- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 1 decembrie 2009
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Akbulut împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE AKBULUT/TURKIE (Depunerea nr. 7076/05) HOTĂRÂREA STASBOURG 1 decembrie 2009 FINAL 01/03/2010 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Akbulut/Turcia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președintele, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, judecători și Sally Dolle, grefierul secțiunii care s-a deliberat în particular la 10 noiembrie 2009, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 7076/05) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dna Șennur Șensoy Akbulut („reclamantul”), la 23 februarie 2005. Reclamantul a fost reprezentat de dl S. Cengiz, avocat practicant la İzmir.
Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 30 ianuarie 2009, președintele secțiunii a doua a hotărât să anunțe cererea guvernului. De asemenea, s-a decis să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTUL Reclamantul s-a născut în 1969 și trăiește în İzmir. La 8 martie 2004, procurorul public İzmir a depus o acuzație împotriva reclamantului la Curtea de Magistrați İzmir pentru nerespectarea diverselor decizii administrative. El a solicitat ca reclamantul să fie condamnat în temeiul articolului 526 din Codul Penal. La 9 aprilie 2004, Curtea Magistratelor İzmir, fără a desfășura o audiere, a eliberat o hotărâre penală și a declarat reclamantul vinovat.
Curtea a condamnat reclamantul la trei luni de închisoare și la o amendă de 54.525 000 de persoane. În aceeași hotărâre, instanța a comutat condamnarea la o amendă. Prin urmare, reclamantul a fost amendat la un total de 381.495.000 TRL. La 20 mai 2004, Curtea Penală Izmir a respins recursul reclamantului fără a se desfășura o audiere. Această decizie a fost înaintat reclamantului la 7 septembrie 2004. Reclamantul a plătit amendă la 5 decembrie 2004. [1] HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că nu a putut să se apere personal sau prin asistență juridică, deoarece nu a existat nici o audiere publică în cazul ei. Ea a afirmat, de asemenea, că acuzarea procurorului public nu a fost îndeplinită în fața ei.
În acest sens, ea s-a plâns că a fost negată timp și facilități adecvate pentru pregătirea apărării sale și posibilitatea de a prezenta argumente și dovezi contrare, inclusiv examinarea martorilor, în încălcarea articolului 6 § 3 literele (a), (b) și (d) din convenție. Reclamantul a susținut în continuare, în temeiul articolului 7 din Convenție, că atât procurorul public, cât și instanțele au interpretat în mod greșit dreptul intern, deoarece omisiunile ei nu intră în domeniul de aplicare al articolului 526 din Codul penal. În baza articolului 8 din Convenție, reclamantul a afirmat că viața ei profesională și privată, în special reputația sa de avocat, ar fi afectată grav de hotărârile neloiale.
Invocând art. 13 din Convenție, ea a susținut, de asemenea, că procedura de recurs în fața Curții penale Izmir de Jurisdicție generală nu a constituit un mecanism eficace. În cele din urmă, ea s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că amenzile impuse ei prin hotărârea neloială i-au privat proprietatea. Curtea observă că plângerile formulate în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la echitatea procedurii, nu sunt, vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că această parte a cererii nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Cu toate acestea, în ceea ce privește celelalte plângeri formulate în temeiul articolelor 7, 8, 13 și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea constată că o examinare a materialelor prezentate la aceasta nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a acestor dispoziții.
Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie declarată inadmisibilă în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 10. În ceea ce privește fondul, în primul rând, Curtea consideră că, în cazul instantaniei, este mai adecvat să se ocupe de plângerile reclamantei în temeiul articolului 6 § 1 la nivel global, datorită caracterului suprapunerii chestiunilor și întrucât subpunctele articolului 6 § 3 pot fi considerate ca aspecte specifice ale garanției generale de echitate a primului paragraf. 11. Curtea observă că, în acest caz, în conformitate cu legislația internă relevantă care prevalează la momentul evenimentelor, nu s-a desfășurat o audiere publică în timpul procesului reclamantului.
Atât Curtea Magistratelor Izmir, care a eliberat ordinul penal și a amendat reclamantul, cât și Curtea Penală Izmir, care a examinat obiecția, și-au luat deciziile pe baza documentelor din dosar. Reclamantul nu a primit posibilitatea de a se apăra personal sau printr-un avocat în fața instanțelor care i-au determinat cazul. 12. Curtea reiterează că a examinat deja aceeași plângere în mai multe cazuri similare și a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ( Piroğlu și Karakaya c. Turcia , nr. 36370/02 și 37581/02, 18 martie 2008; Dağlı c. Turcia , nr. 28888/02, 27 noiembrie 2007; Karahanoğlu c. Turcia , nr. 74341/01, 3 octombrie 2006; Mevlüt Kaya c. Turcia , nr. 1383/02, 12 aprilie 2007; și Taner v. Turcia , nr. 38414/02, 15 februarie 2007 . De asemenea , a examinat prezentul caz și nu constată nicio circumstanță specială care ar cere să se depărteze de concluziile sale în hotărârile de mai sus.
13. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că procedura urmată de autoritățile judiciare a împiedicat reclamantul să își exercite apărarea. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. 15. În ceea ce privește satisfacția echitabilă, reclamantul a solicitat TRL 381.495.000 în ceea ce privește compensarea pecuniară. A solicitat în continuare 5000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. În sfârșit, reclamantul a solicitat EUR 4.735.75 în ceea ce privește taxele juridice care acoperă 26 de ore de muncă juridică, cheltuite în pregătirea și prezentarea acestui caz în fața Curții și 36 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile. 16. În ceea ce privește prejudiciile materiale, Curtea remarcă că nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii compatibile cu art. 6 din Convenție.
În consecință, nu are nicio atribuire în temeiul acestui șef (a se vedea Piroğlu și Karakaya, citat mai sus, § 72). 17. În plus, Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de reclamant. 18. În cele din urmă, având în vedere documentele în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului 1000 EUR pentru taxe juridice, costuri și cheltuieli. 19. Curtea consideră oportun ca dobânzile nejustificate să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerile în temeiul articolului 6 din Convenție și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; susține că constatarea unei încălcări constituie o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de solicitant; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, care va fi transformat în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 1 decembrie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Președintele grefierului Sally Dolle Françoise Tulkens [1] TRL 381.495.000 era echivalent cu aproximativ 200 de euro la momentul respectiv.
SECOND SECTION
CASE OF AKBULUT v. TURKEY (Application no. 7076/05) JUDGMENT STRASBOURG 1 December 2009 FINAL 01/03/2010 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Akbulut v. Turkey , The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, judges, and Sally Dollé, Section Registrar , Having deliberated in private on 10 November 2009, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 7076/05) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Ms Șennur Șensoy Akbulut (“the applicant”), on 23 February 2005.
The applicant was represented by Mr S. Cengiz, a lawyer practising in İzmir. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
On 30 January 2009 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3). THE FACTS
The applicant was born in 1969 and lives in İzmir.
On 8 March 2004 the İzmir Public Prosecutor filed an indictment against the applicant with the İzmir Magistrates' Court for non-compliance with various administrative orders. He requested that the applicant be sentenced pursuant to Article 526 of the Criminal Code. The indictment was not served on the applicant. On 9 April 2004 the İzmir Magistrates' Court, without holding a hearing, issued a penal order and found the applicant guilty as charged. The court sentenced the applicant to three months' imprisonment and to a fine of 54,525,000 Turkish Liras (TRL). In the same judgment, the court commuted the sentence of imprisonment to a fine. The applicant was therefore fined to a total of TRL 381,495,000. On 20 May 2004 the İzmir Criminal Court of General Jurisdiction dismissed the applicant's appeal without holding a hearing. This decision was served on the applicant on 7 September 2004. The applicant paid the fine on 5 December 2004 [1] . THE LAW
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that she had been unable to defend herself in person or through legal assistance, as there had been no public hearing in her case. She further stated that the indictment of the public prosecutor had not been served on her. In this respect, she complained that she had been denied adequate time and facilities for the preparation of her defence and the possibility of submitting counter arguments and evidence, including the examination of witnesses, in breach of Article 6 § 3 (a), (b) and (d) of the Convention.
The applicant further maintained under Article 7 of the Convention that both the Public Prosecutor and the courts had misinterpreted the domestic law as her omissions did not fall within the scope of Article 526 of the Criminal Code. Relying on Article 8 of the Convention, the applicant stated that her professional and private life, in particular her reputation as a lawyer, would be severely affected by the unfair judgments. Invoking Article 13 of the Convention, she also submitted that the appeal procedure before the İzmir Criminal Court of General Jurisdiction had not constituted an effective mechanism. Finally, she complained under Article 1 of Protocol No. 1 that the fine imposed on her by the unfair judgment had deprived her of her property.
The Court observes that the complaints raised under Article 6 of the Convention, concerning the fairness of the proceedings, are not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that this part of the application is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
However, as regards the remaining complaints raised under Articles 7, 8, 13 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the Court finds that an examination of the material submitted to it does not disclose any appearance of a violation of these provisions. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be declared inadmissible pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
As regards the merits, firstly, the Court considers that, in the instant case, it is more appropriate to deal with the applicant's complaints under Article 6 § 1 globally due to the overlapping nature of the issues and since the sub-paragraphs of Article 6 § 3 may be regarded as specific aspects of the general fairness guarantee of the first paragraph.
The Court observes that in the present case, in accordance with the relevant domestic law prevailing at the time of the events, no public hearing was held during the applicant's trial. Both the Izmir Magistrates' Court, which issued the penal order and fined the applicant, and the Izmir Criminal Court, which examined her objection, took their decisions on the basis of the documents in the case file. The applicant was not given the opportunity to defend herself in person or through a lawyer before the courts which determined her case.
The Court reiterates that it has already examined the same grievance in the several similar cases and found a violation of Article 6 § 1 of the Convention ( Piroğlu and Karakaya v. Turkey , nos. 36370/02 and 37581/02, 18 March 2008; Dağlı v. Turkey , no. 28888/02, 27 November 2007; Karahanoğlu v. Turkey , no. 74341/01, 3 October 2006; Mevlüt Kaya v. Turkey , no. 1383/02, 12 April 2007; and Taner v. Turkey , no. 38414/02, 15 February 2007). It has also examined the present case and finds no particular circumstances which would require it to depart from its findings in the aforementioned judgments.
In view of the above, the Court concludes that the procedure followed by the judicial authorities prevented the applicant from exercising her defence rights properly and thus rendered the criminal proceedings unfair.
Consequently, there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
Concerning just satisfaction, the applicant claimed TRL 381,495,000 in respect of pecuniary compensation. She further requested EUR 5,000 in respect of non-pecuniary damage. Finally, the applicant claimed EUR 4,735.75 in respect of legal fees covering 26 hours of legal work, spent in the preparation and presentation of this case before the Court, and EUR 36 in respect of costs and expenses.
As regards pecuniary damage, the Court notes that it cannot speculate as to what the outcome of proceedings compatible with Article 6 of the Convention would have been. Accordingly, it makes no award under this head (see Piroğlu and Karakaya , cited above, § 72).
Moreover, the Court considers that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage suffered by the applicant.
Finally, in the light of the documents in its possession, the Court considers it reasonable to award the applicant EUR 1,000 for legal fees, costs and expenses.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaints under Article 6 of the Convention admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds that the finding of a violation constitutes sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage suffered by the applicant; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, in respect of costs and expenses, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, which sum is to be converted into Turkish liras at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 1 December 2009, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Sally Dollé Françoise Tulkens Registrar President [1] TRL 381,495,000 was equivalent to approximately 200 euros at the time.