Huuhtanen împotriva Finlandei

Reclamantul, dna Seija Kyllikki Huuhtanen, este un național finlandez născut în 1944 și trăiește în Helsinki. A fost reprezentată în fața Curții de către dl Markku Fredman, un avocat care practică în Helsinki. Guvernul finlandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, Ministerul pentru Afaceri Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul a fost angajat de către Comitetul de apel la șomaj (työttömyysturvalautakunta, arbetslöshetsnämnden) din 1996. La 4 aprilie 2002, a demisionat din postul său din cauza stresului cauzat de o atmosferă de lucru proastă.

Reclamantul a solicitat beneficiile de șomaj din fondul său de șomaj începând cu 5 aprilie 2002. La 21 august 2002, fondul a refuzat prestația pentru perioada cuprinsă între 5 aprilie și 3 iulie 2002. Concluziile fondului s-au bazat pe declarația obligatorie a comisiei de muncă (työvoimatoimikunta, arbetskraftskommissionen) care a ajuns la această concluzie cu patru voturi împotrivă cu doi. Într-o dată neespecificată, reclamantul a solicitat rectificarea deciziei fondului de șomaj. Acest lucru a fost respins, din nou pe baza declarației comisiei de muncă încheiate cu patru voturi împotrivă cu doi. Înainte de a apela împotriva deciziei fondului în favoarea Comitetului de apel la șomaj, care a fost angajatorul său anterior și cauza presupusă a demisionării sale, reclamantul a contactat Ministerul Justiției pentru a întreba cum va fi asigurat dreptul ei la proceduri imparțiale în cazul ei.

După ce a primit un răspuns pozitiv al Ministerului, a apelat la Comitetul de apel, susținând că a avut un motiv valabil de a demisiona. Ea a susținut că nu îi place metodele de lucru de la consiliu, că a fost intimidată și că a dezvoltat probleme de sănătate. Ea a solicitat pentru noi locuri de muncă tot timpul în timp ce lucrează pentru consiliu, dar fără succes. Ea a considerat că singura sa opțiune a fost de a demisiona din moment ce altfel ar fi devenit bolnavă. Cazul reclamantului a fost în primul rând pregătit în cadrul Comitetului de apel la șomaj de către un arbitru, dl M.E., și a fost apoi transferat la un alt referendum. La 30 aprilie 2003, Comitetul de apel la șomaj a respins apelul reclamantului.

Acesta a constatat că o persoană care demisionează fără un motiv valabil nu are dreptul la beneficii de șomaj timp de trei luni. Reclamantul nu a avut un motiv valabil medical de a demisiona și nu a prezentat dovezi clare despre presupusul bătăi. Conflictul intern la locul de muncă ar trebui să fie rezolvat într-un alt mod decât prin demisionare. Prin urmare, reclamantul nu a prezentat un motiv valabil pentru demisia sa. La 9 iulie 2003, reclamantul a recurs la Curtea de Asigurări (vakuutusoikeus, försäkringsdomstolen), reprezentând motivele de recurs deja prezentate în cadrul procedurii în fața comitetului de apel la șomaj. În plus, ea susține că toate referenții de la consiliu, și în special dl M.E., au fost prejudecate împotriva ei și ar fi trebuit să fi fost împiedicată să examineze cazul ei.

Curtea de Asigurare a solicitat comitetului de apel la șomaj pentru unele clarificări, pe care reclamantul a formulat-o. În 2004 și 2005, reclamantul a chemat Curtea de Asigurări de mai multe ori și a întrebat despre starea procedurii pentru a-i accelera. La 2 martie 2005, reclamantul a scris Ministrului Justiției și s-a plâns de modul în care a fost tratată cazul ei. La 12 iunie 2005, reclamantul a contactat Secretarul General (kansliapäällikkö, kanslichefen) al instanței și a solicitat că instanța să accelereze procedurile. La 16 iunie 2005, Tribunalul de Asigurare a constatat în primul rând că arbitrul atașat Comitetului de apel la șomaj, dl M.E., nu a participat la deliberări și nu a redactat decizia.

În orice caz, în conformitate cu legislația în vigoare, reclamațiile de parțialitate au trebuit să fie formulate imediat ce părțile au aflat de faptul care a provocat parțialitatea. Ea nu a dat un motiv valabil pentru a nu o face. În ceea ce privește meritul, instanța a respins apelul reclamantului prin trimiterea la raționamentul dat în decizia Comitetului de apel la șomaj. În conformitate cu art. 9, subsecțiunea 1, din Legea privind securitatea șomajului (työttömyysturvalaki, lagen om utkomstskyddd för arbetslösa, Legea nr. 602/1984, în vigoare la momentul respectiv), cei care au demisionat din locul de muncă fără o cauză valabil nu au dreptul la o alocație zilnică de șomaj pentru o perioadă de trei luni.

În conformitate cu secțiunea 3, subsecțiunea 3, din aceeași lege, o comisie a forței de muncă emite un aviz obligatoriu pentru fondul de șomaj, cu privire la condițiile prealabile prevăzute în secțiunea 9. Actul privind securitatea șomajului a fost revizuit în 2002 (Legea nr. 1290/2002). Dispozițiile aplicabile cazului în cauză au rămas nemodificate în legea revizuită. Capitolul 12, secțiunea 3, din Legea revizuită privind securitatea șomajului, prevede că Comitetul de apel la șomaj este autoritatea de apel la primul nivel în materie de securitate a șomajului. Guvernul numește președintele Comitetului de apel la șomaj, vicepreședintele și alți membri și deputații acestora timp de cinci ani pe rând.

Președintele, vicepreședintele și membrii avocati și deputații lor dețin o diplomă care îi propune să dețină postul de judecător. La președintele, vicepreședintele și membrii iau jurământul judecătorului sau să afirme un judecător în conformitate cu codul de procedură judiciară (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken). Consiliul de apel la șomaj reglementează chestiunile referitoare la administrarea justiției într-o divizie, cu cel puțin patru membri și cel puțin șase membri, președinți de președinte sau vicepreședinte al consiliului. Deciziile sunt luate prin prezentare, ceea ce înseamnă că un arbitru prezintă un memorandum și un proiect de decizie către membrii instanței.

Capitolul 12, secțiunea 3, din Legea revizuită privind securitatea șomajului, prevede, în plus, că, cu excepția cazului în care nu se prevede altfel, dispozițiile Legii de procedură judiciară administrativă (hallintolainkäyttölaki, förvaltningsproceslagen; Legea nr. 586/1996) se aplică la manipularea cazurilor de către Consiliu. În ceea ce privește parțialitatea, legea privind procedura judiciară administrativă se referă la capitolul 13 din Codul de procedură judiciară. Capitolul 13, secțiunea 1, din Codul de procedură judiciară prevede că un judecător nu poate auzi un caz în cazul în care acesta este discalificat pe oricare dintre motivele menționate în capitol. Acest lucru se aplică și celorlalți membri ai instanței, arbitrilor, deținătorilor de înregistrare și alții care iau decizii în instanță sau pot fi prezenți atunci când cazul este hotărât.

imparțialitatea unei instanțe este o cerință procedurală absolută și instanța trebuie să examineze problemele de parțialitate de oficiu. În conformitate cu capitolul 13, secțiunea 6, din Codul de Procedură Judicială, un judecător este discalificat, printre altele, în cazul în care, pe baza unei relații de serviciu sau altfel, judecătorul are o astfel de relație cu o parte la chestiune care, în special având în vedere natura chestiunei în cauză, există motive justificabile să se îndoiască de imparțialitatea judecătorului în cauză. Trataux préparatoires (HE 78/2000) clarifică faptul că apare o problemă de partid, de exemplu, atunci când judecătorul este angajatorul partidului. Capitolul 13, secțiunea 8 din Codul de Procedură Judicială prevede că trebuie făcută o cerere de partid de îndată ce părțile învață faptul care cauzează partidiunea.

Această dispoziție permite părților să facă o cerere de parțial dacă instanța sau judecătorul parțial nu a recunoscut, dintr-un motiv anume, parcialitatea ex officio.

The applicant, Ms Seija Kyllikki Huuhtanen, is a Finnish national who was born in 1944 and lives in Helsinki. She was represented before the Court by Mr Markku Fredman, a lawyer practising in Helsinki. The Finnish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Arto Kosonen of the Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant had been employed by the Unemployment Appeal Board (työttömyysturvalautakunta, arbetslöshetsnämnden) since 1996. On 4 April 2002 she resigned from her post due to stress caused by a bad working atmosphere. The applicant applied for unemployment benefit from her unemployment fund from 5 April 2002 onwards.

On 21 August 2002 the fund refused the benefit for the period from 5 April to 3 July 2002. It found that the applicant had not presented any valid reason for her resignation. The fund’s finding was based on the binding statement of the labour commission (työvoimatoimikunta, arbetskraftskommissionen) which had reached this conclusion by four votes to two. On an unspecified date the applicant requested rectification of the unemployment fund’s decision. This was rejected, again on the basis of the statement of the labour commission concluded by four votes to two. Before appealing against the fund’s decision to the Unemployment Appeal Board, which was her previous employer and the alleged cause of her resignation, the applicant contacted the Ministry of Justice to ask how her right to impartial proceedings was going to be secured in her case.

After receiving a positive reply from the Ministry, she appealed to the Appeal Board, claiming that she had had a valid reason to resign. She claimed that she did not like the working methods at the board, that she had been bullied and that she had developed health problems. She had applied for new jobs all the time while working for the board but without success. She felt that her only option was to resign since otherwise she would have become ill. The applicant’s case was first prepared in the Unemployment Appeal Board by a referendary, Mr M.E., and was then transferred to another referendary. On 30 April 2003 the Unemployment Appeal Board rejected the applicant’s appeal. It found that a person who resigns without a valid reason is not entitled to unemployment benefit for three months.

The applicant had not had a medically valid reason to resign nor had she presented clear evidence about the alleged bullying. The internal conflicts at the work place should have been solved in some other way than by resigning. The applicant had thus not presented a valid reason for her resignation. On 9 July 2003 the applicant appealed to the Insurance Court (vakuutusoikeus, försäkringsdomstolen), reiterating the grounds of appeal already submitted in the proceedings before the Unemployment Appeal Board. Moreover, she claimed that all referendaries on the board, and especially Mr M.E., were biased against her and should have been prevented from examining her case. The Insurance Court asked the Unemployment Appeal Board for some clarifications, which the applicant commented on.

In 2004 and 2005 the applicant called the Insurance Court several times and asked about the state of the proceedings in order to accelerate them. On 2 March 2005 the applicant wrote to the Minister of Justice and complained about the way her case had been treated. On 12 June 2005 the applicant contacted the Secretary-General (kansliapäällikkö, kanslichefen) of the court and asked that the court speed up the proceedings. On 16 June 2005 the Insurance Court first found that the referendary attached to the Unemployment Appeal Board, Mr M.E., had not participated in the deliberations and had not drafted the decision. In any case, according to the legislation in force, the partiality claims had to be made as soon as the parties learnt about the fact causing the partiality.

She had not given a valid reason for failing to do so. As to the merits, the court rejected the applicant’s appeal by referring to the reasoning given in the Unemployment Appeal Board’s decision. According to section 9, subsection 1, of the Unemployment Security Act (työttömyysturvalaki, lagen om utkomstskydd för arbetslösa, Act no. 602/1984, as in force at the relevant time), those who have resigned from their employment without a valid cause shall not be entitled to a daily unemployment allowance for a period of three months. According to section 3, subsection 3, of the same Act, a labour commission shall issue an opinion, binding on the unemployment fund, concerning the preconditions provided in section 9. The Unemployment Security Act was revised in 2002 (Act no. 1290/2002).

The provisions applicable to the present case have remained unchanged in the revised Act. Chapter 12, section 3, of the revised Unemployment Security Act provides that the Unemployment Appeal Board is the first-level appeal authority in matters pertaining to unemployment security. The Government shall appoint the Unemployment Appeal Board’s chairman, vice chairmen and other members and their deputies for five years at a time. The chairman, vice chairmen and lawyer members and their deputies shall hold a degree entitling them to hold the post of judge. When taking up their mandates the chairman, vice chairmen and members shall take a judge’s oath or give a judge’s affirmation as provided in the Code of Judicial Procedure (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken).

The Unemployment Appeal Board rules on matters concerning the administration of justice in a division, with at least four and at most six members, which is chaired by the chairman or vice chairman of the Board. The decisions are taken by presentation which means that a referendary presents a memorandum and a draft decision to the members of the court. Chapter 12, section 3, of the revised Unemployment Security Act further provides that, unless otherwise prescribed elsewhere, the provisions of the Administrative Judicial Procedure Act (hallintolainkäyttölaki, förvaltningsprocesslagen; Act no. 586/1996) shall apply to the handling of cases by the Board. As far as partiality is concerned, the Administrative Judicial Procedure Act refers to Chapter 13 of the Code of Judicial Procedure.

Chapter 13, section 1, of the Code of Judicial Procedure provides that a judge shall not hear a case if he or she is disqualified on any of the grounds mentioned in the Chapter. This applies also to the other members of the court, the referendaries, record keepers and others who make decisions in court or may be present when the case is decided. The impartiality of a court is an absolute procedural requirement and the court must examine the partiality issues ex officio. According to Chapter 13, section 6, of the Code of Judicial Procedure, a judge shall be disqualified, inter alia, if, on the basis of a service relationship or otherwise, the judge has such a relationship to a party to the matter that, especially in view of the nature of the matter at hand, there is justifiable reason to doubt the impartiality of the judge in the matter.

The travaux préparatoires (HE 78/2000) clarify that a partiality issue arises, for example, when the judge is the employer of the party. Chapter 13, section 8, of the Code of Judicial Procedure provides that a partiality claim must be made as soon as the parties learn about the fact causing the partiality. This provision allows the parties to make a partiality claim if the partial court or judge has not for some reason acknowledged the partiality ex officio.