- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 10 noiembrie 2009
- Stat pârât
- SWE
- Concluzia
- Inadmisibil
Bladh împotriva Suediei
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Peter Bladh, este un național suedez născut în 1956 și locuiește în Eskilstuna. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Södergren, un avocat practicant la Stockholm. Guvernul suedez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl B. Sjöberg, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. De la anii 1980, reclamantul a fost membru al Fondului de șomaj pentru lucrători grafici (Grafikernas arbetslöshetskassa). În vara anului 2000, pentru un motiv necunoscut, reclamantul fie nu s-a calificat pentru prestație de șomaj, fie a încetat să se califice pentru aceasta. Prin urmare, pentru a discuta diferite programe de ocupare a forței de muncă, reclamantul a avut o întâlnire cu ofițerul său de șomaj la Agenția Publică pentru Ocupare (Arbetsförmedlingen).
Ofițerul șomajului a informat reclamantul că, în temeiul unei opțiuni de „recalificare” prevăzute la articolele 12 și 19 din Legea privind asigurarea șomajului (Lagen om arbetslöshetsförsäkring, 1997:238; denumită în continuare „Legea din 1997”), reclamantul ar putea recalifica pentru încă trei sute de zile de beneficii de șomaj dacă a lucrat ca stagiar pentru municipiu timp de șaptezeci de ore pe lună pentru „seize de luni calendaristice”. În consecință, reclamantul a semnat un contract și la 7 august 2000 a început să lucreze ca stagiar pentru municipiul la o fabrică de reciclare a dispozitivelor electronice. Contractul prevede că programul de formare se încheie la 6 februarie 2001. În această perioadă se pare că reclamantul a fost plătit de Fondul pentru șomaj pentru lucrători grafici.
La 21 decembrie 2000, Parlamentul a adoptat o lege (nu. 2000:1460) care a modificat art. 19 din Legea de 1997, eliminând astfel opțiunea de recalificare prin intermediul lucrărilor de stagiar. Legea a intrat în vigoare la 5 februarie 2001, adică, în ziua în care programul de formare al reclamantului trebuia să se încheie, și a avut ca efect că în viitor numai ocuparea forței de muncă convenționale ar putea recalifica pentru o perioadă suplimentară a beneficiilor de șomaj. Reclamantul a susținut că, în timpul iernii din 2000, când a devenit conștient de modificarea legii din 1997, el a încercat de mai multe ori în zadar să contacteze ofițerul său de la Agenția Publică pentru Ocupare și Fondul de șomaj pentru lucrătorii grafici, deoarece dacă modificarea ar fi aplicată strict și formal, el ar fi discalificat dintr-o altă perioadă de beneficii de șomaj.
Astfel, el a dorit ca data finală a contractului său de muncă a stagiarului, și anume 6 februarie 2001, să fie prezentată, deoarece, în opinia sa, în conformitate cu dispozițiile articolului 19 original din Legea 1997, el ar fi îndeplinit cerința de a lucra șaptezeci de ore pe lună pentru „sase luni calendaristice” până la sfârșitul lunii ianuarie 2001. După ce reclamantul a încheiat programul de formare, el a solicitat o nouă perioadă de prestație de șomaj. Solicitarea sa a fost refuzată de Fondul de șomaj pentru lucrătorii grafici la 14 martie 2001, iar din nou la 2 iulie 2001, deoarece nu îndeplinește criteriile prevăzute la art. 12 din Legea din 1997. La 21 august 2002 a fost refuzată cererea de audiere orală pentru a auzi dovezi de la oficialii de la Agenția Publică pentru Ocupare și Fondul de șomaj pentru lucrătorii Graphici.
10. Prin hotărârea din 18 decembrie 2002, Tribunalul Administrativ al Județeanului a constatat împotriva reclamantului. Acesta a reiterat că, în conformitate cu dispozițiile tranzitorii ale modificării la Legea din 1997, numai un program de formare finalizat până la 5 februarie 2001 ar putea fi calificat pentru o perioadă suplimentară de beneficii de șomaj. La 11 mai 2004, în urma unui recurs suplimentar, Curtea Administrativă de Apel (kammarrätten) de la Stockholm a acordat reclamantului permis de a face recurs împotriva hotărârii de primă instanță. Curtea de Apel a solicitat, de asemenea, un aviz de la Inspecția pentru Asigurarea Șomajului (Inspectionen för arbetslöshetsförsäkring) 12. Reclamantul solicită o audiere orală la Curtea Administrativă de Apel.
El a declarat că dorește să audă șeful Fondului pentru șomajul lucrătorilor grafici în ceea ce privește data la care Fondul a devenit conștient de modificarea legii din 1997 și de implicațiile acesteia. De asemenea, el a vrut să-i pună anumite întrebări de natură complexă, de exemplu dacă ar fi considerată încălcarea datoriei oficiale în cazul în care un oficial al Fondului ar avea cunoștințe anticipate de modificări legislative, dar a refuzat să informeze un membru al Fondului în acest sens. Prin decizia din 11 noiembrie 2004, instanța a constatat că o audiere orală nu este necesară și a refuzat cererea reclamantului. 13. La 18 noiembrie 2004, reclamantul a formulat noi cereri în scris, inclusiv o cerere de compensare pentru pierderea veniturilor cauzată de decizia imprevizibilă a Parlamentului de a modifica legislația.
14. Prin hotărârea din 17 decembrie 2004, Curtea Administrativă de Apel a susținut hotărârea Curții Administrative de Stat, declarând după cum urmează: „În primul rând, cererea [reclamantului] de compensare pentru pierderea veniturilor trebuie considerată drept o cerere de daune. Întrucât nu este în favoarea Curții Administrative de Apel să examineze o astfel de cerere, cererea reclamantului este refuzată în acest sens. Întrebarea în acest caz este modul în care ar trebui să se înțeleagă art. 19 subsecțiunea 1 din Legea privind asigurarea șomajului – [obligația] în care persoana trebuie să fi participat și, cu excepția cazului în care este împiedicată de motive speciale, să fie completată formarea profesională menționată în acest articol.
Datorită ambiguității noțiunii efectuate anterior, noțiunea finalizată a fost alegetă pentru a clarifica că, în plus față de participarea la un program de formare, este o condiție ca acest program să fie finalizat.
Obiectivul prevederii a fost de a preveni că o persoană asigurată, atunci când a participat pentru o perioadă suficient de lungă de timp, ar putea reduce programul în vederea obținerii beneficiilor de șomaj în schimb (Proiectul de lege 1988/89:100, anexa 12, p. 94). În aceste circumstanțe, și de la dispoziția tranzitorie a modificării care a intrat în vigoare la 5 februarie 2001 prevede fără ambiguitate că condițiile prevăzute la art. 19 din Legea privind asigurarea șomajului trebuie să fie îndeplinite la data intrării în vigoare, Curtea Administrativă de Apel constată că recursul trebuie respins.” 15. O cerere a reclamantului de concediu de recurs la Curtea Supremă Administrativă (Regeringsrätten) a fost refuzată la 17 mai 2006. 16. Înainte de amendamentele introduse prin legea nr. 2000:1460, art. 12 din Legea privind asigurarea șomajului prevedea că, pentru a deveni eligibil pentru prestația de șomaj, asiguratul a trebuit să „au avut un loc de muncă profitabil timp de cel puțin 6 luni și a efectuat lucrări timp de cel puțin 70 de ore pe lună calendaristică” pe o perioadă de douăsprezece luni imediat înainte de data șomajului.
Secțiunea 19 din Act, intitulată „recalificare cerință”, prevedea că timpul în care asiguratul a participat și a finalizat – cu excepția cazului în care a fost împiedicat de motive speciale – formarea profesională este egală cu „încadrarea în muncă profitabilă” (în conformitate cu art. 12 din Act).
17. Amendamentele introduse prin legea nr. 2000:1460 a abolit opțiunea de recalificare prevăzută în secțiunea 19, care a avut ca efect faptul că lucrările stagiare nu ar putea mai fi considerate egale cu „încadrarea în muncă” cu excepția cazului în care a fost finalizată până la 5 februarie 2001. 18. În conformitate cu dispozițiile tranzitorii, programele de ocupare a forței de muncă care au fost recalificate anterior pentru o perioadă suplimentară a prestațiilor de șomaj ar continua să se califice, dacă acestea ar fi fost încheiate până la data intrării în vigoare a legislației de modificare și dacă o cerere de prestație de șomaj ar fi fost depusă cel târziu la 31 martie 2001.
1. The applicant, Mr Peter Bladh, is a Swedish national who was born in 1956 and lives in Eskilstuna. He was represented before the Court by Mr J. Södergren, a lawyer practising in Stockholm. The Swedish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr B. Sjöberg, of the Ministry for Foreign Affairs.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
Since the 1980s the applicant has been a member of the Graphic Workers Unemployment Fund (Grafikernas arbetslöshetskassa).
In the summer of the year 2000, for some unknown reason, the applicant either did not qualify for unemployment benefit or ceased to qualify for it. Accordingly, in order to discuss different employment programmes, the applicant had a meeting with his unemployment officer at the Public Employment Agency (Arbetsförmedlingen). The unemployment officer informed the applicant that by virtue of a “re-qualification” option set out in sections 12 and 19 of the Unemployment Insurance Act (Lagen om arbetslöshetsförsäkring, 1997:238; hereinafter “the 1997 Act”), the applicant could re-qualify for another three hundred days of unemployment benefit if he worked as a trainee for the municipality for seventy hours per month for “six calendar months”.
Accordingly, the applicant signed a contract and on 7 August 2000 began work as a trainee for the municipality at a plant for recycling electronic devices. The contract stipulated that the training programme was to end on 6 February 2001. During this period it appears that the applicant was paid by the Graphic Workers Unemployment Fund.
On 21 December 2000 Parliament passed a law (no. 2000:1460) which amended section 19 of the 1997 Act, thereby abolishing the re-qualification option through trainee work. The law entered into force on 5 February 2001, that is, the day before the applicant’s training programme was scheduled to end, and had the effect that in future only conventional employment could re-qualify for a further unemployment benefit period.
The applicant maintained that during the winter of 2000, when he became aware of the amendment to the 1997 Act, he tried several times in vain to contact his officer at the Public Employment Agency and the Graphic Workers Unemployment Fund, because if the amendment were applied strictly and formally, he would be disqualified from a further period of unemployment benefit. Thus he wanted the finishing date of his trainee work contract, namely 6 February 2001, to be brought forward, since in his view, in accordance with the provisions of the original section 19 of the 1997 Act, he would have fulfilled the requirement of working seventy hours per month for “six calendar months” by the end of January 2001.
After the applicant had concluded the training programme, he requested a further period of unemployment benefit. His request was refused by the Graphic Workers Unemployment Fund on 14 March 2001, and again on 2 July 2001, because he did not fulfil the criteria set out in section 12 of the 1997 Act.
The applicant appealed to the County Administrative Court (länsrätten) in Stockholm. On 21 August 2002 his request for an oral hearing in order to hear evidence from the officials at the Public Employment Agency and the Graphic Workers Unemployment Fund was refused.
By a judgment of 18 December 2002 the County Administrative Court found against the applicant. It reiterated that, under the transitional provisions of the amendment to the 1997 Act, only a training programme completed by 5 February 2001 could qualify for a further unemployment benefit period. The applicant had completed his trainee work on 6 February 2001, thus his situation was not covered by the transitional provisions.
On 11 May 2004, following a further appeal, the Administrative Court of Appeal (kammarrätten) in Stockholm granted the applicant leave to appeal against the first-instance judgment. The appellate court also requested an opinion from the Inspection for Unemployment Insurance (Inspektionen för arbetslöshetsförsäkring)
The applicant requested an oral hearing before the Administrative Court of Appeal. He stated that he wanted to hear the head of the Graphic Workers Unemployment Fund as regards the date on which the Fund had become aware of the amendment to the 1997 Act and its implications. He also wanted to ask him certain questions of a complex nature, for instance whether it would be considered a breach of official duty if an official of the Fund had advance knowledge of legislative amendments but refused to inform a member of the Fund thereof. By a decision of 11 November 2004, the court found an oral hearing unnecessary and refused the applicant’s request.
On 18 November 2004 the applicant made further submissions in writing, including a request for compensation for loss of income caused by the unpredictable decision of Parliament to amend the legislation.
By a judgment of 17 December 2004 the Administrative Court of Appeal upheld the judgment of the County Administrative Court, stating as follows: “Firstly, [the applicant’s] request for compensation for loss of income must be considered as a claim for damages. As it is not for the Administrative Court of Appeal to examine such a claim, the applicant’s request in this respect is refused. The question in the case is how section 19, subsection 1 of the Unemployment Insurance Act – [the requirement] that the individual must have participated in and, unless hindered by special reasons, completed vocational training mentioned therein – should be understood. Due to the ambiguity of the notion carried out previously used, the notion completed was chosen to clarify that, in addition to having participated in a training programme, it was a condition that such programme be finished. The purpose of the provision was to prevent that an insured person, when he had participated for a sufficiently long period of time, would be able to cut short the programme in order to obtain unemployment benefit instead (Government Bill 1988/89:100, annex 12, p. 94). In these circumstances, and since the transitional provision of the amendment which entered into force on 5 February 2001 unambiguously states that the conditions in section 19 of the Unemployment Insurance Act must have been fulfilled at the date of the entry into force, the Administrative Court of Appeal finds that the appeal must be rejected.”
A request by the applicant for leave to appeal to the Supreme Administrative Court (Regeringsrätten) was refused on 17 May 2006.
Before the amendments introduced by law no. 2000:1460, section 12 of the Unemployment Insurance Act stipulated that, in order to become eligible for unemployment benefit, the insured had to “have had gainful employment for at least 6 months and carried out work for at least 70 hours per calendar month” over a period of twelve months immediately prior to the date of unemployment. Section 19 of the Act, entitled “re-qualification requirement”, stipulated that time during which the insured had participated in and completed – unless hindered by special reasons – vocational training was equal to “gainful employment” (as set out in section 12 of the Act).
The amendments introduced by law no. 2000:1460 abolished the re-qualification option set out in section 19, which had the effect that trainee work could no longer be considered equal to “gainful employment” unless completed by 5 February 2001.
Under the transitional provisions, employment programmes which previously re-qualified for a further unemployment benefit period would continue to qualify, if they had been completed by the time the amending law entered into force, and if a request for unemployment benefit had been submitted no later than 31 March 2001.