CtEDO 12.01.2010 Auto

CASE OF SECELEANU AND OTHERS v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
12.01.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of P1-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF SECELEANU AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

Primul reclamant s-a născut în 1922 și a murit în 2006. Ceilalți doi solicitanți s-au născut în 1948 și, respectiv, în 1946 și trăiesc în București. În 1950, Apartamentele nos. 203 și 215 situate în București, Vasile Conta nr. 7-9, proprietatea B.M., au fost confiscate de stat în conformitate cu decretul 92/1950 privind naționalizarea. B.M. a fost tatăl vitreg al S.D., S.D. în 1994 S.D. împreună cu fratele său B.R. a căutat să declare criza nulă și nulă și să recupereze proprietatea celor două apartamente. La 8 februarie 1995, Tribunalul de Primă Instanță a permis acțiunea S.D. și a ordonat restabiliu în integritate a celor două apartamente. Cu toate acestea, pe baza unui certificat de moștenire, B.R. nu a avut loc în cadrul procedurii. Un recurs de către autoritățile a fost respins la 20 noiembrie 1995 de către Curtea de județul București, care a considerat că convulsiunea este ilegală. La 12 mai 1997, la cererea S.D., Consiliul Comunal București, având în vedere faptul că hotărârea din 8 februarie 1995 a devenit executivă, a ordonat restituirea apartamentelor 203 și 215. a asigurat recunoașterea judiciară a dreptului său de proprietate, el nu a putut recupera posesia acestor apartamente deoarece statul le-a vândut la 23 decembrie 1996 și, respectiv, 13 ianuarie 1997 către chiriașii atunci, în temeiul Legii nr. 112/1995. 10. În 1998 S.D. a depus două cereri de a declara vânzările de către stat nule și nule. S.D. a murit în 2000 și reclamanții au continuat procedura. 11. La 7 februarie 2001, Curtea de Apel din București, prin decizia finală, a respins acțiunile referitoare la Apartamentul 215, având în vedere că vânzarea a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că fostii chiriași au făcut achiziția de bună credință. 12. La 13 august 2001, reclamanții au solicitat autorităților administrative de restituire a Apartamentului 215 în temeiul Legii nr. Prin scrisoarea din 12 aprilie 2006, Consiliul Comunal a informat Agentul Guvernului că dosarul era incomplet, deoarece nu avea parte din documentele necesare. 13. La 12 decembrie 2002, Curtea de Apel, prin o decizie finală, a susținut celelalte acțiuni depuse de S.D. în 1998 și a declarat vânzarea apartamentului 203 nul și nul. 14. La 22 februarie 2008, Tribunalul de Primă Instanță din București a permis o cerere a celor de-a doua și de-a treia solicitanți de a distruge foștii chiriași din Apartamentul 203 din apartamentul respectiv. La 4 decembrie 2008, Tribunalul de județ din București a respins un recurs de către foști chiriași. Acesta a depus un apel suplimentar asupra punctelor de drept. Acțiunea este încă în așteptare. 15. La 20 septembrie 1999, Consiliul Comunal București, la cererea fostilor chiriași din Apartamentul 203, a solicitat revizuirea hotărârii din 8 februarie 1995 (cere de revizuire), pe baza presupuselor noi documente care atestă legalitatea naționalizării din 1950. Foștii chiriași au intervenit și în cadrul procedurii. 16. Curtea de Apel din București a respins această cerere ca fiind în afara timpului, prin decizia finală din 20 septembrie 2001 17. La 12 iunie 2002, Consiliul Comunal a încercat din nou să revizuiască această hotărâre, în urma unei cereri de către aceiași foști chiriași din Apartamentul 203, susținând că există noi documente care dovedesc că S.D. nu a fost singurul moștenitor al B.M. Foști chiriași au intervenit în cadrul procedurii. 18. La 20 noiembrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins acțiunea ca fiind fără timp. Nu există nimic în dosar care să spună că a fost interzis un recurs împotriva acestei hotărâri. 19. La 22 noiembrie 2002, la cererea foștilor chiriași, Procurorul a atașat Tribunalului de Primă Instanță a introdus o procedură care să revizuiască această hotărâre, pe baza unui certificat de moștenire din 1958, considerat un nou document care atestă că S.D. nu a fost singurul moștenitor. 20. La 31 ianuarie 2003, Tribunalul de Primă Instanță a constatat că cererea nu este admisibilă, deoarece acest certificat ar fi putut fi obținut de autoritățile, care au fost acuzate în aceste proceduri, cu o diligență minimă. 21. Procurorul, consiliul municipal și fostii chiriași ai Apartamentului 203 au făcut apel. În cele din urmă, la 14 februarie 2006, județul București și-a respins apelurile ca fiind nefondate sau pentru lipsă de interes. 22. Toate părțile au depus un nou recurs asupra punctelor de drept. Potrivit documentelor din dosar, procedurile sunt încă în așteptare. 23. La 27 aprilie 2005, Consiliul municipiului București a făcut o nouă încercare, la cererea acelorași foști chiriași care au intervenit în cadrul procedurii, de a revizui hotărârea din 8 februarie 1995. Foștii chiriași au informat Consiliul Comunal că procurorul a constatat că semnăturile de pe formularul de cerere din 1994 (a se vedea punctul 6 de mai sus) au fost falsificate, deoarece aparțineau avocatului reclamantului, deși se presupunea că aparțin reclamanților înșiși. Totuși, procurorul a recunoscut că responsabilitatea penală a avocatului a devenit limitată la timp. 24. La 30 septembrie 2005, Tribunalul de Primă Instanță a susținut acțiunea și a declarat nul și anulat acțiunea introdusă de reclamanții în 1994, pentru lipsa unei semnături valabile. 25. La 18 ianuarie 2006, Tribunalul de Conturi a București a considerat că un recurs de către reclamanții nu a fost în timp util. 26. La 6 noiembrie 2006, Curtea de Apel din București a permis un recurs suplimentar, cu privire la punctele de drept, de către cele de-a doua și de-a treia reclamante, a anulat hotărârea anterioară și a trimis cazul înapoi pentru o nouă examinare a recursului reclamanților împotriva hotărârii din 30 septembrie 2005. 27. La 13 martie 2007, Tribunalul județului București a permis recursul reclamanților împotriva acestei hotărâri și a respins cererea de revizuire, având în vedere faptul că formularul de cerere nu a reprezentat dovezi relevante în prezentarea acestei hotărâri. Prin scrisoarea din 18 martie 2009, Guvernul a informat Curtea că acțiunea era încă în suspensie. 29. Dispozițiile juridice relevante și jurisprudența sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, ECHR 1999VII); Străin și alții c. România (n. 57001/00, §§ 19-26, ECHR 2005VII); Păduraru c. România (n. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005); și Tudor v. România (n. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă