CtEDO 26.01.2010 Auto

BARTOS v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
26.01.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BARTOS v. ROMANIA (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Adrian Ioan Bartoș, este un cetățean român care s-a născut în 1950 și locuiește în Sibiu. El a fost reprezentat în fața Curții de dl Ionel Olteanu, un avocat practicant la București. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1997 Agenția de Sănătate Publică din județul Sibiu („agenția”), în urma unei examinări concurențiale, a numit reclamantul în postul de director adjunct economic în spitalul județ Sibiu („spitalul”), o instituție publică. Spitalul a fost responsabil cu aplicarea deciziei respective. În aprilie 2001, agenția a constatat deficiențe de gestionare de către solicitant. Prin urmare, la 9 mai 2001, agenția a hotărât să-l respingă de la postul său de director adjunct, hotărârea care trebuia să fie pusă în aplicare de către spital și să prevadă un termen de treizeci de zile care să fie contestat în fața instanțelor. În consecință, la 11 mai 2001, spitalul a oferit reclamantului două posturi alternative, fie ca economist, fie ca consultant în departamentul de contabilitate, informându-i că, în caz de refuz, acesta va încheia contractul său de ocupare a forței de muncă în conformitate cu art. 130 § 1 litera (e) din Codul Muncii pentru incompatibilitate profesională. La 14 mai 2001, spitalul a acuzat reclamantul de prejudiciu material cauzate instituției, pe baza constatărilor menționate mai sus. Cu toate acestea, la 1 octombrie 2001, sucursala jurisdicțională Sibiu a Curții de Conturi a anulat decizia respectivă, având în vedere că prejudiciile materiale nu au fost cauzate de reclamant și, prin urmare, nu a fost responsabil în temeiul Codului muncii. Această hotărâre a devenit finală. La 7 decembrie 2001, procurorul public nu a constatat, de asemenea, niciun motiv care să justifice inițiarea unei acțiuni penale împotriva reclamantului. La 16 mai 2001, având în vedere decizia din 9 mai 2001 și faptul că reclamantul a refuzat cele două posturi alternative, spitalul l-a respins din slujba sa. La 28 mai 2001, reclamantul a contestat decizia din 16 mai 2001 în fața instanțelor, cerând reintegrarea în slujba sa anterioară și plata achizițiilor salariale. În observațiile sale ulterioare, el a contestat de asemenea decizia din 9 mai 2001. La 1 martie 2002, postul de director economic a fost întrerupt în conformitate cu noile dispoziții legale. 10. La 13 iunie 2002, Curtea județului Sibiu a autorizat această acțiune în parte și a anulat decizia din 16 mai 2001, având în vedere că concedierea sa în temeiul articolului 130 § 1 litera (e) din Codul Muncii pentru deficiențe de gestionare nu a fost înțelesă. Acesta a susținut că motivele juridice pentru încheierea contractului său de ocupare a forței de muncă ar trebui reexaminate într-un mod echitabil, ținând seama de preferința reclamantului de a înceta sau de a continua într-un alt post. Cu toate acestea, instanța și-a respins plângerea împotriva hotărârii din 9 mai 2001 ca fiind de neașteptat. În consecință, chiar dacă s-a constatat că motivele de concediere erau nefondate, aceasta și-a respins celelalte afirmații, având în vedere că nu ar putea ordona reintegrarea în locul său de muncă anterior și plata salariului, deoarece decizia luată de agenție de a-l respinge din postul său nu a fost examinată cu privire la fond și nu a fost anulată. Curtea a concluzionat că spitalul nu a fost vinovat pentru încheierea contractului său de ocupare a forței de muncă, deoarece reclamantul a fost anterior concediat din locul de muncă de către organismul ierarhic superior și nu a optat pentru o altă poziție. Prin urmare, în ciuda annulării concedierii, instanța a considerat că dispozițiile articolului 136 din Codul muncii nu sunt aplicabile în acest caz, care prevede că, în caz de anulare a deciziei de concediere, instituția are obligația de a reintegra persoana respectivă în slujba sa anterioară și de a-i plăti daune. 11. Reclamantul a apelat, având în vedere reintegrarea sa ca urmare juridică a anulării deciziei prin care a fost respins și a susținut, de asemenea, că a avut relații de lucru cu spitalul și că decizia luată de agenție nu este relevantă în cazul său. Spitalul a susținut că decizia de a respinge reclamantul a fost luată de organismul ierarhic superior, care l-a angajat și de asemenea, și că spitalul a pus în aplicare această decizie numai în absența unui răspuns pozitiv al reclamantului la cele două propuneri alternative ale sale de muncă. De asemenea, spitalul a susținut că cele două hotărâri atacate nu au același scop deoarece decizia luată de agenția vizează doar să respingă reclamantul din postul său, oferind astfel posibilitatea de a continua relațiile de lucru într-un alt post, conform calificărilor sale. 12. La 7 octombrie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a susținut această hotărâre prin o decizie finală. Acesta a considerat că anularea deciziei din 16 mai 2001 nu a avut nicio influență asupra deciziei anterioare din 9 mai 2001, care nu a fost contestată în timp util. Prin urmare, având în vedere că această decizie nu a fost anulată, nu s-a putut ordona reintegrarea reclamantului în postul său anterior sau plata salariului său. Curtea a considerat, de asemenea, irelevant faptul că reclamantul a avut relații de lucru cu spitalul, deoarece Regulamentele pentru organizarea și funcționarea agențiilor de sănătate publică prevedeau că aceste agenții au dreptul de a revoca numirea administratorilor în instituții subordonate (a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos). 13. La 28 octombrie 2002, reclamantul a solicitat spitalului să-l reintegreze în conformitate cu hotărârile din 13 iunie și 7 octombrie 2002, având în vedere faptul că contractul său de ocupare a forței de muncă este încă în vigoare. La 30 octombrie 2002, în timpul unei întâlniri cu conducerea spitalului, reclamantul a fost informat cu privire la indisponibilitatea unui post de economist din spital. El a fost informat, de asemenea, că postul de director contabil nu a fost vacant și că numirea în postul de director responsabil cu reforma a fost făcută de Ministerul Sănătății, și nu de spital. 14. Prin urmare, la 29 octombrie 2002, spitalul a solicitat Agenției de Ocupare a Muncăi Countyului Sibiu (“AJOFM”) să găsească un loc de muncă corespunzător pentru reclamant și a informat, de asemenea, reclamantul cu privire la această acțiune. La 21 noiembrie 2002, AJOFM a informat spitalul cu privire la existența a două posturi disponibile ale economistului într-o anumită companie. 15. La 25 noiembrie 2002, spitalul a invitat din nou reclamantul la sediul său. Reclamantul a fost la 28 noiembrie 2002, dar a refuzat să citească informațiile trimise de AJOFM, solicitând să-l prezinte pe post. În cele din urmă, reclamantul a refuzat aceste oferte. 16. Prin urmare, la 17 ianuarie 2003, spitalul și-a încheiat contractul de ocupare a forței de muncă în temeiul articolului 130 § 1 litera (a) din Codul muncii, care prevedea concedierea unui angajat de către instituție atunci când postul ocupat de celălalt a fost întrerupt în urma reorganizației. În conformitate cu hotărârile din 13 iunie și 7 octombrie 2002, aceasta a anulat mențiunea din dosarul său de ocupare a forței de muncă, cu condiția ca el să fi fost respins din cauza deficiențelor de gestionare.Decizia a afirmat în continuare că perioada între 15 mai 2001 și 17 ianuarie 2003 nu a fost considerată lungă de serviciu. 17. Reclamantul a contestat această decizie, cerând anularea acesteia, reintegrarea sa într-un post echivalent și plata salariului începând cu 7 octombrie 2002, data la care hotărârea din 13 iunie 2002 a devenit finală (a se vedea punctul 12 de mai sus). El a susținut că anularea deciziei din 16 mai 2001 a restaurat statu quo ante și, prin urmare, contractul său de ocupare a forței de muncă este încă valabil. Spitalul a susținut că postul ocupat de către reclamant a fost întrerupt în conformitate cu noile dispoziții juridice, că nu are loc de vacantă potrivit calificărilor reclamantului și că a solicitat asistență de la AJOFM. Deoarece reclamantul a refuzat aceste oferte, spitalul a reconsiderat motivele de concediere, astfel cum se menționează în hotărârea din 13 iunie 2002. 18. La 16 iunie 2003, tribunalul județului Sibiu și-a respins acțiunea. Acesta a considerat concedierea ca fiind singura alternativă, ținând cont de faptul că postul său a fost întrerupt, că spitalul i-a oferit un alt post corespunzător calificărilor sale și, de asemenea, faptul că reclamantul a solicitat doar un post de director contabil sau director responsabil cu reforme, care ar putea fi completat numai prin o examinare concurențială. Curtea a remarcat, de asemenea, că hotărârea din 13 iunie 2002 nu a anulat decât decizia din 16 mai 2001 prin care reclamantul a fost respins de la locul de muncă, dar nu decizia luată de agenție la 9 mai 2001 cu scopul de a-l respinge din postul său. Prin urmare, contractul său de ocupare a forței de muncă continuă să fie în vigoare, dar reintegrarea sa în locul său anterior nu mai este posibilă. Curtea a susținut, de asemenea, că perioada între 15 mai 2001 și 17 ianuarie 2003 a fost considerată legal ca fiind nu constituie o lungime de serviciu, deoarece nici reclamantul nici angajatorul nu au plătit securitatea socială în cursul acestei perioade, astfel cum se prevede în dispozițiile legale. În sfârșit, instanța a respins în mod nefondat cererea pentru salariu întârziat începând cu 7 octombrie 2002 din motivul pentru care nu a lucrat. Această hotărâre a devenit finală. 19. Ordinea nr. 1562/1993 al Ministerului Sănătății privind organizarea și funcționarea agențiilor de sănătate publică, cu condiția ca organismul ierarhic superior să fie responsabil cu numirea sau revocarea numirilor directorilor din instituțiile subordonate, care au fost păstrate prin ordinul nr. 120/2001 al Ministerului Sănătății privind aprobarea Regulamentelor pentru organizarea și funcționarea agențiilor de sănătate publică.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă