BLADH v. SWEDEN

Reclamantul, dl Peter Bladh, este un național suedez născut în 1956 și locuiește în Eskilstuna. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Södergren, un avocat practicant la Stockholm. Guvernul suedez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl B. Sjöberg, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. De la anii 1980, reclamantul a fost membru al Fondului de șomaj pentru lucrători grafici (Grafikernas arbetslöshetskassa). În vara anului 2000, pentru un motiv necunoscut, reclamantul fie nu s-a calificat pentru prestație de șomaj, fie a încetat să se califice pentru aceasta. Prin urmare, pentru a discuta diferite programe de ocupare a forței de muncă, reclamantul a avut o întâlnire cu ofițerul său de șomaj la Agenția Publică pentru Ocupare (Arbetsförmedlingen). Ofițerul șomajului a informat reclamantul că, în temeiul unei opțiuni de „recalificare” prevăzute la articolele 12 și 19 din Legea privind asigurarea șomajului (Lagen om arbetslöshetsförsäkring, 1997:238; denumită în continuare „Legea din 1997”), reclamantul ar putea recalifica pentru încă trei sute de zile de beneficii de șomaj dacă a lucrat ca stagiar pentru municipiu timp de șaptezeci de ore pe lună pentru „seize de luni calendaristice”. În consecință, reclamantul a semnat un contract și la 7 august 2000 a început să lucreze ca stagiar pentru municipiul la o fabrică de reciclare a dispozitivelor electronice. Contractul prevede că programul de formare se încheie la 6 februarie 2001. În această perioadă se pare că reclamantul a fost plătit de Fondul pentru șomaj pentru lucrători grafici. La 21 decembrie 2000, Parlamentul a adoptat o lege (nu. 2000:1460) care a modificat art. 19 din Legea de 1997, eliminând astfel opțiunea de recalificare prin intermediul lucrărilor de stagiar. Legea a intrat în vigoare la 5 februarie 2001, adică, în ziua în care programul de formare al reclamantului trebuia să se încheie, și a avut ca efect că în viitor numai ocuparea forței de muncă convenționale ar putea recalifica pentru o perioadă suplimentară a beneficiilor de șomaj. Reclamantul a susținut că, în timpul iernii din 2000, când a devenit conștient de modificarea legii din 1997, el a încercat de mai multe ori în zadar să contacteze ofițerul său de la Agenția Publică pentru Ocupare și Fondul de șomaj pentru lucrătorii grafici, deoarece dacă modificarea ar fi aplicată strict și formal, el ar fi discalificat dintr-o altă perioadă de beneficii de șomaj. Astfel, el a dorit ca data finală a contractului său de muncă a stagiarului, și anume 6 februarie 2001, să fie prezentată, deoarece, în opinia sa, în conformitate cu dispozițiile articolului 19 original din Legea 1997, el ar fi îndeplinit cerința de a lucra șaptezeci de ore pe lună pentru „sase luni calendaristice” până la sfârșitul lunii ianuarie 2001. După ce reclamantul a încheiat programul de formare, el a solicitat o nouă perioadă de prestație de șomaj. Solicitarea sa a fost refuzată de Fondul de șomaj pentru lucrătorii grafici la 14 martie 2001, iar din nou la 2 iulie 2001, deoarece nu îndeplinește criteriile prevăzute la art. 12 din Legea din 1997. La 21 august 2002 a fost refuzată cererea de audiere orală pentru a auzi dovezi de la oficialii de la Agenția Publică pentru Ocupare și Fondul de șomaj pentru lucrătorii Graphici. 10. Prin hotărârea din 18 decembrie 2002, Tribunalul Administrativ al Județeanului a constatat împotriva reclamantului. Acesta a reiterat că, în conformitate cu dispozițiile tranzitorii ale modificării la Legea din 1997, numai un program de formare finalizat până la 5 februarie 2001 ar putea fi calificat pentru o perioadă suplimentară de beneficii de șomaj. La 11 mai 2004, în urma unui recurs suplimentar, Curtea Administrativă de Apel (kammarrätten) de la Stockholm a acordat reclamantului permis de a face recurs împotriva hotărârii de primă instanță. Curtea de Apel a solicitat, de asemenea, un aviz de la Inspecția pentru Asigurarea Șomajului (Inspectionen för arbetslöshetsförsäkring) 12. Reclamantul solicită o audiere orală la Curtea Administrativă de Apel. El a declarat că dorește să audă șeful Fondului pentru șomajul lucrătorilor grafici în ceea ce privește data la care Fondul a devenit conștient de modificarea legii din 1997 și de implicațiile acesteia. De asemenea, el a vrut să-i pună anumite întrebări de natură complexă, de exemplu dacă ar fi considerată încălcarea datoriei oficiale în cazul în care un oficial al Fondului ar avea cunoștințe anticipate de modificări legislative, dar a refuzat să informeze un membru al Fondului în acest sens. Prin decizia din 11 noiembrie 2004, instanța a constatat că o audiere orală nu este necesară și a refuzat cererea reclamantului. 13. La 18 noiembrie 2004, reclamantul a formulat noi cereri în scris, inclusiv o cerere de compensare pentru pierderea veniturilor cauzată de decizia imprevizibilă a Parlamentului de a modifica legislația. 14. Prin hotărârea din 17 decembrie 2004, Curtea Administrativă de Apel a susținut hotărârea Curții Administrative de Stat, declarând după cum urmează: „În primul rând, cererea [reclamantului] de compensare pentru pierderea veniturilor trebuie considerată drept o cerere de daune. Întrucât nu este în favoarea Curții Administrative de Apel să examineze o astfel de cerere, cererea reclamantului este refuzată în acest sens. Întrebarea în acest caz este modul în care ar trebui să se înțeleagă art. 19 subsecțiunea 1 din Legea privind asigurarea șomajului – [obligația] în care persoana trebuie să fi participat și, cu excepția cazului în care este împiedicată de motive speciale, să fie completată formarea profesională menționată în acest articol. Datorită ambiguității noțiunii efectuate anterior, noțiunea finalizată a fost alegetă pentru a clarifica că, în plus față de participarea la un program de formare, este o condiție ca acest program să fie finalizat. Obiectivul prevederii a fost de a preveni că o persoană asigurată, atunci când a participat pentru o perioadă suficient de lungă de timp, ar putea reduce programul în vederea obținerii beneficiilor de șomaj în schimb (Proiectul de lege 1988/89:100, anexa 12, p. 94). În aceste circumstanțe, și de la dispoziția tranzitorie a modificării care a intrat în vigoare la 5 februarie 2001 prevede fără ambiguitate că condițiile prevăzute la art. 19 din Legea privind asigurarea șomajului trebuie să fie îndeplinite la data intrării în vigoare, Curtea Administrativă de Apel constată că recursul trebuie respins.” 15. O cerere a reclamantului de concediu de recurs la Curtea Supremă Administrativă (Regeringsrätten) a fost refuzată la 17 mai 2006. 16. Înainte de amendamentele introduse prin legea nr. 2000:1460, art. 12 din Legea privind asigurarea șomajului prevedea că, pentru a deveni eligibil pentru prestația de șomaj, asiguratul a trebuit să „au avut un loc de muncă profitabil timp de cel puțin 6 luni și a efectuat lucrări timp de cel puțin 70 de ore pe lună calendaristică” pe o perioadă de douăsprezece luni imediat înainte de data șomajului. Secțiunea 19 din Act, intitulată „recalificare cerință”, prevedea că timpul în care asiguratul a participat și a finalizat – cu excepția cazului în care a fost împiedicat de motive speciale – formarea profesională este egală cu „încadrarea în muncă profitabilă” (în conformitate cu art. 12 din Act). 17. Amendamentele introduse prin legea nr. 2000:1460 a abolit opțiunea de recalificare prevăzută în secțiunea 19, care a avut ca efect faptul că lucrările stagiare nu ar putea mai fi considerate egale cu „încadrarea în muncă” cu excepția cazului în care a fost finalizată până la 5 februarie 2001. 18. În conformitate cu dispozițiile tranzitorii, programele de ocupare a forței de muncă care au fost recalificate anterior pentru o perioadă suplimentară a prestațiilor de șomaj ar continua să se califice, dacă acestea ar fi fost încheiate până la data intrării în vigoare a legislației de modificare și dacă o cerere de prestație de șomaj ar fi fost depusă cel târziu la 31 martie 2001.