Skugar și alții împotriva Rusiei

1 Reclamantele, doamna Tamara Sergeyevna Skugar, doamna Lidiya Sergeyevna Dzyuba și doamna Aleksandra Ivanovna Gavrutenko, sunt cetățene ruse care s-au născut în 1936, 1939 și, respectiv, 1944, și locuiesc în orașul Tarko-Sale din Regiunea Yamalo-Nenețk a Federației Ruse. La 10 martie 1999, Guvernul a adoptat regulamentul privind Registrul Unic de Stat al Contribuabililor („Registrul”). Informațiile despre contribuabili urmau a fi introduse în Registru pe baza numerelor individuale de identificare a contribuabilului (индивидуальный номер налогоплательщика (ИНН), „numărul contribuabilului”). Numărul contribuabilului era o secvență din douăsprezece cifre care includea două cifre pentru inspectoratul fiscal regional, numărul de ordine al contribuabilului și valoarea de control.

La o dată nespecificată, reclamantele au depus cereri la inspectoratul fiscal districtual nr. 4 al Regiunii Yamalo-Nenețk pentru anularea numerelor lor de contribuabil, pe motivul că numerele „le-au fost atribuite din neștiință... deoarece acest număr este un precursor al semnului Antihristului, așa cum se spune în Apocalipsă, Revelația, 13:15-13:16”. Ele au susținut că nu refuzau să plătească impozite, ci doar căutau o posibilitate „de a exercita liber drepturile unui cetățean rus, fără numărul de identificare a contribuabilului”. La 28 ianuarie 2002, 7 octombrie 2003 și la alte date, inspectoratul fiscal a răspuns cererilor lor în următorii termeni: „O persoană care interacționează cu autoritatea fiscală nu primește un număr alocat, ci doar i se eliberează un certificat care arată statutul său de contribuabil și numărul contribuabilului.

Și există o distincție importantă; numărul nu înlocuiește numele creștin al persoanei și nu conține informații despre situația familială a persoanei sau despre relațiile cu părinții, prietenii sau alte persoane... În orice caz, numărul contribuabilului nu este, în esență, decât numărul contului său personal de la autoritatea fiscală. Numere similare au fost introduse pentru evidența plătitorilor de către Fondul de Pensii și de către Fondul de Securitate Medicală și Socială... În documentul final al celei de-a 7-a Sesiuni Plenare a Comisiei Teologice Sinodale a Bisericii Ortodoxe Ruse, ținută la Moscova la 19-20 februarie 2001, s-a făcut, în special, următoarea concluzie: acceptarea sau neacceptarea numerelor individuale nu este, în niciun caz, o chestiune religioasă sau o faptă păcătoasă.

Aceasta este o chestiune de alegere personală care nu are semnificație religioasă...” Inspectoratul fiscal a informat reclamanta că Ministerul Fiscal a pregătit pentru credincioșii ortodocși un chestionar special, aprobat de Consiliul Suprem al Clerului Ortodox (Архиерейский Собор) la 13-16 august 2000, și le-a invitat la biroul lor pentru o discuție. Nu este clar dacă reclamantele au participat la discuție și care a fost rezultatul acesteia. În aprilie 2004, reclamantele s-au plâns la o instanță, susținând că numărul contribuabilului le fusese „impus contrar convingerilor lor religioase”. Ele au susținut că ingerința în dreptul lor la libertatea de religie nu era absolut necesară, deoarece cerințele lor nu încălcau drepturile altor cetățeni și deoarece, înainte de 1994, sistemul fiscal funcționase fără niciun număr personal.

La 19 aprilie 2004, Tribunalul Districtual Purovski din Regiunea Yamalo-Nenețk a pronunțat o hotărâre cu privire la plângerea lor. Făcând trimitere la decizia Curții Constituționale din 10 iulie 2003 (a se vedea mai jos), Tribunalul Districtual a constatat că inspectoratul fiscal acționase în mod legal, în limitele competenței sale, și că alocarea numărului contribuabilului nu interferează cu viața privată a reclamantelor sau cu dreptul lor de a acționa în conformitate cu convingerile lor religioase. Reclamantele au depus o declarație de apel. Ele au susținut că statul a încălcat dreptul lor de a-și urma convingerile prin impunerea unui „semn al păcatului” asupra lor, sub forma numărului contribuabilului.

La 17 iunie 2004, Tribunalul Regional Yamalo-Nenețk a menținut hotărârea în apel. Acesta a subliniat că: „...numărul de identificare nu înlocuiește numele persoanei și poate fi folosit, alături de alte date contabile fiscale, exclusiv în scopuri de impozitare; nu aduce atingere persoanei cetățeanului sau drepturilor sale.” La 10 iulie 2003, Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă o plângere a unui grup de persoane care susținuseră că atribuirea unui număr de contribuabil fără consimțământul contribuabilului încălca drepturile lor constituționale la respectarea vieții lor private și la libertatea de religie și de credință. Aceasta a constatat, în special, următoarele: „Numărul contribuabilului este un cod numeric format din douăsprezece cifre secvențiale...

Astfel, orice apariție în numărul contribuabilului a unei anumite cifre care ar putea răni sentimentele religioase ale contribuabilului este întâmplătoare; numărul contribuabilului nu înlocuiește numele persoanei și va fi utilizat, alături de alte date fiscale, exclusiv în scopuri de evidență fiscală. În consecință, nu există niciun motiv pentru a afirma că [articolul 84 din Codul fiscal] încalcă dreptul la libertatea de religie sau interdicția de a colecta, stoca, utiliza și difuza informații despre o persoană, fără consimțământul acesteia. În plus, Codul fiscal nu împiedică modificarea numărului contribuabilului în cazurile în care convingerile religioase ale contribuabilului impun aceasta...

Întrucât [articolul 84 din Codul fiscal] nu aduce atingere, ca atare, drepturilor și libertăților constituționale ale reclamanților, prezenta plângere este inadmisibilă...” Articolul 84 § 8 din Codul fiscal (Legea federală nr. 46-FZ din 31 iulie 1998) prevede: „Fiecărui contribuabil... i se atribuie un număr unic de identificare a contribuabilului. Autoritățile fiscale vor menționa numărul contribuabilului în toate documentele trimise contribuabilului.

Fiecare contribuabil va menționa numărul său de contribuabil în toate declarațiile, rapoartele, cererile și alte documente prezentate autorităților fiscale...” Prin Legea federală nr. 137-FZ din 27 iulie 2006, la articolul 84 § 8 din Codul fiscal a fost adăugat următorul paragraf: „Persoanele fizice care nu sunt înregistrate ca întreprinzători persoane fizice au dreptul de a nu menționa numerele lor de contribuabil în documentele prezentate, cu condiția să fi indicat datele lor personale, enumerate la alineatul 1 al articolului 84 [nume, dată și loc de naștere, adresă, pașaport și cetățenie].” La 7 martie 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a adoptat o adresare către credincioși cu privire la numerele de identificare a contribuabilului.

Acesta a reținut, în special, următoarele: „Vrem să afirmăm clar: nu vă temeți de simbolurile și semnele exterioare, pentru că nicio amăgire creată de dușman pentru sufletele oamenilor nu poate birui harul lui Dumnezeu care abundă în Sfânta Biserică... Celor care încearcă să lege numerele de identificare de «semnul antihristului» le reamintim că tradiția sfinților părinți a înțeles semnele drept un semn care atestă lepădarea deliberată de Hristos... În pofida acestei tradiții, se susține uneori că un act tehnologic ar putea, de la sine, să creeze tulburare în adâncurile cele mai intime ale sufletului uman, ducând la uitarea lui Hristos. O astfel de superstiție este în contradicție cu interpretarea ortodoxă a Revelației Sfântului Ioan Teologul, potrivit căreia «semnul Fiarei» va fi primit de cei care își pun în mod deliberat credința în el, «doar de dragul minunilor sale mincinoase» (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Niciun semn exterior nu poate dăuna sănătății spirituale a persoanei, decât dacă este o consecință a trădării deliberate a lui Hristos și a profanării credinței...” În 1986, Curtea Supremă a Statelor Unite a pronunțat o hotărâre în cauza Bowen v. Roy, 476 U.S. 693 (1986), în care părinții unui copil de doi ani au susținut că utilizarea unui număr de securitate socială pentru identificarea fiicei lor i-ar „fura sufletul” și ar încălca convingerile lor religioase native americane. Cu o majoritate, Curtea Supremă a hotărât împotriva părinților, susținând următoarele: „Cauzele noastre au recunoscut de mult o distincție între libertatea credinței individuale, care este absolută, și libertatea conduitei individuale, care nu este absolută.

Această cauză implică doar a doua preocupare... Niciodată, după știința noastră, Curtea nu a interpretat Primul Amendament ca impunând Guvernului însuși să se comporte în moduri care, în credința persoanei, vor sprijini dezvoltarea sa spirituală sau pe cea a familiei sale. Clauza privind libera exercitare pur și simplu nu poate fi înțeleasă ca impunând Guvernului să își desfășoare propriile afaceri interne în moduri care să corespundă convingerilor religioase ale anumitor cetățeni. Așa cum Guvernul nu poate insista ca apelanții să se angajeze în vreo formă stabilită de observanță religioasă, tot așa, apelanții nu pot pretinde ca Guvernul să se alăture practicilor lor religioase alese, prin abținerea de la utilizarea unui număr pentru identificarea fiicei lor.

În consecință, Roy nu poate avea câștig de cauză pe baza obiecției sale religioase față de utilizarea de către Guvern a unui număr de securitate socială pentru fiica sa mai mult decât ar putea avea câștig de cauză pe baza unei obiecții religioase sincere față de mărimea sau culoarea dulapurilor de arhivă ale Guvernului. Clauza privind libera exercitare oferă persoanei protecție împotriva anumitor forme de constrângere guvernamentală; nu îi conferă persoanei dreptul de a dicta conduita procedurilor interne ale Guvernului... Cerința statutară ca solicitanții să furnizeze un număr de securitate socială este pe deplin neutră din punct de vedere religios și se aplică în mod uniform. Nu există nicio susținere că ar exista vreo încercare a Congresului de a discrimina în mod insidios sau vreo suprimare ascunsă a anumitor convingeri religioase...

Concluzionăm așadar că reglementarea guvernamentală care, în mod indirect și incidental, impune o alegere între obținerea unui beneficiu guvernamental și aderarea la convingerile religioase este complet diferită de acțiunea sau legislația guvernamentală care criminalizează activitatea inspirată religios sau impune, în mod inevitabil, o conduită pe care unii o consideră obiectabilă din motive religioase... În aplicarea unei cerințe, aparent neutră și aplicabilă uniform, pentru administrarea programelor de asistență socială care ajung la multe milioane de persoane, Guvernul are dreptul la o latitudine largă...

În lipsa dovezii unei intenții de a discrimina împotriva anumitor convingeri religioase sau împotriva religiei în general, Guvernul își îndeplinește sarcina [probei] atunci când demonstrează că o cerință contestată pentru beneficii guvernamentale, neutră și uniformă în aplicarea sa, este un mijloc rezonabil de promovare a unui interes public legitim...” O cauză ulterioară în fața Curții Supreme a Statelor Unite, Employment Div. v. Smith, 494 U.S. 872 (1990), a privit două persoane care au fost concediate de la locul lor de muncă pentru ingerarea de peyote în scopuri sacramentale, în cadrul unei ceremonii a Bisericii Native Americane căreia îi aparțineau.

Curtea Supremă și-a confirmat abordarea, constatând următoarele: „Deși un stat ar «interzice libera exercitare [a religiei]» încălcând clauza dacă ar urmări să interzică efectuarea (sau abținerea de la) acte fizice exclusiv din cauza motivației lor religioase, clauza nu scutește persoana de obligația de a se conforma unei legi care interzice (sau impune) incidental efectuarea unui act pe care credința sa religioasă îl impune (sau îl interzice), dacă legea nu este îndreptată în mod specific împotriva practicii religioase și este, în rest, constituțională, aplicată celor care se angajează în actul specificat din motive nereligioase... Capacitatea Guvernului de a aplica interdicții general aplicabile asupra conduitelor dăunătoare social, ca și capacitatea sa de a duce la îndeplinire alte aspecte ale politicii publice, «nu poate depinde de măsurarea efectelor unei acțiuni guvernamentale asupra dezvoltării spirituale a unui obiector religios.»...

A condiționa obligația unei persoane de a se supune unei astfel de legi de coincidența legii cu convingerile sale religioase, cu excepția cazului în care interesul statului este «imperios» – permițându-i, în virtutea convingerilor sale, «să devină o lege pentru sine însuși»,... – contrazice atât tradiția constituțională, cât și bunul-simț.”

The applicants, Mrs Tamara Sergeyevna Skugar, Mrs Lidiya Sergeyevna Dzyuba and Mrs Aleksandra Ivanovna Gavrutenko, are Russian nationals who were born in 1936, 1939 and 1944, respectively, and live in the town of Tarko-Sale in the Yamalo-Nenetskiy Region of the Russian Federation. On 10 March 1999 the Government adopted regulations on the Unified State Register of Taxpayers (the “Register”). Information on taxpayers was to be entered in the Register on the basis of taxpayer's individual identification numbers (индивидуальный номер налогоплательщика (ИНН), the “taxpayer's number”). The taxpayer's number was a twelve-digit sequence which included two digits for the regional tax inspectorate, the taxpayer's sequential number, and the check value.

On an unspecified date the applicants submitted applications to district tax inspectorate no. 4 of the Yamalo-Nenetskiy Region to have their taxpayers' numbers cancelled on the ground that the numbers “had been assigned to them through ignorance... because that number is a forerunner of the mark of the Antichrist as it is said in the Apocalypse, Revelation, 13:15-13:16”. They claimed that they did not refuse to pay taxes but merely sought an opportunity “to exercise freely the rights of a Russian citizen without the taxpayer's identification number”. On 28 January 2002, 7 October 2003 and other dates the tax inspectorate responded to their applications in the following terms: “An individual interacting with the tax authority is not assigned a number, he is merely issued with a certificate showing his status as a taxpayer and the taxpayer's number.

And there is an important distinction; the number does not replace the person's Christian name and it does not contain information on the person's family status or relationships with parents, friends or other persons... In any event, the taxpayer's number is, in essence, nothing more than the number of his personal account at the tax authority. Similar numbers were introduced for accounting of payers by the Pension Fund and the Medical and Social Security Fund... In the final document of the 7th Plenary Session of the Synodal Theological Commission of the Russian Orthodox Church held in Moscow on 19-20 February 2001 the following conclusion, in particular, was made: acceptance or non-acceptance of individual numbers is not, by any means, a religious question or a sinful deed.

This is a matter of personal choice that has no religious significance...” The tax inspectorate informed the applicant that the Tax Ministry had prepared for Orthodox believers a special questionnaire approved by the Orthodox Highest Clergy Council (Архиерейский Собор) on 13-16 August 2000, and invited them to their offices for a discussion. It is unclear whether the applicants attended the discussion and what its outcome was. In April 2004 the applicants complained to a court, claiming that the taxpayer's number had been “imposed on them contrary to their religious convictions”. They submitted that the interference with their right to freedom of religion was not absolutely necessary, because their demands did not violate other citizens' rights and because before 1994 the tax system had operated without any personal numbers.

On 19 April 2004 the Purovskiy District Court of the Yamalo-Nenetskiy Region gave a judgment on their complaint. Referring to the Constitutional Court's decision of 10 July 2003 (see below), the District Court found that the tax inspectorate had lawfully acted within its competence and that the allocation of the taxpayer's number did not interfere with the claimants' private life or their right to act in accordance with their religious beliefs. The applicants lodged a statement of appeal. They claimed that the State had violated their right to follow their beliefs by imposing on them a “mark of sin” in the form of the taxpayer's number. On 17 June 2004 the Yamalo-Nenetskiy Regional Court upheld the judgment on appeal.

It emphasised that: “...the identification number does not replace the person's name and may be used, alongside with other tax accounting data, solely for the purposes of taxation; it does not encroach on the citizen's person or rights.” On 10 July 2003 the Constitutional Court declared inadmissible a complaint by a group of individuals who claimed that attribution of a taxpayer's number without the taxpayer's consent violated their constitutional rights to respect for their private life and to freedom of religion and belief. It found, in particular, as follows: “The taxpayer's number is a numerical code consisting of twelve sequential digits... Thus, any appearance in the taxpayer's number of a certain number that might hurt the taxpayer's religious feelings is fortuitous; the taxpayer's number does not replace the person's name and shall be used, alongside with other tax data, solely for the purposes of tax accounting.

Accordingly, there is no reason to assert that [Article 84 of the Tax Code] violates the right to freedom of religion or the prohibition on collecting, storing, using and disseminating information about an individual without his or her consent. Besides, the Tax Code does not prevent the taxpayer's number from being changed in cases where the taxpayer's religious convictions so require... Since [Article 84 of the Tax Code] does not encroach, as such, on the claimants' constitutional rights and freedoms, the present complaint is inadmissible...” Article 84 § 8 of the Tax Code (Federal Law no. 46-FZ of 31 July 1998) provides: “Every taxpayer... shall be assigned a unique identification taxpayer's number.

The tax authorities shall mention the taxpayer's number in all documents sent to the taxpayer. Every taxpayer shall mention his taxpayer's number in all declarations, reports, statements and other documents submitted to the tax authorities...” By Federal Law no. 137-FZ of 27 July 2006, the following paragraph was added to Article 84 § 8 of the Tax Code: “Individuals who are not registered as self-employed entrepreneurs shall have the right not to mention their taxpayer's numbers in the submitted documents on the condition that they have listed their personal data enumerated in paragraph 1 of Article 84 [name, date and place of birth, address, passport and citizenship].” On 7 March 2000 the Holy Synod of the Russian Orthodox Church adopted an appeal to believers concerning taxpayer's identification numbers.

It held, in particular, as follows: “We want to state clearly: fear not the external symbols and signs, for no delusion created by the enemy to human souls may prevail the God's grace that abounds in the Holy Church... To those who attempt to link the identification numbers with the 'antichrist's mark' we remind that the tradition of the holy fathers understood the marks as a sign certifying deliberate repudiation of Christ... In spite of that tradition it is occasionally claimed that a technological act allegedly may, by itself, create turmoil in the innermost depths of the human soul leading to Christ's oblivion. Such a superstition is at variance with the Orthodox interpretation of the Revelation of St John the Divine, according to which the 'mark of the Beast' will be received by those who deliberately put faith in him 'solely for the sake of his false miracles' (St John Chrysostom).

No external mark may harm the spiritual health of the person unless it is a consequence of deliberate treason of Christ and profanation of faith...” In 1986, the United States Supreme Court issued a judgment in the case of Bowen v. Roy, 476 U.S. 693 (1986), in which the parents of a two-year-old child contended that using a social security number to identify their daughter would “steal her soul” and violate their native American religious beliefs. By a majority, the Supreme Court found against the parents, holding as follows: “Our cases have long recognized a distinction between the freedom of individual belief, which is absolute, and the freedom of individual conduct, which is not absolute.

This case implicates only the latter concern... Never to our knowledge has the Court interpreted the First Amendment to require the Government itself to behave in ways that the individual believes will further his or her spiritual development or that of his or her family. The Free Exercise Clause simply cannot be understood to require the Government to conduct its own internal affairs in ways that comport with the religious beliefs of particular citizens. Just as the Government may not insist that appellees engage in any set form of religious observance, so appellees may not demand that the Government join in their chosen religious practices by refraining from using a number to identify their daughter.

As a result, Roy may no more prevail on his religious objection to the Government's use of a Social Security number for his daughter than he could on a sincere religious objection to the size or color of the Government's filing cabinets. The Free Exercise Clause affords an individual protection from certain forms of governmental compulsion; it does not afford an individual a right to dictate the conduct of the Government's internal procedures... The statutory requirement that applicants provide a Social Security number is wholly neutral in religious terms, and uniformly applicable. There is no claim that there is any attempt by Congress to discriminate invidiously, or any covert suppression of particular religious beliefs...

We conclude then that government regulation that indirectly and incidentally calls for a choice between securing a governmental benefit and adherence to religious beliefs is wholly different from governmental action or legislation that criminalizes religiously inspired activity or inescapably compels conduct that some find objectionable for religious reasons... In the enforcement of a facially neutral and uniformly applicable requirement for the administration of welfare programs reaching many millions of people, the Government is entitled to wide latitude... Absent proof of an intent to discriminate against particular religious beliefs or against religion in general, the Government meets its burden [of proof] when it demonstrates that a challenged requirement for governmental benefits, neutral and uniform in its application, is a reasonable means of promoting a legitimate public interest...” A subsequent case before the United States Supreme Court, Employment Div.

v. Smith, 494 U.S. 872 (1990), concerned two individuals who were fired from their job for ingesting peyote for sacramental purposes at a ceremony of their Native American Church. The Supreme Court affirmed its approach, finding as follows: “Although a State would be 'prohibiting the free exercise [of religion]' in violation of the Clause if it sought to ban the performance of (or abstention from) physical acts solely because of their religious motivation, the Clause does not relieve an individual of the obligation to comply with a law that incidentally forbids (or requires) the performance of an act that his religious belief requires (or forbids) if the law is not specifically directed to religious practice and is otherwise constitutional as applied to those who engage in the specified act for nonreligious reasons...

The government's ability to enforce generally applicable prohibitions of socially harmful conduct, like its ability to carry out other aspects of public policy, 'cannot depend on measuring the effects of a governmental action on a religious objector's spiritual development.'... To make an individual's obligation to obey such a law contingent upon the law's coincidence with his religious beliefs, except where the State's interest is 'compelling' – permitting him, by virtue of his beliefs, 'to become a law unto himself,'... – contradicts both constitutional tradition and common sense.”