SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3008/03 prezentate de Bice QUADRINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care are loc la 15 decembrie 2009 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători și Sally Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 august 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: reclamanta, Bice Quadrini, este un cetățean italian, născut în 1940 și rezident în Sora. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. Baldassini, avocat în Sora. Guvernul italian (adică, mai mult decât atât) a fost reprezentat de agentul său, E. Spatafora, și de co-agentul său, dl N. Lettieri. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta era proprietara unui teren de construcție situat la Sora și înregistrat la cadastru, fișa 22, parcela 86. Prin decretul din 16 iunie 1976, Banca pentru Midi Consorzio di bonifica della Conca di Sora ) a fost autorizată să ocupe de urgență o parte din terenul recurentei în vederea exproprierii acesteia pentru motive de interes public, pentru a realiza construirea acestui drum. La 18 iulie 1983, recurenta încheie cu societatea B. C. S. un acord de cesiune a părții de teren care fusese ocupată, și anume 980 metri pătrați, prin care exproprierea a fost formalizată în sensul Legii nr. 385 din 1980. În conformitate cu această lege, societatea B. C. S. a vărsat în titlu suma de 4 735 000 ITL, sub rezerva stabilirii despăgubirii definitive după adoptarea unei legi de stabilire a criteriilor specifice de despăgubire pentru terenurile construibile. Prin hotărârea nr. 223 din 15 iulie 1983, publicat la 19 iulie 1983, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 385 din 1980, pe motiv că aceasta supunea dreptul la despăgubiri unei legi viitoare. Prin intermediul acestei hotărâri, Legea nr. 2359 din 1865, care prevedea că dreptul la expropriere a unui teren corespundea valorii de piață a acestuia, a fost din nou în vigoare. Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, convertit în Legea nr 359 din 8 august 1992, a introdus, la art. 5a, noi criterii de calculare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor construibile. De trei ori, și anume la 22 iulie 1993, 15 aprilie 1994 și 9 octombrie 1996, recurenta a solicitat în zadar municipalitatea pentru ca aceasta să stabilească dreptul definitiv de proprietate asupra terenurilor. Printr-un act de punere în aplicare notificat la 27 octombrie 2000, recurenta a introdus în fața Tribunalului din Cassino o acțiune de obținere a dreptului de proprietate și a dreptului de proprietate. Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa din 21 februarie 2002, Tribunalul din Cassino a declarat că dreptul recurentei de a obține dreptul de a obține dreptul de proprietate era prevăzut, pe motiv că actul de cedare a terenului fusese încheiat cu mai mult de zece ani înainte de data primei cereri de plată a dreptului de proprietate, adică la 22 iulie 1993. Această hotărâre nu a fost atacată în justiție și a câștigat putere de lucru judecat la 8 aprilie 2003. GRIEF Invochează art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge că nu a fost despăgubită ca urmare a exproprierii proprietății sale. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale din cauza refuzului autorităților de a-i acorda o competență de expropriere. Aceasta contestă hotărârea Tribunalului din Cassino și susține că termenul de prescripție a dreptului său de a obține dreptul la despăgubiri a început să curgă în ziua publicării hotărârii Curții Constituționale din 1983 și nu la data actului de cesiune a terenului. Instanța din Cassino nu a atacat hotărârea Tribunalului din Cassino în fața instanței judecătorești și, dacă este cazul, în fața Curții de Casație. Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare examinarea excepiei din partea guvernului, întrucât cererea este inadmisibilă din următoarele motive. Curtea este supusă unei examinări aprofundate a dreptului aplicabil în perioada în cauză în cauza Spordino n [GC], citată anterior (§ 47-61). Cu această ocazie, Comisia a luat act de faptul că, prin intermediul declarației de neconstituționalitate din 1983, Legea nr. 2359 din 1865 și-a exercitat din nou efectele și, prin urmare, era posibil ca exproprierii să solicite dreptul de proprietate în fața instanțelor civile, în limita valorii de piață a terenului, ceea ce au făcut reclamanții în numeroase cauze similare (a se vedea Maria Pia Marchie c. Italia, nr 58492/00, §§ 28-32, 30 septembrie 2008). Curtea constată că reclamanta nu a fost despăgubită în momentul în care a fost expropriată. Cu toate acestea, în cazul în care este adevărat că este vorba despre oportunitatea creată prin hotărârea Curții Constituționale din 1983 prin solicitarea unei despăgubiri în sensul Legii 2359 din 1865, aceasta a așteptat să o facă la 22 iulie 1993. Or, trebuie să se constate că, chiar dacă instanța ar fi aplicat termenul de zece ani începând cu 19 iulie 1983, adică data publicării hotărârii Curții Constituționale, el nu ar fi putut decât să constate depășirea termenului menționat și să declare prescrierea dreptului recurentei de a fi despăgubită. În aceste împrejurări, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul președinte
de la requête n
o
30908/03
présentée par Bice QUADRINI
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 15 décembre 2009 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 août 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Bice Quadrini, est une ressortissante italienne, née en 1940 et résidant à Sora. Elle est représentée devant la Cour par M
e
R.
Baldassini, avocat à Sora.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante était propriétaire d’un terrain constructible sis à Sora et enregistré au cadastre, feuille 22, parcelle 86.
Par un arrêté du 16 juin 1976, la «
Banque pour le Midi
» (
Cassa per il Mezzogiorno
) approuva le projet de construction d’une route sur une partie du terrain de la requérante.
Par un arrêté préfectoral du 23 août 1977, la société B. C. S. (
Consorzio di bonifica della Conca di Sora
) fut autorisée à occuper d’urgence une partie du terrain de la requérante en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique, afin de procéder à la construction de ladite route.
Le 18 juillet 1983, la requérante conclut avec la société B. C. S. un accord de cession de la partie de terrain qui avait été occupée, à savoir 980
mètres carrés, par lequel l’expropriation fut formalisée au sens de la loi n
o
385 de 1980. En application de cette loi, la société B. C. S. versa au titre d’acompte la somme de 4
735
000 ITL, sous réserve de fixer l’indemnisation définitive une fois adoptée une loi fixant les critères d’indemnisation spécifiques pour les terrains constructibles.
Par l’arrêt n
o
223 du 15 juillet 1983, publié le 19 juillet 1983, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnelle la loi n
o
385 de 1980 au motif que celle-ci soumettait l’indemnisation à l’adoption d’une loi future. Par l’effet de cet arrêt, la loi n
o
2359 de 1865, prévoyant que l’indemnité d’expropriation d’un terrain correspondait à la valeur marchande de celui-ci, fut à nouveau en vigueur.
Le décret-loi n
o
333 du 11 juillet 1992, converti en loi n
o
359 du 8
août
1992, introduisit, dans son article 5
bis
, des nouveaux critères pour calculer l’indemnité d’expropriation des terrains constructibles.
A trois reprises, à savoir les 22 juillet 1993, 15 avril 1994 et 9
octobre
1996, la requérante sollicita en vain la municipalité pour que celle-ci fixe l’indemnité définitive.
Par un acte d’assignation notifié le 27 octobre 2000, la requérante introduisit devant le tribunal de Cassino une action visant à obtenir l’indemnité d’expropriation, ainsi qu’une indemnité d’occupation.
Par un jugement déposé au greffe le 21 février 2002, le tribunal de Cassino déclara que le droit de la requérante à obtenir l’indemnité d’expropriation était prescrit, au motif que l’acte de cession du terrain avait été conclu plus de dix ans avant la date de la première demande de paiement de l’indemnité, soit le 22 juillet 1993.
Ce jugement ne fut pas attaqué en justice et acquit force de chose jugée le 8 avril 2003.
GRIEF
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint de ne pas avoir été indemnisée à la suite de l’expropriation de son terrain.
La requérante allègue une violation de son droit au respect de sa propriété en raison du refus des autorités de lui accorder une indemnité d’expropriation. Elle conteste le jugement du tribunal de Cassino et affirme que le délai de prescription de son droit à obtenir l’indemnité avait commencé à courir le jour de la publication de l’arrêt de la Cour Constitutionnelle de 1983 et non pas à la date de l’acte de cession du terrain.
Le Gouvernement s’oppose en excipant du non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que la requérante n’a pas attaqué le jugement du tribunal de Cassino devant la cour d’appel et, le cas échéant, devant la Cour de cassation.
La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de se pencher sur l’examen de l’exception soulevée par le Gouvernement, puisque la requête est irrecevable pour les raisons suivantes.
La Cour s’est livrée à un examen approfondi du droit applicable dans la période en question dans l’affaire
Scordino n
o
1
[GC], précitée (§§ 47-61). A cette occasion, elle a pris note de ce que par l’effet de la déclaration d’inconstitutionnalité de 1983, la loi n
o
2359 de 1865 avait à nouveau déployé ses effets. Il était dès lors loisible aux expropriés de demander l’indemnité d’expropriation devant les tribunaux civils, à concurrence de la valeur marchande du terrain, ce que les requérants dans des nombreuses affaires similaires firent (voir
Maria Pia
Marchi c. Italie
, n
o
58492/00, §§
28-32, 30 septembre 2008).
La Cour constate que la requérante n’a pas été indemnisée au moment de l’expropriation. Cependant, s’il est vrai qu’elle saisit l’opportunité créée par l’arrêt de la Cour constitutionnelle de 1983 en sollicitant une indemnisation au sens de la loi 2359 de 1865, elle attendit pour le faire le 22 juillet 1993.
Or, force est de constater que, même si le tribunal avait fait courir le délai décennal à compter du 19 juillet 1983, soit la date de publication de l’arrêt de la Cour constitutionnelle, il n’aurait pu que constater le dépassement dudit délai et déclarer la prescription du droit de la requérante à être indemnisée.
Dans ces circonstances, la Cour estime que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente