RĂDULESCU v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
RĂDULESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2024)
Publicat la 19 februarie 2024 CUARTA SECȚIUNE Cerere nr. 5218/18 Mariana-Aurore RĂDULESCU împotriva României depusă la 17 ianuarie 2018 comunicat la 30 ianuarie 2024 OBJETORUL CAUZEI Cererea se referă la proceduri civile în care reclamantul a fost considerat vinovat de difamare. Reclamantul a fost contabilul principal al unui muzeu mare din Sibiu din 2002. Potrivit ei, nu a fost niciodată disciplinată sau sancționată de superiorii ei până la sosirea unui nou manager în 2015. După aceea, a început să aibă dificultăți grave în relațiile sale cu cele din urmă, ceea ce a dus la primirea de sancțiuni disciplinare în mai multe ocazii și a culminat cu concedierea ei din cauza sancțiunilor primite. Într-o ocazie, reclamantul a depus o plângere disciplinară împotriva superiorului ei, susținând că a folosit limbaj fals într-o conversație cu ea. Pleaca a fost respinsă de consiliul disciplinar al muzeului, pe motiv că managerul a fost desemnat de Ministerul Culturii și nu a putut fi reținut responsabil de consiliul disciplinar al muzeului. În altă ocazie, reclamantul a fost sancționat deoarece ea a fost absenți în timpul orelor de muncă din cauza participării la o audiere a instanței în care se examina problema sa de sancționare anterioară. A fost imputat că nu i-a informat angajatorul în scris, ci doar verbal despre absența. Reclamantul a depus, de asemenea, mai multe plângeri penale cu privire la presupusul ei hărțuire și intimidare care au dus la deschiderea anchetelor penale cu privire la superiorul. La 27 aprilie 2016, reclamantul a organizat un protest solo în fața muzeului, cu o banneră care conține următoarea inscripție: „Propun împotriva abuzurilor pe care le-am comise dl S.B.L., șeful muzeului, care a consistat în următoarele acțiuni repetate: insult, descreditare, nedreptate, discriminare, izolare, tentative de intimidare și persecuție. El a creat un mediu de lucru nesănătos, degradant și distructiv [...].” Ea a dat, de asemenea, un interviu unui ziar local în care ea a raportat aceleași acuzații în ceea ce privește superiorul ei. Ca urmare a celor de mai sus, superiorul reclamantului a inițiat o procedură de difamare civilă care s-a încheiat cu o hotărâre finală a Curții Regionale Sibiu din 17 iulie 2017, care a constatat că reclamantul este vinovat de difamare și a ordonat-o să-i plătească compensația și să publice partea operativă a hotărârii sale în presă. În ceea ce privește obținerea hotărârilor lor, instanța a declarat inadmisibilă mărturiile de doi martori chemati de către reclamant pe motivul că, în calitate de angajați ai muzeului, au avut, de asemenea, relații tense cu șeful muzeului. Prin urmare, instanța a considerat că reclamantul nu a demonstrat veracitatea declarațiilor de fapte formulate de ea și că hotărârile sale privind valoarea nu aveau o bază suficientă de fapt. Reclamantul se plânge că rezultatul procedurii constituie o încălcare a dreptului ei la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 din Convenție. A existat vreo ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în sensul articolului 10 § 1 din Convenție? Dacă este cazul, a fost că interferența prescrisă de lege și necesară în temeiul articolului 10 § 2 (a se vedea Ponta v. România, nr. 44652/18, § 62, 14 iunie 2022; și Morice v. Franța [GC], nr. 29369/10, § 126. CEDO 2015)? Guvernul este invitat să depună o copie completă a dosarului în cadrul procedurii interne.