MAKHANOV v. RUSSIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
MAKHANOV v. RUSSIA (CtEDO, 2009)
Prima secțiune decizia nr. 30927/05, de către Anatoliy MAKHANOV împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 26 noiembrie 2009 în calitate de Cameră compusă din: Christos Rozakis, Președintele, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, George Nicolaou, judecători și grefierul secțiunii Søren Nielsen, având în vedere cererea depusă la 20 iulie 2005, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritele cazului, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Anatoliy Sergeyevich Makhanov, este un național rus care s-a născut în 1954 și trăiește în Izhevsk. El este reprezentat în fața Curții de către dna Varaksina, avocat practicant la Izhevsk. Guvernul contestat este reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 17 decembrie 2002, un procuror adjunct al Naberezhnye Chelny a deschis o anchetă penală cu privire la achiziționarea presupusă frauduloasă a unui bilet de promisiune. Reclamantul a fost acuzat că a furat proprietatea societății de stat Tatelektromash prin intermediul cererii de plată în conformitate cu nota de promisiune. La 22 septembrie 2003, Curtea Orașului Naberezhnye Chelny a achitat reclamantul acuzațiilor. A considerat că cauza urmăririi fiscale a fost fondată pe supoziții și nu pe dovezi solide. Alți doi co-apăratori au fost considerați vinovați de fraudă. La 21 octombrie 2003, Curtea Supremă Tatarstan a respins un recurs de către procuror și a susținut hotărârea. La 11 ianuarie 2005, un procuror adjunct al Naberezhnye Chelny a inițiat proceduri penale împotriva reclamantului cu suspiciune de fraudă agravată. El a fost acuzat de aprovizionare greșită a fondurilor lui Tatelektromash prin utilizarea aceleiași notițe de promisiune pe care le-a cunoscut ca fiind o falsificare. La 8 aprilie 2005, Tribunalul orașului Naberezhnye Chelny a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la trei ani și șase luni de închisoare. La 13 mai 2005, Curtea Supremă Tatarstan a confirmat condamnarea în apel. În urma comunicării cererii, s-a constatat din concluziile guvernului că, la 10 august 2005, Presidiumul Curții Supreme din Tatarstan a acordat o cerere de către avocatul reclamant pentru instituirea procedurilor de supraveghere-reexaminare și a anulat hotărârile de primă instanță și de recurs din 8 aprilie și 13 mai 2005 în temeiul că reclamantul a fost achitat anterior de aceleași taxe. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 că, la 8 aprilie 2005, el a fost condamnat pentru infracțiunea pentru care a fost achitat anterior la 22 septembrie 2003. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 5, 6 și 13 din Convenție că instanțele au efectuat o evaluare necorespunzătoare a dovezilor, s-au îndreptat greșit în lege și i-au dat o penalitate mai grea decât cea prevăzută de lege. HOTĂRÂREA Curții reamintește art. 37 din Convenție care, în partea relevantă, citește după cum urmează: „1. În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și continue cererea; ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii, dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile acestuia.” Curtea observă că, prin scrisoarea din 5 iunie 2009, observațiile Guvernului au fost transmise reclamantului care a fost solicitat să prezinte observații împreună cu orice reclamație pentru satisfacție echitabilă în răspuns până la 7 august 2009. Nu a fost primit niciun răspuns din partea reclamantului. Prin scrisoarea din 11 septembrie 2009 trimisă prin corespondență înregistrată, reclamantul a fost recomandat că perioada autorizată pentru prezentarea observațiilor sale a expirat și că nu a fost solicitată o prelungire a timpului. Se atrage atenția asupra articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, care prevede că Curtea va ataca o procedură din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că reclamantul nu intenționează să urmărească cererea. Cu toate acestea, reclamantul nu a răspuns la rapoartele Curții. Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, reclamantul poate fi considerat că nu mai dorește să își continue cererea, în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că hotărârea care a constituit baza pentru plângerile reclamantei a fost anulată, dar reclamantul nu a informat Curtea cu privire la propunerea sa cu privire la această dezvoltare relevantă. În opinia Curții, necompatibil cu obligația de a participa efectiv la procedura, astfel cum este consemnat în art. 44 C din Regulamentul Curții. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se întrerupă aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție și să se excludă cazul din lista cazurilor. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se îndepărteze de cererea din lista cazurilor sale.