CASE OF ZHEZHOVSKI v. NORTH MACEDONIA

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE ZHEZHOVSKI v. NORTH MACEDONIA (Aplicarea nr. 52572/18) HOTĂRÂREA Strasburg 6 februarie 2024 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Zhezhovski v. Macedonia de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Lorraine Schembri Orland , Președintele Jovan Ilievski, Diana Sârcu , judecători și Dorothee von Arnim, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 52572/18) împotriva Republicii Macedoniei de Nord depusă cu Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 1 Noiembrie 2018 de către un cetățean macedonean/citizen al Macedoniei de Nord, dl Mitko Zhezhovski, care s-a născut în 1960 și locuiește în Bitola („depozitorul”), și care a fost reprezentat de dl S. Angeleski, un avocat practicant în Skopje; hotărârea de a anunța plângerea privind presupusa arbitrare a deciziilor instanțelor interne în cadrul procedurilor de contra-execuție guvernului Macedoniei de Nord („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna D. Djonova, și de a declara restul cererii inadmisibil; observațiile părților; având deliberat în particular la 16 ianuarie 2024, Emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: OBIECTUL CAUZEI Cauza Se referă la presupusa arbitrare a hotărârilor instanțelor interne în cadrul procedurii de contra-execuție ( δротивиδврууваае ), în încălcarea articolului 6 din Convenție. La 7 noiembrie 2013, Curtea de Primă Instanță a Bitola („curtea de primă instanță”) a ordonat reclamantului să plătească costurile pentru reclamant. Această decizie a fost pusă în aplicare („decizia forțată”). În iunie 2017, clauza de finalitate (клауשула δа δравосилност) în ceea ce privește decizia forțată a fost anulată cu efect final, rezultând că decizia devenind admisibilă la apel. La 17 Octombrie 2017 Curtea de Apel din Bitola („curtea de apel”) a anulat decizia aplicată. În timp ce procedurile menționate mai sus erau încă în curs, reclamantul a depus o cerere de contra-execuție împotriva contestatorului, cerând rambursarea sumei plătite. La 4 noiembrie 2017, după repartizare, reclamantul a trimis o copie a hotărârii instanței de primă instanță din 17 octombrie 2017 (a se vedea punctul 2 mai sus), primită de instanța de primă instanță la 6 noiembrie 2017 (cum a fost confirmată în scris de această instanță). La 22 ianuarie 2018, după un alt mandat, instanța de primă instanță a acordat parțial cererea reclamantului, având în vedere că clauza de finalitate a deciziei aplicate a fost anulată. La 20 aprilie 2018, instanța de apel a anulat decizia din 22 ianuarie 2018 și a respins cererea reclamantului, constatând că anularea clauzei de finalitate nu a constituit un motiv pentru o contrapunere și că nu există dovezi că decizia depusă a fost anulată cu efect final. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 că instanțele interne și-au respins arbitrar cererea de contra-execuție, în lipsa hotărârii din 17 octombrie 2017. La 23 februarie 2022, Guvernul a prezentat o declarație unilaterală în care au recunoscut că, în circumstanțele speciale ale cazului, au existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a oferit reclamantului să plătească o sumă de bani pentru a acoperi orice prejudiciu moral, împreună cu orice cost și cheltuieli. În plus, au solicitat Curtea să pună în aplicare aplicarea din lista sa de cauze în conformitate cu art. 37 din Convenție. La 23 martie 2022, reclamantul s-a opus atacului, argumentând în special că, în temeiul dreptului intern, numai o hotărâre a Curții care constată că o încălcare ar putea servi drept motive pentru redeschiderea cauzei. Prodanov c. Macedonia de Nord (nr. 73087/12, §§ 25, 10 iunie 2021) și Radika Prevozi DOO Ljubljana c. Macedonia de Nord (nr. 52003/18, §§ 6-7, 21 Martie 2023, cu alte referințe), și anume faptul că nu se poate spune cu suficientă certitudine că procedura de redeschidere a procedurii de contra-execuție ar fi disponibilă dacă Curtea să accepte declarația unilaterală a guvernului și să scoată din lista sa, Curtea respinge cererea guvernului. Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, deoarece el nu a invocat, fie în apelurile sale împotriva deciziei de primă instanță înainte de cea de-a doua mandată și împotriva deciziei din 22 ianuarie 2018 sau în procedura de primă instanță după cea de-a doua mandată, faptul că decizia din 17 octombrie 2017 nu a fost luată în considerare; nici nu a depus o cerere civilă de îmbogățire ilegală. Principiile generale în ceea ce privește epuizarea căilor interne de recurs au fost rezumate în Vučković și alții c. Serbia ((obiecție preliminară) [GC], nr. 17153/11 și altele 29, §§ 69-77, 25 martie 2014). Este imaterial dacă reclamantul și-a prezentat plângerea în cadrul procedurii anterioare celui de-al doilea mandat, deoarece procedurile respective nu s-au încheiat cu o decizie finală. În plus, recursul reclamantului împotriva deciziei din 22 ianuarie 2018 se referă la partea cererii sale (dobânzile statistice și costurile procedurii) care a fost respinsă de instanța de primă instanță, și nu la principala cerere (returnarea sumei supuse ordinului de aplicare a aplicării măsurilor), care a fost susținută; prin urmare, nu este rezonabil ca reclamantul să fie obligat să pună în pericol concluziile instanței de primă instanță care au fost în avantajul său. În sfârșit, echivalentul plângerii reclamantei în ceea ce privește decizia instanței de apel din 20 aprilie 2018 se referă la ignorarea deciziei din 17 octombrie 2017. În absența unor exemple de jurisprudență internă relevantă, Curtea nu poate concluziona că o cerere civilă de îmbogățire ilegală ar constitui un remediu adecvat sau eficace în sensul acestei plângeri. Prin urmare, Curtea respinge obiecțiile guvernului, în plus, această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Principiile generale au fost rezumate în Pavlović și altele c. Croația v. Croația (n. 13274/11, §§ 42-45, 2 aprilie 2015). În special, o greșeală de fapt sau de drept de către instanța națională, care este atât de evidentă încât să fie caracterizată ca o „eroare majoră” poate să perturbe echitatea procedurii impuse de art. 6 (ibid., § 45). 10. În decizia sa din 20 aprilie 2018, instanța de apel a anulat hotărârea instanței de judecată și a respins cererea de contra-execuție a reclamantului din cauza exclusivă a faptului că nu există dovezi că decizia de la 7 Noiembrie 2013 a fost invalidă. Curtea a ajuns la această concluzie, în ciuda faptului că reclamantul a prezentat la instanța de primă instanță o copie a deciziei din 17 octombrie 2017 care a anulat cea din 7 noiembrie 2013. Curtea de primă instanță a primit această depunere și l-a inclus în dosar (a se vedea punctul 3 mai sus). Guvernul nu a formulat argumente plauzibile că decizia din 17 octombrie 2017 nu a avut, din niciun motiv, în cazul în care instanța de apel a decis în cele din urmă cazul. Prin urmare, este imaterial ca reclamantul să-l prezinte înainte de cel de-al doilea mandat (și final) și că nu a susținut din nou după cel de-al doilea mandat că decizia forțată a fost anulată. În astfel de circumstanțe, Curtea nu poate să concludă că instanța de apel a comis o eroare de fapt manifestă cu privire la hotărârea din 17 octombrie 2017 (a se vedea, de asemenea, Pavlović și alții , citată mai sus, § 49). În cele din urmă, nu există nici o indicație în hotărârea instanței de apel că a considerat că, prin prezentarea hotărârii din 17 Octombrie 2017, reclamantul a modificat sau a depășit cererea de contrapunere prezentată inițial. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție. Reclamantul a solicitat echivalentul de aproximativ 900 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material (cantitatea care face obiectul executării) și 30.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, precum și echivalentul de 16.180 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și de 1.480 EUR în ceea ce privește cele suportate în fața Curții. 13. Curtea nu dispune de nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. În acest sens, se referă la posibilitatea de a solicita reclamantului de a solicita deschiderea procedurii în temeiul articolului 400 din Legea privind procedurile civile, care ar permite examinarea proaspătă a cererii sale (a se vedea Strezovski și alții c. Macedonia de Nord , nr. 14460/16 și altele 7 , § 95, 27 februarie 2020 . Hotărârea pe o bază echitabilă, acordă reclamantului 3,600 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi taxabil. 14. Curtea respinge reclamația în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea instanțelor interne, deoarece reclamantul nu a demonstrat că acestea au fost suportate pentru prevenirea sau repararea încălcării în cauză. Având în vedere documentele în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea EUR 1.220 pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii dinaintea Curții, plus orice impozit care îi poate fi imputabil. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; Deține litera (a) faptul că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 3,600 EUR (3 mii șase sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1,220 EUR (2000 două sute douăzeci și douăzeci de euro), plus orice impozit care poate fi taxat reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 februarie 2024, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Dorothee von Arnim Lorraine Schembri Orland Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF ZHEZHOVSKI v. NORTH MACEDONIA

(Application no. 52572/18)

JUDGMENT

STRASBOURG

6 February 2024

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Zhezhovski v. North Macedonia,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Lorraine Schembri Orland

, President

,

Jovan Ilievski,

Diana Sârcu

, judges

,

and Dorothee von Arnim,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

52572/18) against the Republic of North Macedonia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 1

November 2018 by a Macedonian/citizen of North Macedonia, Mr Mitko Zhezhovski, who was born in 1960 and lives in Bitola (“the applicant”), and who was represented by Mr S. Angeleski, a lawyer practising in Skopje;

the decision to give notice of the complaint concerning the alleged arbitrariness of the domestic courts’ decisions in counter-enforcement proceedings to the Government of North Macedonia (“the Government”), represented by their Agent, Ms D. Djonova, and to declare the remainder of the application inadmissible;

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 16 January 2024,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1.

The case concerns the alleged arbitrariness of the domestic courts’ decisions in proceedings for counter-enforcement (

противизвршување

), in violation of Article 6 of the Convention.

2

.

On 7 November 2013 the Bitola Court of First Instance (“the first-instance court”) ordered the applicant to pay costs to the respondent. That order was enforced (“the enforced decision”). In June 2017 the finality clause (

клаузула за правосилност

) in respect of the enforced decision was quashed with final effect, resulting in the decision becoming amenable to appeal. On 17

October 2017 the Bitola Court of Appeal (“the appellate court”) quashed the enforced decision.

3

.

While the above-mentioned proceedings were still ongoing, the applicant lodged a claim for counter-enforcement against the respondent, seeking reimbursement of the amount paid. On 4 November 2017, following remittal, the applicant sent the first-instance court a copy of the appellate court’s decision of 17 October 2017 (see paragraph 2 above), which was received by the first-instance court on 6 November 2017 (as confirmed by that court in writing). On 22 January 2018, following another remittal, the first-instance court partly granted the applicant’s claim, given that the finality clause of the enforced decision had been quashed. On 20 April 2018 the appellate court overturned the decision of 22 January 2018 and dismissed the applicant’s claim, finding that the quashing of the finality clause was not a ground for counter-enforcement and that there was no evidence that the enforced decision had been quashed with final effect.

4.

The applicant complained under Article 6 that the domestic courts had arbitrarily dismissed his claim for counter-enforcement, in disregard of the decision of 17 October 2017.

THE COURT’S ASSESSMENT

Preliminary issue: the Government’s unilateral declaration

5.

On 23 February 2022 the Government submitted a unilateral declaration in which they acknowledged that in the special circumstances of the case there had been a violation of Article

6 § 1 of the Convention and offered to pay the applicant a sum of money to cover any and all non-pecuniary damage together with any costs and expenses. They further requested the Court to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention. On 23 March 2022 the applicant objected to the striking-out, arguing in particular that under domestic law, only a judgment of the Court finding a violation could serve as grounds for reopening the case.

6.

For reasons similar to those given in

Prodanov v. North Macedonia

([Committee], no.

73087/12, §§

23

‑

25, 10 June 2021) and

Radika Prevozi DOO Ljubljana v. North Macedonia

([Committee], no. 52003/18, §§ 6-7, 21

March 2023, with further references), namely that it cannot be said with a sufficient degree of certainty that the procedure for reopening of the counter-enforcement proceedings would be available were the Court to accept the Government’s unilateral declaration and strike the case out of its list, the Court rejects the Government’s request.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

7.

The Government argued that the applicant had failed to exhaust domestic remedies, in that he had not raised, either in his appeals against the first-instance decision before the second remittal and against the decision of 22 January 2018 or in the first-instance proceedings after the second remittal, the fact that the decision of 17 October 2017 had not been taken into consideration; nor had he lodged a civil claim for unlawful enrichment. The general principles in respect of exhaustion of domestic remedies have been summarised in

Vučković and Others v. Serbia

((preliminary objection) [GC], nos.

17153/11 and 29

others, §§

69-77, 25

March 2014). It is immaterial whether the applicant raised his complaint in the proceedings before the second remittal as those proceedings did not end with a final decision. Furthermore, the applicant’s appeal against the decision of 22 January 2018 concerns the part of his claim (statutory interest and the costs of the proceedings) that was dismissed by the first-instance court, and not the main claim (reimbursement of the sum subject to the enforcement order), which was upheld; hence it is unreasonable that the applicant should be required to challenge the findings of the first-instance court which had been to his advantage. Lastly, the gist of the applicant’s complaint in respect of the appellate court’s decision of 20 April 2018 concerns its disregard of the decision of 17 October 2017. In the absence of examples of relevant domestic case-law, the Court cannot conclude that a civil claim for unlawful enrichment would be an adequate or effective remedy for the purposes of this particular complaint. The Court therefore dismisses the Government’s objections.

8.

This complaint is furthermore not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

9.

The general principles have been summarised in

Pavlović and Others v. Croatia

(no. 13274/11, §§ 42-45, 2 April 2015). In particular, an error of fact or law by the national court which is so evident as to be characterised as a “manifest error” may be such as to disturb the fairness of the proceedings required by Article 6 (ibid., § 45).

10.

In its decision of 20 April 2018, the appellate court overturned the lower court’s decision and dismissed the applicant’s counter-enforcement claim for the sole reason that there was no evidence that the decision of 7

November 2013 had been invalid. The court reached that conclusion despite the fact that the applicant had submitted to the first-instance court a copy of the decision of 17 October 2017 quashing the one of 7 November 2013. The first-instance court received that submission and included it in the file (see

paragraph 3 above). The Government did not make any plausible arguments that the decision of 17 October 2017 had, for any reason, not been in the case file when the appellate court had ultimately decided the case. It is therefore immaterial that the applicant submitted it before the second (and final) remittal and that he did not argue again after the second remittal that the enforced decision had been quashed. In such circumstances, the Court cannot but conclude that the appellate court made a manifest factual error by overlooking the decision of 17 October 2017 (see, similarly,

Pavlović and Others

, cited above, § 49). Lastly, there is no indication in the appellate court’s decision that it considered that, by submitting the decision of 17

October 2017, the applicant had amended or exceeded the counter-enforcement claim initially submitted.

11

.

There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

12.

The applicant claimed the equivalent of approximately 900 euros (EUR) in respect of pecuniary damage (the amount subject to enforcement) and EUR 30,000 in respect of non-pecuniary damage, as well as the equivalent of EUR 16,180 in respect of costs and expenses incurred before the domestic courts and EUR 1,480 for those incurred before the Court.

13.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. In this connection, it refers to the possibility available to the applicant to request the reopening of the proceedings under section 400 of the Civil Proceedings Act, which would allow for a fresh examination of his claim (see

Strezovski and Others v. North Macedonia

, nos.

14460/16 and 7 others, § 95, 27 February 2020). Ruling on an equitable basis, it awards the applicant EUR 3,600 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable.

14.

The Court dismisses the claim in respect of costs and expenses before the domestic courts as the applicant failed to demonstrate that these were incurred for the prevention or redress of the violation at issue. Having regard to the documents in its possession, the Court considers it reasonable to award EUR

1,220 for costs and expenses incurred in the proceedings before the Court, plus any tax that may be chargeable to him.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the application admissible;

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 3,600 (three thousand six hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 1,220 (one thousand two hundred and twenty euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 6 February 2024, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Dorothee von Arnim

Lorraine Schembri Orland

Deputy Registrar

President