SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31934/04 prezentate de Traian-Pupu TRANDAFIR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 7 septembrie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, judecători; și de Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 august 2004, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, recurentul, dl Traian-Pupu Trandafir, este un cetățean român, născut în 1942, și rezident în Burlington, Statele Unite. Guvernul român ( A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-78/08-C-82/08, Rec., 1998, p. La 16 martie 1992, reclamantul, în calitate de administrator al unei societăți comerciale, sesizează tribunalul de primă instanță din București cu privire la o plângere penală împotriva M.H., unul dintre partenerii săi comerciali, pe care îl acuza că a comis mai multe infracțiuni în relațiile lor comerciale. La 16 decembrie 1993, poliția l - a interogat pe reclamant ca potențial suspect, iar la 15 martie 1994 i s - au prezentat dovezi. În perioada iulie 1994-iulie 1997, dosarul a fost trimis ulterior prin Parchet la poliția judiciară pentru completarea anchetei. Printr-un rechizitoriu din 30 octombrie 1997, Parchetul din apropierea Curții Supreme de Justiție l-a trimis pe reclamant în judecată în fața Tribunalului de Primă Instanță din București ( La 16 decembrie 1997, reclamantul a solicitat o amânare pentru a alege un avocat pentru a-l reprezenta. Judecătorul cauzei, I.M., a acceptat cererea sa. Mai multe amânări de ședință au fost apoi acordate, în special la 3 februarie 1998, la 17 martie 1998, la 21 aprilie și 19 mai 1998, la 16 iunie 1998, la 8 septembrie 1998. La 29 septembrie 1998, reclamantul a fost ascultat. Avocatul său a solicitat apoi audierea martorilor și întocmirea unui raport de expertiză. Potrivit procesului-verbal al ședinței, președintele său a fost I.M. Cazul a fost amânat din nou la 23 martie 1999, la cererea avocatului reclamantului, pentru a permite audierea martorilor pe care acesta îi propusese. În iunie 1999, a fost audiat un martor, iar cazul a fost amânat de mai multe ori, în special la 22 iunie 1999, la 26 octombrie 1999, la 11 ianuarie 2000, la 15 februarie 2000, precum și la 28 martie 2000. La 2 mai 2000, Tribunalul a respins cererea reclamantului de a obține o nouă expertiză contabilă, pe motiv că o astfel de dovadă ar fi inutilă, având în vedere cele patru expertize deja efectuate în speță. În cursul următoarei ședințe din 23 mai 2000, au fost audiați doi martori. 11. Prin hotărârea din 7 iunie 2000, Tribunalul de Primă Instanță, pe baza declarațiilor reclamantului și ale martorilor, precum și pe baza expertizei realizate în acest caz, considerând în același timp că faptele reproșate reclamantului constituie infracțiunile pentru care a fost pus în discuție, a constatat intervenția prescrierii răspunderii penale. În ceea ce privește partea civilă a cauzei, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant să plătească despăgubiri părților civile. 12. Reclamantul a făcut apel, considerând că acțiunile sale nu au cauzat niciun prejudiciu. La cererea sa, s-a efectuat o nouă expertiză contabilă. 13. Printr-o hotărâre din 28 septembrie 2001, tribunalul departamental din București a respins apelul reclamantului, reținând că din toate documentele din dosar reiese că reclamantul provocase un prejudiciu părților civile prin falsificarea mai multor facturi. Hotărârea a fost pronunțată de judecătorii T.M. și S.M. 14. La 10 octombrie 2001, persoana în cauză a formulat un recurs în recurs pe care nu l-a moționat. Memoria în recurs a fost semnată de un avocat ales de reclamant pentru a-l reprezenta. 15. La 6 noiembrie 2001, o ședință a avut loc în fața Curții de Apel din București. Formarea de judecată a fost compusă din D.M., FD. și I.M. Din procesul-verbal de ședință reiese că procedura de citație a părților a fost efectuată în mod legal și că reclamantul nu s-a prezentat, dar a depus la 5 noiembrie 2001 o cerere de amânare pentru a alege un avocat. Curtea de Apel a respins această cerere ca fiind neîntemeiată, considerând că reclamantul a dispus de suficient timp pentru a alege un avocat pentru a-l reprezenta, în măsura în care și-a depus memoriul în recurs la 10 octombrie 2001. Cu toate acestea, Curtea de Apel a amânat pronunțarea hotărârii, pentru a-i oferi posibilitatea de a depune concluzii. 16. Prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2001, Curtea de Apel a respins acțiunea reclamantului. 17. Prin hotărârea din 6 noiembrie 2002, Curtea de Apel a declarat inadmisibilă contestația în anulare introdusă de persoana interesată împotriva hotărârii definitive menționate. 18. La o dată nespecificată, procurorul general al României, la cererea reclamantului, a formulat o acțiune în anulare, cale extraordinară de atac împotriva celor trei hotărâri judecătorești pronunțate în speță, solicitând achitarea reclamantului. 19. Prin hotărârea din 11 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea în anulare, pe motiv că o soluție de achitare nu găsea temei în probele administrate în cauză. GRIFS 20. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii, pe care o consideră excesivă. 21. Din punctul de vedere al aceluiași articol, partea interesată se plânge că Tribunalul de Primă Instanță nu a primit cererea sa de a obține o nouă expertiză, precum și de faptul că expertiza care i-a fost favorabilă nu a fost luată în considerare de tribunalul departamental. În al doilea rând, acesta susține lipsa de imparțialitate a judecătorului I.M., care a făcut parte din anumite formațiuni de judecată atât în primă instanță, cât și în recurs și recurs. Reclamantul denunță, de asemenea, presupusa neregulă a citatului său în fața Curții de Apel pentru ședința din 6 noiembrie 2001, precum și respingerea de către aceeași instanță de apel a cererii sale de amânare a instanței pentru desemnarea unui avocat, deși asistența judiciară este obligatorie, în opinia sa, ținând seama de gravitatea pedepselor pe care le-a aplicat. 22. Din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (2) din Convenție, acesta se plânge că a fost condamnat la plata despăgubirilor, deși instanțele interne au reținut intervenția prescrierii răspunderii sale penale. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (b), partea interesată se plânge că nu a fost în măsură să aleagă un avocat pentru a-l reprezenta în fața instanței de apel, din cauza respingerii de către instanța de apel a cererii sale de amânare a instanței. Guvernul consideră că decizia definitivă în cazul de față a fost pronunțată la 21 noiembrie 2001 și că decizia din 11 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi luată în considerare la calcularea termenului de șase luni, în măsura în care este vorba de o cale de atac extraordinară și, prin urmare, solicită Curții să respingă cererea ca fiind tardivă 25. 26. Curtea constată, împreună cu guvernul, că decizia definitivă a fost pronunțată la 21 noiembrie 2001 de Curtea de Apel de la București și observă apoi că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins prin Hotărârea din 11 februarie 2004 acțiunea în anulare introdusă de procurorul general în favoarea reclamantului 27. Curtea arată în acest sens că reclamantul nu prezintă niciun argument pentru a justifica termenul scurs între pronunțarea hotărârii definitive și hotărârea din 11 februarie 2004 de respingere a acțiunii în anulare. În plus, Comisia observă că reclamantul a sesizat, de asemenea, Curtea de Apel cu privire la o contestație în anulare a hotărârii definitive, declarată inadmisibilă la 6 noiembrie 2002, adică la mai mult de un an de la pronunțarea hotărârii definitive. 28. Prin urmare, Curtea consideră că termenul de șase luni a fost deja depășit în momentul introducerii acțiunii în anulare de către procurorul general al României, în măsura în care reclamantul nu a exercitat o cale de atac efectivă și disponibilă împotriva hotărârii definitive din 21 noiembrie 2001 care ar putea să o repună în termen de șase luni (a se vedea mutatis mutandis Tagaç Turcia. (dec.), nr. 55195/00, 6 noiembrie 2007, precum și Andrița c. România, (dec.), 67708/01, 27 ianuarie 2009). 29. Prin urmare, cererea este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevell Premier Președinte
de la requête n
o
31934/04
présentée par Traian-Pupu TRANDAFIR
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant le 7 septembre 2010 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 août 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Traian-Pupu Trandafir, est un ressortissant roumain,
né en 1942 et résidant à Burlington, aux Etats-Unis. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
Les circonstances de l'espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 16 mars 1992, le requérant, en tant que gérant d'une société commerciale, saisit le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest d'une plainte pénale contre M.H., un de ses partenaires commerciaux, qu'il accusait d'avoir commis plusieurs infractions dans leurs relations commerciales.
4.
Le 16 décembre 1993, la police interrogea le requérant comme suspect potentiel. Le 15 mars 1994 des pièces à conviction lui furent présentées.
5.
Entre juillet 1994 et juillet 1997, le dossier fut successivement renvoyé par le parquet à la police judiciaire pour complément d'enquête. Par un réquisitoire du 30 octobre 1997, le parquet près la Cour suprême de justice renvoya le requérant en jugement devant le tribunal de première
instance de Bucarest («
le tribunal de première instance
») pour escroquerie et faux en écritures.
6.
Le 16 décembre 1997, le requérant demanda un ajournement afin de choisir un avocat pour le représenter. Le juge de l'affaire, I.M., fit droit à sa demande. Plusieurs ajournements d'audience furent ensuite accordés, notamment le 3 février 1998, le 17 mars 1998, les 21 avril et 19 mai 1998, le 16 juin 1998, le 8 septembre 1998.
7.
Le 29 septembre 1998, le requérant fut entendu. Son avocat demanda ensuite l'audition des témoins et l'établissement d'un rapport d'expertise. Selon le procès-verbal de l'audience, son président était I.M.
8.
L'affaire fut à nouveau ajournée le 23 mars 1999 à la demande de l'avocat du requérant, afin de permettre l'audition de témoins que ce dernier avait proposés.
9.
Le 1
er
juin 1999, un témoin fut entendu. L'affaire fut ensuite ajournée à plusieurs reprises, notamment le 22 juin 1999, le 26 octobre 1999, le 11
janvier 2000, le 15 février 2000, ainsi que le 28 mars 2000.
10.
Le 2 mai 2000, le tribunal rejeta la demande du requérant visant à obtenir une nouvelle expertise comptable, au motif qu'une telle preuve serait inutile, vu les quatre expertises déjà effectuées en l'espèce. Durant l'audience suivante du 23 mai 2000, deux témoins furent entendus.
11.
Par un jugement du 7 juin 2000, le tribunal de première instance, s'appuyant sur les déclarations du requérant et des témoins, ainsi que sur les expertises réalisées en l'espèce, tout en estimant que les faits reprochés au requérant étaient constitutifs des infractions pour lesquelles il avait été mis en examen, constata l'intervention de la prescription de la responsabilité pénale. Sur le volet civil de l'affaire, le tribunal condamna le requérant à verser des dédommagements aux parties civiles.
12.
Le requérant interjeta appel, estimant que ses actions n'ont causé aucun préjudice. A sa demande, une nouvelle expertise comptable fut effectuée.
13.
Par un arrêt du 28 septembre 2001, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l'appel du requérant, retenant qu'il ressortait de l'ensemble des pièces du dossier que le requérant avait causé un préjudice aux parties civiles par la falsification de plusieurs factures. L'arrêt fut rendu par les juges T.M. et S.M.
14.
L'intéressé forma un pourvoi en recours le 10 octobre 2001, qu'il ne motiva pas. Le mémoire en recours fut signé par un avocat choisi par le requérant pour le représenter.
15.
Le 6 novembre 2001, une audience eut lieu devant la cour d'appel de Bucarest. La formation de jugement fut composée de D.M., F.D. et I.M. Il ressort du procès-verbal d'audience que la procédure de citation des parties avait été légalement effectuée, et que le requérant ne s'était pas présenté, mais avait déposé le 5 novembre 2001 une demande d'ajournement pour choisir un avocat. La cour d'appel rejeta comme mal fondée ladite demande, estimant que le requérant avait disposé de suffisamment de temps pour choisir un avocat pour le représenter, dans la mesure où il avait déposé son mémoire en recours le 10 octobre 2001. La cour d'appel ajourna toutefois le prononcé de l'arrêt, afin de lui donner la possibilité de déposer des conclusions.
16.
Par un arrêt définitif du 21 novembre 2001, la cour d'appel rejeta le recours du requérant.
17.
Par un arrêt du 6 novembre 2002, la cour d'appel déclara irrecevable la contestation en annulation introduite par l'intéressé à l'encontre dudit arrêt définitif.
18.
A une date non-précisée, le procureur général de la Roumanie, à la demande du requérant, forma un recours en annulation, voie extraordinaire de recours, contre les trois décisions judiciaires rendues en l'espèce, demandant l'acquittement du requérant.
19.
Par un arrêt du 11 février 2004, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta le recours en annulation, au motif qu'une solution d'acquittement ne trouvait pas de fondement dans les preuves administrées dans l'affaire.
20.
Invoquant l'article 6
1.de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure, qu'il estime excessive.
21.
Sous l'angle du même article, l'intéressé se plaint du fait que le tribunal de première instance n'a pas accueilli sa demande visant l'obtention d'une nouvelle expertise, ainsi que du fait que l'expertise qui lui était favorable n'a pas été prise en compte par le tribunal départemental. Il allègue ensuite le défaut d'impartialité du juge I.M., qui avait fait partie de certaines formations de jugement tant en première instance qu'en appel et recours. Le requérant dénonce également la prétendue irrégularité de sa citation à comparaître devant la cour d'appel pour l'audience du 6 novembre 2001, ainsi que le rejet par la même cour d'appel de sa demande d'ajournement d'instance pour désigner un avocat, bien que l'assistance judiciaire soit obligatoire, selon lui, compte tenu de la gravité des peines qu'il encourait.
22.
Sous l'angle de l'article 6 § 2 de la Convention, il se plaint de ce qu'il a été condamné au paiement des dédommagements bien que les juridictions internes aient retenu l'intervention de la prescription de sa responsabilité pénale. L'intéressé allègue également que le président de la formation de jugement de la cour d'appel aurait fait des appréciations sur sa culpabilité.
23.
Invoquant l'article 6 § 3 b), l'intéressé se plaint qu'il n'a pas été en mesure de choisir un avocat pour le représenter devant la juridiction de recours, en raison du rejet par la cour d'appel de sa demande d'ajournement d'instance.
24.
Le Gouvernement estime que la décision définitive en l'espèce a été rendue le 21 novembre 2001 et que la décision du 11 février 2004 de la Haute Cour de cassation et justice ne saurait être prise en compte dans le calcul du délai de six mois, dans la mesure où il s'agit d'une voie de recours extraordinaire. Partant, il prie la Cour de rejeter la requête comme tardive.
25.
Le requérant n'a pas présenté d'observations.
26.
La Cour observe, avec le Gouvernement, que la décision définitive a été rendue le 21 novembre 2001 par la cour d'appel de Bucarest. Elle note ensuite que la Haute Cour de cassation et justice a rejeté par l'arrêt du 11
février 2004 le recours en annulation introduit par le procureur général en faveur du requérant.
27.
La Cour relève à ce titre que le requérant n'avance aucun argument pour justifier le délai écoulé entre le prononcé de l'arrêt définitif et l'arrêt du 11 février 2004 rejetant le recours en annulation. De plus, elle observe que le requérant avait par ailleurs saisi la cour d'appel d'une contestation en annulation dudit arrêt définitif, déclarée irrecevable le 6 novembre 2002, soit plus d'une année après le prononcé de l'arrêt définitif.
28.
La Cour considère donc que le délai de six mois était déjà dépassé au moment de l'introduction du recours en annulation par le procureur général de la Roumanie, dans la mesure où le requérant n'a pas exercé une voie de recours effective et disponible à l'encontre de l'arrêt définitif du 21
novembre 2001 susceptible de le remettre dans le délai de six mois (voir,
mutatis mutandis
,
Tagaç c. Turquie
(déc.), n
o
55195/00, 6
novembre 2007, ainsi qu'
Andriță c.
Roumanie, (déc.), 67708/01, 27 janvier 2009).
29.
Il s'ensuit que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président