SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 21489/03 prezentate de Dan Laurențiu TRIPCOVICI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 septembrie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Ann Power, judecători; și de Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 mai 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Dan Laurențiu Tripcovici, este un cetățean român, născut în 1949 și rezident în București. Guvernul român (adică, cel care a fost reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La data de 11 iulie 1995, reclamantul ocupa postul de director general adjunct în societatea privată B. A fost concediat. Printr-o hotărâre din 8 noiembrie 1996, (devenit definitivă la 19 septembrie 1997 când recursul reclamantului a fost respins de instanța de departament din București), tribunalul județ din București a condamnat societatea B. să reintegreze reclamantul în funcția sa și să-și plătească salariile până la data hotărârii. La 12 decembrie 1997, în absența unei motive din partea societății B, reclamantul a solicitat executarea hotărârii, în primul rând direct pe lângă societate și apoi pe lângă Tribunalul de Primă Instanță din București (23 martie 1998), care a însărcinat un aprod de justiție cu executarea forțată. La 27 aprilie 1998, executorul a ordonat societății B. să reinsereze reclamantul înainte de 8 mai 1998 și să plătească salariile până la 15 mai 1998. La 6 mai 1998, societatea B. i-a plătit reclamantului salariul datorat și i-a dat posibilitatea de a alege dintre alte posturi disponibile, în special dintre cele disponibile, în urma reorganizării sale, la 2 decembrie 1997, postul de director general adjunct a fost eliminat și i-a trimis noua organigramă a societății, oferindu-i posibilitatea de a alege dintre alte posturi disponibile. : postul de gardian, de electrician, de șofer sau de tehnician de prevenire a incendiilor. Reclamantul nu a dat curs acestei oferte, considerând că posturile nu erau echivalente cu cele pe care le deținea înainte de concediere. La 18 mai 1998, executorul consemnează, într-un proces-verbal, eliminarea postului reclamantului și refuzul angajatorului de a reintegra reclamantul. De asemenea, acesta a notat intenția reclamantului de a depune o plângere penală împotriva liderilor societății B. La 19 aprilie 1999, Tribunalul de Primă Instanță de la București a constatat că executarea forțată începută la 23 martie 1998 era expirată, în măsura în care reclamantul nu mai făcuse nici un act de punere în aplicare de la 31 martie 1998. 10. La 8 iulie 1999, reclamantul a introdus o acțiune împotriva societății B., solicitând plata salariilor sale până la reintegrare. După mai multe grade de jurisdicție, cererea sa a fost respinsă, la 30 august 2001, printr-o hotărâre definitivă a tribunalului departamental din București, care a constatat că reorganizarea societății fusese efectivă și, prin urmare, poziția reclamantului n La 12 august 2002, reclamantul a formulat o contestație în anulare a hotărârii din 30 august 2001. La 20 ianuarie 2003, aceaceasta a fost respinsă de către tribunalul departamentului din București care, pe baza elementelor dosarului, a respins afirmațiile reclamantului potrivit cărora instanța de recurs nu luase în considerare caracterul definitiv și executoriu al hotărârii din 8 noiembrie 1996. GRIFS 12. Reclamantul susține că neexecutarea hotărârii definitive din 19 septembrie 1997, inclusiv refuzul instanțelor de a accepta cererea sa din 8 iulie 1999, și-a încălcat drepturile garantate prin articolele 1 din convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Plângerile reclamantului se referă la neexecutarea în temeiul hotărârii din 19 septembrie 1997, inclusiv la modul în care instanțele au judecat noua sa acțiune, din 8 iulie 1999, privind plata salariilor. 14. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne, considerând că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere penală împotriva persoanelor responsabile de neexecutare, în temeiul legii nr. 168/99. În orice caz, Tribunalul din 19 septembrie 1997 se confruntă în prezent cu o imposibilitate obiectivă de executare, având în vedere eliminarea postului reclamantului, a cărui executare a fost, de altfel, constatată de chiar instanțele judecătorești. 15. Reclamantul și-a exprimat îndoiala cu privire la această teză și a arătat că executorul justiției nu este investit activ în procedura de executare forțată și s . este dezinformat fără a verifica chiar realitatea afirmațiilor societății debitoare cu privire la reorganizarea și eliminarea posturilor. 16. Curtea reamintește doar în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. 17. Excepțiile similare ale guvernului privind pretinsa epuizare a acțiunilor efective au fost respinse de Curte în cauzele Roman și Hogea c. România (citată) și Ghibusi c. România 7893/02, § 27, 23 În acest caz, Comisia nu vede nici un motiv pentru care a ajuns la concluzia la care a ajuns în cauzele menționate anterior, întrucât acțiunea penală nu poate remedia în mod direct încălcările sancționate, deoarece nu este de natură să conducă automat la executarea hotărârii favorabile reclamantului. 18 Curtea va examina apoi respectarea de către reclamant a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție. Aceasta reamintește că încălcările pretinse de reclamant constau într-o situație continuă care se încheie numai la data la care se execută hotărârea definitivă în cazul căreia se constată în mod corespunzător faptul că executarea are loc în mod obiectiv. Prin urmare, termenul de șase luni începe să curgă numai din momentul în care această situație continuă (Sabin Popescu c. România , nr. 48102/99, § 50, 2 martie 2004 Dragne și alții c. România , nr. 78047/01, § 17, 7 aprilie 2005). 19. În speță, reclamantul a obținut, la 19 septembrie 1997, o decizie internă definitivă prin care se dispune angajatorului său să-și plătească salariile rămase și să-l reintegreze. a plătit suma stabilită de instanță pentru salariul datorat. În lumina jurisprudenței Curții, nu există nicio problemă cu privire la executarea acestei obligații în speță. 20. În ceea ce privește obligația de a reintegra reclamantul în funcția sa, Tribunalul din 19 septembrie 1997 nu a fost niciodată executat, în ciuda demersurilor făcute de reclamant fie direct, fie prin intermediul executorului justiției. 21. Postul reclamantului a fost eliminat la 2 decembrie 1997 și societatea debitoare a informat reclamantul și executorul justiției. Cu toate acestea, Curtea consideră că simplul fapt că executorul a luat notă de eliminarea postului nu poate fi considerat o constatare efectivă a faptului că nu se poate face o executare obiectivă, în măsura în care executorul nu a închis, de asemenea, procedura de executare forțată. Ca urmare a procesului-verbal din 18 mai 1998, reclamantul a putut astfel să se întărească în sensul că executarea era încă posibilă. 22. De asemenea, hotărârea din 19 aprilie 1999 nu a identificat nici o cale obiectivă de executare din cauza eliminării postului, instanța rezumându-se la faptul că executarea era expirată și că reclamantul era responsabil de aceasta. Or, Curtea consideră că, deși pasivitatea reclamantului este regretabilă, odată mandatată de executarea forțată, executorul ar fi trebuit să facă mai multe eforturi și să ia inițiativa în vederea executării (a se vedea mutatis mutandis, Ruianu c. România 34467/97, §§ 68 și 72, 17 iunie 2003). În consecință, se consideră că această hotărâre nu poate fi considerată o constatare a faptului că nu se poate pune în aplicare în mod obiectiv și nici nu poate pune capăt obligațiilor pe care le au autoritățile de a-l asista pe reclamant în executarea executării (Vasil c. România, nr. 41162/02, ê 55, 29 aprilie 2008). 23. Cu toate acestea, la 30 august 2001, instanțele au constatat în mod corespunzător că persoana care a făcut obiectul executării ( România, nr. 58318/00, § 57, 24 mai 2006 Pistireanu c. România, n 34860/02, § 37, 30 septembrie 2008; și, mutatis mutandis Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99, § 72, 2 martie 2004 și Mihai-Iulian Popescu c. România 2911/02, § 43, 29 septembrie 2005 24. Cu toate acestea, reclamantul a făcut o contestație în anulare a hotărârii din 30 august 2001. Cu toate acestea, aceaceasta este o acțiune extraordinară care nu este luată în considerare la calcularea termenului de șase luni (a se vedea printre alte cauze, Chivorchian c. România, n 42513/98, § 33-35, 2 noiembrie 2004 Nichifor c. România (n , n 62276/00, § 13-14 și 23, 13 iulie 2006 Forum Maritime S.A. c. România, 61610/00 și 38692/05, § 57-58 și 161, 4 octombrie 2007 Apahideanu c. România, n 19895/02, § 16 și 21, 2 decembrie 2008; și a contrario Ban c. România, n 46639/99, §§ 21-27, 7 decembrie 2006). În cele din urmă, prin respingerea în speță a contestației, tribunalul județean nu face decât să verifice dacă instanța de apel a luat în considerare toate argumentele reclamantului, fără a se deda el însuși la o examinare a argumentelor sau a temeiniciei pretențiilor reclamantului în procedura ordinară 25. Aceasta înseamnă că, începând cu data la care hotărârea din 30 august 2001, adică la 26 septembrie 2001, reclamantul a avut certitudinea că nu poate executa hotărârea din 19 septembrie 1997. Din acel moment avea posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru neexecuție, ceea ce nu a făcut. O astfel de acțiune fiind supusă principiului disponibilității părților, Curtea nu poate pune în sarcina executorului justiției obligația de a forma ex offio 26. Prin urmare, termenul de șase luni este scurt în acest caz începând cu 26 septembrie 2001 și se încheie înainte de 28 mai 2003, data sesizării Curții de către solicitant. În consecință, cererea este tardivă și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
de la requête n
o
21489/03
présentée par Dan Laurențiu TRIPCOVICI
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 22 septembre 2009 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 mai 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Dan Laurențiu Tripcovici, est un ressortissant roumain, né en 1949 et résidant à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le requérant occupait, à l’époque des faits, le poste de directeur général adjoint dans la société privée B. Il fut licencié le 11 juillet 1995.
4.
Par un arrêt du 8 novembre 1996, (devenu définitif le 19 septembre 1997 quand le recours du requérant fut rejeté par la cour d’appel de Bucarest), le tribunal départemental de Bucarest condamna la société B. à réintégrer le requérant dans son poste et à payer ses salaires jusqu’à la date de l’arrêt.
5.
Le 12 décembre 1997, en absence de réaction de la société B., le requérant demanda l’exécution de l’arrêt, d’abord directement auprès de la société et ensuite auprès du tribunal de première instance de Bucarest (le 23
mars 1998), lequel chargea un huissier de justice de l’exécution forcée.
6.
Le 27 avril 1998, l’huissier ordonna à la société B. de réintégrer le requérant avant le 8 mai 1998 et de payer, avant le 15 mai 1998, les salaires.
7.
Le 6 mai 1998, la société B. versa au requérant le salaire dû. Elle l’informa également qu’à la suite de sa réorganisation, le 2 décembre 1997, le poste de directeur général adjoint avait été supprimé et lui envoya le nouvel organigramme de la société, en lui offrant le choix parmi d’autres postes disponibles, notamment
: le poste de gardien, d’électricien, de chauffeur ou de technicien prévention incendie. Le requérant ne donna pas suite à cette offre en estimant que les postes n’étaient pas équivalents à celui qu’il avait détenu avant le licenciement.
8.
Le 18 mai 1998, l’huissier consigna dans un procès-verbal la suppression du poste du requérant et le refus de l’employeur de réintégrer le requérant. Il nota aussi l’intention du requérant de déposer une plainte pénale contre les dirigeants de la société B.
9.
Le 19 avril 1999, le tribunal de première instance de Bucarest constata que l’exécution forcée commencée le 23 mars 1998 était périmée, dans la mesure où le requérant n’avait plus fait d’actes d’exécution depuis le 31
mars 1998.
10.
Le 8 juillet 1999, le requérant introduisit une action contre la société B., en demandant le paiement de ses salaires jusqu’à la réintégration. Après plusieurs degrés de juridiction, sa demande fut rejetée, le 30 août 2001, par un arrêt définitif du tribunal départemental de Bucarest qui constata que la réorganisation de la société avait été effective, et par conséquent, que le poste du requérant n’existait plus. Elle conclut que la réintégration n’était plus possible.
L’arrêt fut mis au net le 26 septembre 2001.
11.
Le 12 août 2002, le requérant fit une contestation en annulation de l’arrêt du 30
août 2001. Le 20 janvier 2003, elle fut rejetée par le tribunal départemental de Bucarest qui, se fondant sur les éléments du dossier, écarta les allégations du requérant selon lesquels la juridiction de recours n’avait pas tenu compte du caractère définitif et exécutoire de l’arrêt du 8 novembre 1996.
12.
Le requérant allègue que la non-exécution de l’arrêt définitif du 19
septembre 1997, y compris le refus des juridictions de faire droit à sa demande du 8 juillet 1999, ont enfreint ses droits garantis par les articles
6
§
1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
13.
Les griefs du requérant portent sur la non-exécution alléguée de l’arrêt du 19 septembre 1997, y compris sur la façon dont les tribunaux ont jugé sa nouvelle action, du 8 juillet 1999, visant le paiement des salaires.
14.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, estimant que le requérant aurait dû déposer une plainte pénale contre les personnes responsables de la non-exécution, sur le fondement de la loi n
o
168/1999. Il estime qu’en tout état de cause, l’arrêt du 19 septembre 1997 se heurte actuellement à une impossibilité objective d’exécution, étant donné la suppression du poste du requérant, impossibilité d’exécution qui a été d’ailleurs constatée par les juridictions mêmes.
15.
Le requérant s’oppose à cette thèse et fait savoir que l’huissier de justice ne s’est pas investi de manière active dans la procédure d’exécution forcée et s’est désisté sans même vérifier la réalité des allégations de la société débitrice quant à sa réorganisation et à la suppression des postes.
16.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.
17.
Des exceptions similaires du Gouvernement portant sur le
non-épuisement allégué des recours effectifs ont été rejetées par la Cour dans les affaires
Roman et Hogea c.
Roumanie
(précitée) et
Ghibusi c.
Roumanie
(n
o
7893/02, § 27, 23
juin 2005). Elle ne voit aucune raison de s’écarter, en l’espèce, de la conclusion à laquelle elle est arrivée dans les affaires précitées, étant donné notamment que l’action pénale ne peut remédier directement aux violations alléguées car elle n’est pas de nature à conduire automatiquement à l’exécution de l’arrêt favorable au requérant.
Partant, l
’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
18.
La Cour examinera ensuite le respect par le requérant du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Elle rappelle que les violations alléguées par le requérant consistent en une situation continue qui ne prend fin qu’à la date à laquelle la décision judiciaire définitive est exécutée où à laquelle l’impossibilité objective d’exécution est dûment constatée. Par conséquent, le délai de six mois ne commence à courir qu’à partir du moment où cette situation continue prend fin (
Sabin Popescu c.
Roumanie
, n
o
48102/99, § 50, 2 mars 2004
;
Dragne et autres c.
Roumanie
, n
o
78047/01, § 17, 7 avril 2005).
19.
En l’espèce le requérant a obtenu, le 19 septembre 1997, une décision interne définitive ordonnant à son employeur de payer ses salaires restants et de le réintégrer. Une fois la procédure d’exécution forcée entamée, la société B. a payé le montant fixé par le tribunal au titre du salaire dû. A la lumière de la jurisprudence de la Court, aucun problème quant à l’exécution de cette obligation ne se pose en l’espèce.
20.
S’agissant de l’obligation de réintégrer le requérant dans son poste, l’arrêt du 19 septembre 1997 n’a jamais été exécuté, malgré les démarches faites par le requérant soit directement, soit par l’intermédiaire de l’huissier de justice.
21.
Le poste du requérant a été supprimé le 2
décembre 1997 et la société débitrice en a informé et le requérant et l’huissier de justice. La Cour estime toutefois que le simple fait que l’huissier a pris note de la suppression du poste ne peut passer pour un constat effectif de l’impossibilité objective d’exécution, dans la mesure où l’huissier n’a pas également clos la procédure d’exécution forcée. A la suite du procès-verbal du 18 mai 1998, le requérant a pu ainsi se conforter dans l’idée que l’exécution était encore possible.
22.
Le jugement du 19 avril 1999 n’a pas non plus identifié l’impossibilité objective d’exécution à cause de la suppression du poste, le tribunal se résumant à constater que l’exécution était périmée et que le requérant en était responsable. Or, la Cour estime que, bien que la passivité du requérant soit regrettable, une fois mandaté de l’exécution forcée, l’huissier aurait dû faire davantage d’efforts et prendre l’initiative des mesures en vue de l’exécution (voir,
mutatis mutandis, Ruianu c. Roumanie
,
n
o
34647/97, §§
68 et 72, 17 juin 2003). Il s’ensuite que ce jugement ne peut passer pour un constat de l’impossibilité objective d’exécution et ne peut non plus mettre fin aux obligations qu’ont les autorités d’assister le requérant dans l’exécution (
Vasile c.
Roumanie
, n
o
40162/02, § 55, 29 avril 2008).
23.
Toutefois, le 30 août 2001, les juridictions ont dûment constaté l’impossibilité objective d’exécution (
Georgi c.
Roumanie
, n
o
58318/00, §
57, 24 mai 2006
;
Piștireanu
c. Roumanie
, n
o
34860/02, § 37,
30 septembre 2008
; et,
mutatis mutandis
,
Sabin Popescu c.
Roumanie,
nº 48102/99, § 72, 2 mars 2004 et
Mihai-Iulian Popescu c.
Roumanie
,
n
o
2911/02, §
43, 29 septembre 2005).
24.
Certes, le requérant a fait une contestation en annulation de l’arrêt du 30 août 2001. Il s’agit toutefois d’un recours extraordinaire qui n’est pas pris en compte dans le calcul du délai de six mois (voir, parmi d’autre affaires,
Chivorchian c. Roumanie
, n
o
42513/98, §§ 33-35, 2 novembre 2004
;
Nichifor c.
Roumanie (n
o
1)
, n
o
62276/00, §§ 13-14 et 23, 13 juillet 2006
;
Forum Maritime S.A. c. Roumanie
, n
os
63610/00 et 38692/05, §§ 57-58 et 161, 4 octobre 2007
;
Apahideanu c. Roumanie
, n
o
19895/02, §§ 16 et 21, 2 décembre 2008
; et
a contrario
,
Ban c. Roumanie
, n
o
46639/99, §§ 21-27, 7 décembre 2006). En définitive, en rejetant en l’espèce la contestation, le tribunal départemental n’a fait que vérifier si la juridiction de recours a pris en compte tous les arguments du requérant, sans se livrer lui-même à un examen des arguments ou du bien-fondé des prétentions du requérant dans la procédure ordinaire.
25.
Il s’ensuite qu’à partir de la date de la mise au net de l’arrêt du 30
août 2001, soit le 26 septembre 2001, le requérant a eu la certitude de l’impossibilité de faire exécuter l’arrêt du 19 septembre 1997. A partir de ce moment il avait la possibilité de demander un dédommagement pour la
non-exécution, ce qu’il n’a pas fait. Une telle action étant soumise au principe de la disponibilité des parties, la Cour ne saurait mettre à la charge de l’huissier de justice l’obligation de la former
ex officio
.
26.
Dès lors, le délai de six mois court en l’espèce à partir du 26
septembre 2001 et s’achève avant le 28 mai 2003, date de la saisine de la Cour par le requérant.
Il s’ensuit que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président