CtEDO 06.10.2009 Auto

CASE OF STOICAN v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.10.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Article 5 - Right to liberty and security
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF STOICAN v. ROMANIA (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

Reclamantul s-a născut în 1963 și trăiește în București. La momentul material ea a fost judecător într-o instanță de primă instanță din București. Două seturi de anchete penale au fost inițiate împotriva ei, suspiciându-se că au falsificat în mod repetat documentele oficiale în exercitarea sarcinilor sale, ca parte a unui grup organizat, în scopul obținerii ilegală de titlu a diferitelor proprietăți din centrul București. În temeiul prevederilor Legii nr. 92/1992 privind Organizația Justiției, reclamantul a fost suspendat automat de la postul ei în timpul procesului penal. La 18 septembrie 2001, ea a fost respinsă de la postul său printr-un ordin al Consiliului Suprem al Judiciului (Consiliul Superior al Magistraturii) pentru inaptitudinea profesională manifestă. La 15 iulie 2003, decizia a fost aprobată de Președintele Republicii și la 3 noiembrie 2003 a fost susținută de Curtea Înaltă de Cassare și Justiție (ex-Curtea Supremă de Justiție), la apelul reclamantului. La 9 octombrie 2001, procurorul de la Curtea Supremă de Justiție a inițiat anchetele penale împotriva reclamantului. 10. La 27 noiembrie 2001, reclamantul a fost arestat timp de treizeci de zile, pe ordinul procurorului, în legătură cu investigațiile penale împotriva ei. Reclamantul a apelat împotriva ordinului de arestare din motivul că nu a îndeplinit cerințele de drept intern sau cele prevăzute la art. 5 § 3 din Convenție. 11. La 5 decembrie 2001, Curtea de Apel din București a susținut ordinul de arestare. A constatat că dovezile din dosar au dezvăluit o suspiciune rezonabilă că a comis infracțiunile pe care le-a fost acuzată. Considerând că acțiunile sale, care sunt contrare politicii publice, au fost agravate de faptul că reclamantul era judecător în acel moment. La 14 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a susținut ordinul cu doi voturi împotrivă unuiu. Al treilea judecător și-a exprimat opinia separată că nu există motive de arestare a reclamantului. 12. La 19 decembrie 2001, Curtea de Apel a prelungit de treizeci de zile de detenție anterioară a reclamantului, la cererea procurorului. Acesta a constatat că: „ motivele invocate – având în vedere complexitatea cazului, care impune ca procurorul să ia măsurile de investigație indicate în cererea sa – constituie justificare suficientă în temeiul articolelor 155 și suiv. din Codul de procedură penală”. La 28 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a susținut hotărârea interlocutorie menționată. 13. La 24 ianuarie 2002, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului din cauza faptului că eliberarea reclamantului ar fi contrar politicii publice, având în vedere gravitatea infracțiunilor pe care le-a fost acuzată și riscul de a genera neîncrederea societății în sistemul judiciar. La 6 februarie 2002, Curtea Supremă a redus noul mandat de detenție la 15 zile. 14. La 7 februarie 2002, Curtea de Apel a prelungit detenția pentru încă treizeci de zile, din cauza faptului că mai existau motive invocate pentru arest. La 15 februarie 2002, Curtea Supremă a redus durata detenției la 15 zile din nou. 15. La 21 februarie 2002, Curtea de Apel a prelungit deținerea cu 19 zile din aceleași motive, pentru a permite procurorului să finalizeze investigațiile. La 5 martie 2002, Curtea Supremă a susținut hotărârea interlocutorie. 16. La 14 martie 2002, Curtea de Apel a respins o nouă cerere a procurorului pentru o altă prelungire a detenției anterioare a reclamantului, de la 15 aprilie la 14 mai 2002. Acesta a remarcat că reclamantul a fost suspendat de la poziția ei și a subliniat că presupusul pericol în ceea ce privește politica publică nu ar trebui evaluat în termeni abstracți. De asemenea, a remarcat că procurorul nu a făcut progrese în investigațiile după arestarea reclamantului și nu a efectuat măsurile procedurale pentru care a căutat în mod repetat o prelungire a detenției. La 15 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție a anulat decizia din cauza faptului că documentele din dosar au justificat prelungirea. 17. La 10 aprilie 2002, Curtea de Apel a respins, din aceleași motive ca înainte, o altă cerere de prelungire. La 12 aprilie 2002, Curtea Supremă a anulat din nou hotărârea interlocutoriei. 18. În următoarele hotărâri interlocutive în cazul în care Curtea de Apel nu a examinat detenția reclamantului, deoarece ea a fost „arestată în legătură cu alte proceduri penale” (punctul B de mai jos). 19. La 13 iunie 2002, reclamantul s-a angajat să fie judecat împreună cu alte persoane. Procesul a examinat aproximativ 40 de martori, documentele au fost transferate de la diferite autorități și mai multe rapoarte de experți prezentate. 20. Curtea de Apel a rendu hotărârea la 31 octombrie 2003, condamnând reclamantul de abuz de putere și falsificare și condamnându-o la cinci ani de închisoare. Condamnarea reclamantului a fost crescută la șapte ani de închisoare în apel (decizie din 28 februarie 2005 a Curții Supreme de Justiție) și a devenit finală la 24 martie 2006. 21. Reclamantul a fost eliberat din închisoare la 13 noiembrie 2007. 22. La 11 aprilie 2002, reclamantul a fost arestat de procuror la Curtea de Apel din București în legătură cu investigațiile penale împotriva ei. Procurorul a justificat ordinul său din cauza faptului că infracțiunea penală pe care a fost acuzată a fost pedepsită cu o închisoare de mai mult de doi ani și că libertatea sa continuă să se opună politicii publice. 23. La 23 aprilie 2002, reclamantul a fost îndreptat în fața Curții de Apel pentru examinarea recursului ei împotriva ordinului de arestare. La 24 aprilie, Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea interlocutivă; a susținut ordinul de arestare în următoarele termeni: „În temeiul articolului 140 ultimul paragraf din Codul de Procedură Penală, instanța poate anula ordinul de arestare ... numai dacă constată că măsura a fost ilegală. Cu toate acestea, în cazul de față, arestarea [aplicantului] îndeplinește condițiile prevăzute la art. 148 din Codul de Procedință Penală și criteriile prevăzute la art. 136 § 3 din Codul de Procedință Penală, pentru a asigura administrarea corectă a procedurilor penale; prin urmare, plângerea [aplicantului] împotriva ordinului de arest pare nefondată și este respinsă. ... În ceea ce privește cererea de eliberare condiționată de la arest, în conformitate cu articolele 1604 și 1606 § 5 din Codul de Procedură Penală, procurorul hotărăște o astfel de cerere în cursul fazei de urmărire și instanța care examinează meritele cauzei se ocupă de cererea făcută în timpul procesului penal. Prin urmare, instanța nu are competența de a examina cererea, în măsura în care cazul este în prezent în faza de urmărire penală, sub supravegherea exclusivă a procurorului.” Curtea a constatat, de asemenea, că procurorul a avut puterea de a emite ordinul de arestare și a respins plângerea reclamantului contrar. La 7 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție a susținut hotărârea interlocutivă, în special din cauza faptului că motivele care justificaseră impunerea măsurii preventive încă existau și, prin urmare, a continuat deținerea reclamantului era legală. 24. La 29 aprilie 2002, Curtea de Apel a prelungit detenția pentru încă 30 de zile, la cererea procurorului. Acesta a constatat că: „în continuare există motivele invocate pentru luarea măsurii, în ceea ce privește natura infracțiunii, circumstanțele faptelor și consecințele produse. În plus, prelungirea detenției preliminare este necesară, având în vedere complexitatea cazului, care necesită o examinare a mai multor martori, a diverselor anchete de experți, reunirea documentelor de la autoritățile și confruntări.” La 15 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins apelul reclamantului și a susținut hotărârea interlocutorie de mai sus. 25. La 29 mai 2002, Curtea de Apel a respins o altă cerere a procurorului și a refuzat să prelungească deținerea reclamantului pentru o lună. Acesta a remarcat că procurorul a adunat deja dovezile și nu a putut justifica necesitatea de a continua detenția reclamantului; de asemenea, a constatat că, având în vedere că reclamantul a fost respins din postul ei, nu mai există o problemă de politică publică. La 30 mai 2002, Curtea Supremă a anulat decizia de mai sus și a prelungit detenția cu șapte zile pentru a permite procurorului să adune mai multe dovezi, după cum a solicitat. 26. La 5 iunie 2002, reclamantul a fost comis pentru judecată de procuror, în abuz de putere și falsificare, în ceea ce privește faptele similare celor care fac obiectul anchetei în dosarul penal menționat anterior (descrise la A mai sus). 27. La 6 iunie 2002, Curtea de Apel a respins o nouă cerere de prelungire a procurorului și a ordonat eliberarea reclamantului, deoarece a considerat că motivele de detenție nu mai existau. În aceeași zi Curtea Supremă a anulat decizia; a afirmat că Curtea de Apel nu a dat motive pentru decizia sa și că eliberarea reclamantului va fi încă contrară politicii publice, deoarece aparent a comis mai multe infracțiuni similare. Prin urmare, aceasta a prelungit detenția în timp de judecată cu treizeci de zile. 28. La 24 iunie 2002, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului cu treizeci de zile din cauza faptului că: „având în vedere că există încă motivele care justificau luarea acestei măsuri, eliberarea ei ar fi foarte contrară politicii publice și ar aduce atingere anchetelor.” La 5 iulie 2002, Curtea Supremă a declarat inadmisibil un recurs depus de reclamant, având în vedere că o decizie de extindere a detenției a fost supusă recursului în același timp cu hotărârea privind fondurile cauzei. 29. La 1 august, 2 și 27 septembrie și 1 și 22 noiembrie 2002, Curtea de Apel a prelungit reținerea pentru treizeci de zile, cu aceeași justificare. La 15 august, 9 octombrie și 27 noiembrie 2002, Curtea Supremă a declarat apelurile respective inadmisibile ale reclamantului. În două ocazii – 13 septembrie și 10 decembrie 2002 – Curtea Supremă a susținut cu privire la meritul hotărârilor interlocutorii dictate de Curtea de Apel. O cerere de eliberare condiționată a fost, de asemenea, respinsă de Curtea de Apel la 22 noiembrie 2000 30. La 20 decembrie 2002, Curtea de Apel a pronunțat hotărârea în acest caz. Acesta a condamnat reclamantul de abuz de putere și falsificare și a condamnat-o la un an și șase luni de închisoare. Într-o decizie finală din 4 iunie 2003 Curtea Supremă de Justiție a susținut condamnarea, dar a redus condamnarea la un an și patru luni de închisoare. 31. Dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală privind detenția preventivă și prelungirea acestuia sunt prevăzute în Pantea c. România, nr. 33343/96, § 150, ECHR 2003VI (extracte). Procedura de depunerii de plângeri împotriva măsurilor preventive, inclusiv a detenției preventive, este descrisă în Tase c. România, nr. 29761/02, §§ 14-15, 10 iunie 2008.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă