogru
et
Kervanci c.
France
(n
os
31645/04 et 27058/05, 4 décembre 2008), à propos de l'interdiction faite à deux élèves de porter le foulard islamique en cours d'éducation physique, et à l'occasion desquels la Cour a notamment précisé ce qui suit (paragraphes 68-72)
:
«
(...) la Cour considère que les autorités internes ont justifié la mesure d'interdiction de porter le foulard en cours d'éducation physique par le respect des règles internes des établissements scolaires telles les règles de sécurité, d'hygiène et d'assiduité, qui s'appliquent à tous les élèves sans distinctions. Les juridictions ont par ailleurs relevé que l'intéressée, en refusant de retirer son foulard, avait excédé les limites du droit d'exprimer et de manifester ses croyances religieuses à l'intérieur de l'établissement.
(...) la Cour observe que, de façon plus globale, cette limitation de la manifestation d'une conviction religieuse avait pour finalité de préserver les impératifs de la laïcité dans l'espace public scolaire, tels qu'interprétés par le Conseil d'Etat dans son avis du 27
novembre 1989, par sa jurisprudence subséquente et par les différentes circulaires ministérielles rédigées sur la question.
La Cour retient ensuite qu'il ressort de ces différentes sources que le port de signes religieux n'était pas en soi incompatible avec le principe de laïcité dans les établissements scolaires, mais qu'il le devenait suivant les conditions dans lesquelles celui-ci était porté et aux conséquences que le port d'un signe pouvait avoir.
A cet égard, la Cour rappelle avoir jugé qu'il incombait aux autorités nationales, dans le cadre de la marge d'appréciation dont elles jouissent, de veiller avec une grande vigilance à ce que, dans le respect du pluralisme et de la liberté d'autrui, la manifestation par les élèves de leurs croyances religieuses à l'intérieur des établissements scolaires ne se transforme pas en un acte ostentatoire, qui constituerait une source de pression et d'exclusion (voir
Köse et autres
, précité). Or, aux yeux de la Cour, tel est bien ce à quoi semble répondre la conception du modèle français de laïcité.
La Cour note également qu'en France, comme en Turquie ou en Suisse, la laïcité est un principe constitutionnel, fondateur de la République, auquel l'ensemble de la population adhère et dont la défense paraît primordiale, en particulier à l'école. La Cour réitère qu'une attitude ne respectant pas ce principe ne sera pas nécessairement acceptée comme faisant partie de la liberté de manifester sa religion, et ne bénéficiera pas de la protection qu'assure l'article 9 de la Convention (
Refah Partisi (Parti de la prospérité) et autres
, précité, § 93). Eu égard à la marge d'appréciation qui doit être laissée aux Etats membres dans l'établissement des délicats rapports entre l'Etat et les églises, la liberté religieuse ainsi reconnue et telle que limitée par les impératifs de la laïcité paraît légitime au regard des valeurs sous-jacentes à la Convention.
»
Dans la présente espèce, bien que l'ingérence litigieuse ne fût pas seulement limitée aux cours d'éducation physique mais à l'ensemble des cours, tel que le prévoit la nouvelle loi, la Cour ne voit aucun motif susceptible de la convaincre de s'éloigner de cette jurisprudence. Elle constate en effet que l'interdiction de tous les signes religieux ostensibles dans les écoles, collèges et lycées publics a été motivée uniquement par la sauvegarde du principe constitutionnel de laïcité (
Dogru
et
Kervanci
, précités, §§ 17 à 22) et que cet objectif est conforme aux valeurs sous
‑
jacentes à la Convention ainsi qu'à la jurisprudence en la matière rappelée ci-dessus.
Quant à la circonstance que la requérante portait un couvre-chef qui n'aurait, selon elle, aucune connotation religieuse ou tout le moins ne serait pas un signe ostensible ayant pour effet d'exercer une pression, la Cour réitère qu'une telle appréciation relève pleinement de la marge d'appréciation de l'Etat (
Dogru
et
Kervanci
, précités, § 75). En effet, les autorités internes ont pu estimer, dans les circonstances de l'espèce, que le fait de porter un tel accessoire vestimentaire en permanence constituait également la manifestation ostensible d'une appartenance religieuse, et que la requérante avait ainsi contrevenu à la réglementation. La Cour souscrit à cette analyse et relève qu'eu égard aux termes de la législation en vigueur qui prévoit que la loi doit permettre de répondre à l'apparition de nouveaux signes voire à d'éventuelles tentatives de contournement de la loi (circulaire du 18
mai 2004 ci-dessus), le raisonnement adopté par les autorités internes n'est pas déraisonnable.
Dans ces conditions, la Cour estime que la sanction de l'exclusion définitive d'un établissement scolaire public n'apparaît pas disproportionnée. Elle constate par ailleurs que l'intéressée pouvait poursuivre sa scolarité dans un établissement d'enseignement à distance, dans un établissement privé ou dans sa famille selon ce qui lui a été expliqué, avec ses parents, par les autorités scolaires disciplinaires. Il en ressort que ses convictions religieuses ont été pleinement prises en compte face aux impératifs de la protection des droits et libertés d'autrui et de l'ordre public. En outre, ce sont ces impératifs qui fondaient la décision litigieuse et non des objections aux convictions religieuses de la jeune fille (voir
Dogru
, précité, § 76).
Ainsi, eu égard aux circonstances, et compte tenu de la marge d'appréciation qu'il convient de laisser aux Etats dans ce domaine, la Cour conclut que l'ingérence litigieuse était justifiée dans son principe et proportionnée à l'objectif visé et que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
La requérante allègue avoir fait l'objet d'une discrimination au sens de l'article 14 de la Convention, ainsi libellé
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
A supposer que la requérante soulève ce grief en relation avec l'article 9 de la Convention, la Cour observe que les dispositions législatives litigieuses ne visent pas l'appartenance de cette dernière à une religion mais poursuivent notamment le but légitime de protection de l'ordre et des droits et libertés d'autrui. Elles ont pour finalité de préserver le caractère neutre et laïc des établissements d'enseignement et s'appliquent à tout signe religieux ostensible (voir
Köse et autres c. Turquie
(déc.), n
o
‑
II).
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejetée en application de l'article 35 §
4 de la Convention.
3.
Enfin, la requérante estime avoir été privée de son droit à l'instruction, au sens de l'article 2 du Protocole n
o
1, qui dispose
:
«
Nul ne peut se voir refuser le droit à l'instruction (...)
»
En l'espèce, la Cour estime que nulle question distincte ne se pose sous l'angle de cette disposition, les circonstances pertinentes étant les mêmes que pour l'article 9, de sorte qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 2 du Protocole n
o
1.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président
1.
Sur les circonstances ayant conduit à l’adoption de la loi, voir les arrêts
Dogru
et
Kervanci
c. France
, n
os
27058/05 et 31645/04 du 5 décembre 2008, §§ 17 à 22.