CASE OF TEODOR v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF TEODOR v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2013)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

CAUZA TEODOR ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 46878/06)

HOTĂRÂRE

Strasbourg

4 iunie 2013

Hotărârea rămâne definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă

.

În cazul Teodor împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători,

și Santiago Quesada, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 mai 2013,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr. 46878/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petru Constantin Teodor („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 august 2006 în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamantul a fost reprezentat de F. Ludu, avocat în Bacău. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.

Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul susține, în special, că nu s-a respectat prezumția de nevinovăție în două proceduri din materia dreptului muncii și că s-a încălcat dreptul său la un proces echitabil ca urmare a jurisprudenței divergente a Curții de Apel Bacău. Acesta invocă art. 6 § 1 și 2 din Convenție.

4

. La 5 octombrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29

§

1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

5

. În urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător

ad-hoc

(art.

26 § 4 din Convenție și art.

29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

6

. Reclamantul s-a născut în 1953 și locuiește în Bacău.

A.

Procedura penală împotriva reclamantului și efectele sale asupra contractului de muncă

7

. La 24 aprilie 2001, societatea comercială A., al cărei director general era reclamantul, a depus o plângere penală împotriva acestuia și a altor directori ai societății. Aceasta îi acuza de folosirea unor documente justificative false cu scopul de a obține rambursarea unor cheltuieli efectuate de aceștia cu ocazia călătorilor de afaceri în străinătate, realizate în perioada 1996-1998.

8

. La 24 februarie 2003, societatea comercială a suspendat contractul de muncă al reclamantului, în așteptarea rezultatului procedurii penale.

9

. Printr-o ordonanță din 5 mai 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a decis încetarea urmăririi penale. Parchetul a concluzionat că din documentele aflate la dosar reieșea fără nicio îndoială că reclamantul folosise documente justificative false pentru a obține rambursarea unor cheltuieli și că folosirea sumelor de bani plătite în avans de societate în alte scopuri decât cele prevăzute de aceasta din urmă constituia infracțiunile de uz de fals și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Totuși, aceste fapte erau prescrise.

10

. Ordonanța a fost comunicată societății A. la 17 mai 2005.

11

. Printr-o ordonanță din 8 iulie 2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a confirmat această ordonanță, în urma plângerii introduse de societatea A. Ordonanța a fost comunicată societății la 21 iulie 2005.

12

. Printr-o primă decizie din 18 august 2005, societatea comercială A. a ridicat suspendarea contractului de muncă al reclamantului, dar a refuzat să îi plătească drepturile salariale pentru perioada suspendării. Societatea și-a întemeiat decizia pe ordonanța parchetului din 5 mai 2005, prin care acesta din urmă concluzionase că reclamantul era vinovat de uz de fals și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dar că faptele erau prescrise.

13

. Printr-o a doua decizie de la aceeași dată și pe baza aceleiași ordonanțe a parchetului, societatea l-a concediat pe reclamant.

B.

Acțiunea în recuperarea drepturilor salariale

14

. Reclamantul a contestat în fața Tribunalului Bacău decizia din 18 august 2005, prin care angajatorul său refuzase să îi plătească drepturile salariale pentru perioada suspendării contractului de muncă.

15

. Societatea A. a depus un memoriu în apărare și a prezentat ordonanța de încetare a urmăririi penale pronunțată de parchet la 5 mai 2005.

16

. La cererea reclamantului, tribunalul a dispus realizarea unei expertize contabile pentru a stabili drepturile reclamantului pentru perioada suspendării contractului său de muncă.

17

. Prin hotărârea din 16 decembrie 2005, Tribunalul Bacău a respins acțiunea reclamantului. Instanța s-a exprimat după cum urmează:

„Reclamantul solicită anularea punctului 2 din decizia [societății A.], pe motiv că ordonanța parchetului [din 5 mai 2005] a dispus încetarea urmăririi penale împotriva sa.

Tribunalul respinge acuzațiile reclamantului, având în vedere că prin prezenta ordonanță s-a constatat că «din documentele prezentate în cauză reiese fără îndoială că suspecții au utilizat documente false, în sensul că au depus documente hoteliere false pentru justificarea cheltuielilor efectuate cu ocazia unor deplasări în străinătate. Pentru infracțiunea de uz de fals, pedepsită la art. 291 C. pen., în raport cu data săvârșirii faptelor, este necesară aplicarea prescripției răspunderii penale», ceea ce a justificat încetarea urmăririi penale în speță.

Reclamantul, în calitatea acestuia de funcționar public, și-a îndeplinit în mod defectuos obligațiile profesionale, în speță mandatul încredințat de societatea A., cauzând un prejudiciu evident intereselor legale ale societății pârâte.

În urma cercetările efectuate și în raport cu perioada săvârșirii faptelor, și anume 1996-1998, s-a constatat, în temeiul art. 122 alin (1) lit. d) C. pen., intervenția prescrierii răspunderii penale.

Din conținutul ordonanțelor parchetelor [din 5 mai și 8 iulie 2005] reiese clar vinovăția reclamantului, având în vedere că ordonanța de încetare a urmăririi penale, pronunțată ca urmare a intervenției prescripției, nu echivalează cu absența vinovăției reclamantului în sensul dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

În această situație, faptele își păstrează caracterul care justifică răspunderea penală, care nu este eliminată, ci pur și simplu înlocuită cu alt tip de răspundere.

În speță, reclamantul nu a invocat dispozițiile art. 13 alin. (1) C. proc. pen. pentru ca un procuror sau, după caz, o instanță penală să dispună încetarea urmăririi penale sau achitarea sa.

Având în vedere că, în speță, reclamantul nu s-a prevalat de dispozițiile art. 13

§

1 C. proc. pen., se poate presupune implicit că acesta a subscris la vinovăția sa și, în aceste condiții, nu are dreptul la despăgubirile prevăzute de lege pentru perioada de suspendare a contractului său de muncă.

Trebuie să se constate, de asemenea, că pârâta a decis, pe baza ordonanței parchetului, să pună capăt contractului de muncă al reclamantului; plângerea formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 111/C/6700/2005.

Ținând seama de considerentele anterioare, tribunalul constată că dispozițiile art. 52

alin. (2) din Codul muncii, care prevăd că «dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului» nu sunt aplicabile în speță.

Tribunalul evidențiază că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 49

alin.

(4) din Codul muncii, care prevăd: «În cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea sa de salariat».”

18

. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotărâri, invocând în special faptul că nu putea solicita continuarea procesului penal în scopul constatării nevinovăției sale, în conformitate cu art. 13 C. proc. pen., având în vedere că nu avea calitatea de învinuit sau inculpat, menționată la acest articol. În plus, având în vedere absența altor probe privind vinovăția sa, ar fi trebuit să beneficieze de prezumția de nevinovăție.

19

. Prin decizia din 19 aprilie 2006, Curtea de Apel Bacău a confirmat sentința Tribunalului Bacău. Punctele relevante din decizia Curții de Apel sunt formulate după cum urmează:

„În ceea ce privește al doilea motiv invocat cu privire la eroarea instanței de prim grad, care ar fi interpretat greșit legea penală, în măsura în care, în absența calității de învinuit sau de inculpat, acesta nu putea solicita continuarea procesului penal în temeiul art. 13 C. proc. pen., pentru a i se recunoaște nevinovăția, trebuie subliniat că motivarea instanței de prim grad nu este întemeiată exclusiv pe acest argument (...), acesta coroborând pur și simplu concluziile la care a ajuns [instanța] pe baza celor două decizii ale parchetului.

Pe de altă parte, chiar dacă [reclamantul] nu a avut calitatea de învinuit sau de inculpat, în ceea ce privește acuzațiile de uz de fals și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, infracțiuni pedepsite de art. 291 și 246 C. pen., în procedura în cauză, acesta a avut calitatea de învinuit în ceea ce privește o altă infracțiune, ceea ce îi oferea posibilitatea de a utiliza calea de atac prevăzută la art. 13 C. proc. pen.

În plus, în ceea ce privește în special cele două infracțiuni – menționate și în decizia contestată –, [reclamantul] avea posibilitatea de a utiliza calea de atac prevăzută la art. 278

1

C. proc. pen. pentru a elimina constatarea vinovăției împotriva sa (care nu a fost eliminată din cauza prescripției răspunderii penale).

În consecință, ținând seama de considerentele anterioare, [curtea] subliniază că instanța de prim grad a reținut în mod corect că nu a fost îndeplinită cerința privind absența vinovăției, impusă la art. 52 alin. (2) din Codul muncii – în circumstanțele cauzei sarcina probei revenindu-i reclamantului – și, astfel, a respins acțiunea [în mod corect].”

C.

Acțiunea pentru reîncadrarea reclamantului

20

. Reclamantul, asistat de un avocat, a contestat în fața Tribunalului Bacău decizia din 18 august 2005, prin care fusese concediat de societatea comercială A. Acesta a invocat, de asemenea, o excepție de tardivitate a deciziei de concediere și a prezentat ordonanța de încetare a urmăririi penale, pronunțată de parchet la 5 mai 2005.

21

. Societatea A. a depus un memoriu în apărare și documente care atestă efectuarea anchetei administrative prealabile, obligatorie în dreptul muncii. De asemenea, aceasta a depus acte rezultate din comisiile rogatorii constituite în Austria, Franța, Statele Unite și Canada în cadrul anchetei desfășurate împotriva reclamantului.

22

. Prin încheierea din 19 octombrie 2005, tribunalul a respins excepția de tardivitate ridicată de reclamant în cazul concedierii.

23

. Prin hotărârea din 2 noiembrie 2005, Tribunalul Bacău a respins acțiunea reclamantului. Instanța s-a exprimat după cum urmează:

„Trebuie subliniat faptul că ordonanța parchetului [din 5 mai 2005] a constatat că reclamantul, la fel ca și alți inculpați, salariați ai societății pârâte, în cursul perioadei 1996-1998, a utilizat documente false, în sensul că a depus documente hoteliere false pentru a justifica cheltuielile efectuate cu ocazia deplasărilor în străinătate. Infracțiunea de uz de fals, pedepsită la art. 291 C. pen., a fost supusă prescripției răspunderii penale în raport cu perioada săvârșirii faptelor, și anume 1996-1998.

În plus, s-a constatat că reclamantul, la fel ca și alți învinuiți care aveau calitatea de funcționari – art. 258 coroborat cu art. 246 C. pen. –, și-a îndeplinit în mod defectuos obligațiile profesionale, în speță mandatul încredințat de societatea A., cauzând un prejudiciu intereselor legale ale societății pârâte, dar, ca urmare a intervenției prescripției, a fost pronunțată o ordonanță de încetare a urmăririi penale.

Având în vedere considerentele precedente, instanța apreciază că respectiva concediere a reclamantului a fost justificată în sensul art. 61 a) din Legea nr. 53/2003, coroborat cu art. 264

alin. (1)

lit.

f) din aceeași lege.

În speță, s-a dovedit că reclamantul a săvârșit abateri disciplinare grave; prescripția nu este echivalentă cu anularea verdictului de vinovăție, ci doar se opune aplicării unei sancțiuni penale”.

24

. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A invocat tardivitatea deciziei de concediere, având în vedere faptul că, în temeiul Codului muncii, angajatorul poate decide concedierea doar în termen de 30 de zile după ce a luat cunoștință de existența unor abateri disciplinare. Or, în speță, angajatorul a aflat de existența unor eventuale abateri cel târziu la 17 mai 2005, dată la care i-a fost notificată ordonanța din 5 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău. Pe fondul cauzei, reclamantul susține că Tribunalul Bacău ar fi trebuit să se întemeieze pe probe pentru a constata existența unor abateri disciplinare și că nu era suficientă simpla referire la ordonanța parchetului din 5 mai 2005.

25

. Printr-o hotărâre din 19 aprilie 2006, Curtea de Apel Bacău a respins recursul reclamantului. Aceasta a considerat, în primul rând, că decizia de concediere nu era tardivă, deoarece termenul de prescripție începea să curgă după încheierea definitivă a procedurii penale, și anume, în speță, la 21 iulie 2005, dată la care i s-a comunicat angajatorului ordonanța din 8 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău. În ceea ce privește fondul cauzei, curtea de apel susține că:

„În ceea ce privește fondul cauzei, motivele invocate de reclamant nu pot fi admise pe motiv că, în speță, nu se impunea prezentarea altor probe, având în vedere că acestea au fost prezentate în cursul anchetei penale; s-a concluzionat că reclamantul a săvârșit cu certitudine faptele și a fost pronunțată o ordonanță de încetare a urmăririi penale, ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, care se opune aplicării unei sancțiuni, dar nu constatării vinovăției.

Argumentul reclamantului constând în afirmația conform căreia îi era imposibil să formuleze o plângere împotriva ordonanței [parchetului], având în vedere că nu avea calitatea de inculpat sau învinuit, nu poate fi admis deoarece art. 278

1

C. proc. pen. prevede că persoana lezată sau orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate poate să depună o plângere în termen de douăzeci de zile de la data comunicării actului. În aceste condiții, reclamantul ar fi putut formula o plângere împotriva ordonanței de încetare a urmăririi penale pentru a-și dovedi nevinovăția, chiar și după intervenția prescripției răspunderii penale.”

26

. Reclamantul a prezentat în fața Curții hotărârea nr. 564 din 22

februarie

2006, prin care Curtea de apel Bacău a admis recursul lui V.A., colegul reclamantului, prin care acesta invoca tardivitatea deciziei sale de concediere din 18 august 2005, pentru aceleași fapte ca și acelea reproșate reclamantului. În această cauză, Curtea de Apel Bacău a decis că angajatorul luase cunoștință de existența unor eventuale abateri disciplinare cel târziu la 17 mai 2005, dată la care i se notificase ordonanței din 5 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, și nu la 21 iulie 2005, când i-a fost notificată ordonanța din 8 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău. Prin urmare, curtea de apel a considerat că, prin adoptarea deciziei de concediere din 18 august 2005, angajatorul nu respectase termenul de 30 de zile prevăzut în Codul muncii.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

27

. Articolele relevante din Codului de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

Art.

10

„Acțiunea penală (...) nu mai poate fi exercitată dacă:

g) a intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului”.

Art.

13

„(1) În caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile, precum și în cazul existenței unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal (...)"

Art. 22 alin. (1)

„Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia."

Art.

278

1

„1. După respingerea plângerii făcute conform art. 275–278 [din Codul de Procedură Penală] împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale (...) dat[ă] de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, (...) la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.”

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 2 DIN CONVENȚIE

28

. Reclamantul pretinde că instanțele interne au respins acțiunile sale civile, bazându-se pe un verdict de vinovăție întemeiat exclusiv pe ordonanța de încetare a urmăririi penale pronunțate de parchet în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva sa și care a încetat ca urmare a intervenției prescripției. Invocă art. 6 § 1 și 2 din Convenție. Ținând seama de perspectiva capătului de cerere al reclamantului, Curtea estimează că acesta trebuie examinat doar din unghiul art. 6

§

2 din Convenție, formulat după cum urmează:

„Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”

A. Cu privire la admisibilitate

29

. Guvernul contestă aplicabilitatea art.

6 §

2 din Convenție. În primul rând, acesta subliniază că procedura din fața instanțelor civile nu avea ca obiect o „acuzație în materie penală” și că reclamantul nu avea calitatea de „persoană acuzată de o infracțiune” în sensul art.

6 §

2 din Convenție. În această privință, Guvernul susține că acordarea unor drepturi salariale și concedierea reclamantului intrau sub incidența normelor de drept civil și că hotărârile instanțelor civile nu vizau pedepsirea reclamantului. În plus, Guvernul consideră că procedurile civile inițiate de reclamant nu constituie, conform jurisprudenței Curții (

Sekanina împotriva Austriei

, 25 august 1993, seria A nr. 266

‑

A,

Didu împotriva României

, nr.

34814/02, 14 aprilie 2009), nici un corolar, nici un complement obligatoriu al procedurii penale, deoarece este vorba despre proceduri distincte, inițiate în fața unor instanțe diferite. În plus, în temeiul dreptului intern, instanțele civile nu sunt ținute de concluzia adoptată în materie penală (supra, pct. 27). În lumina considerentelor anterioare, Guvernul solicită Curții să constate că art. 6 § 2 din Convenție nu este aplicabil în speță.

30

. Reclamantul se opune argumentelor invocate de Guvern. Acesta susține că procedurile civile nu erau independente de urmărirea penală. Subliniază că autoritățile naționale au obligația de a respecta prezumția de nevinovăție, atâta timp cât nu este pronunțată o hotărâre definitivă pe fondul acuzației.

31

. Curtea evidențiază că argumentele prezentate de Guvern în sprijinul excepției preliminare formulate de acesta sunt strâns legate de esența capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 2 din Convenție. Prin urmare, este necesar ca excepția să fie conexată cu fondul (

Diacenco împotriva României

, nr. 124/04, pct.

50, 7

februarie

2012). Curtea constată, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul 35 § 3 a) din Convenție. În plus, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B.

Cu privire la fond

1

. Argumentele părților

32

. Guvernul consideră că niciun fragment din deciziile adoptate în cele două proceduri civile inițiate de reclamant nu poate fi interpretat ca o declarație sau comentariu din partea unui magistrat privind vinovăția penală a reclamantului, contrar constatărilor organelor de cercetare penală. Acesta evidențiază că instanțele civile nu și-au întemeiat deciziile exclusiv pe ordonanța de încetare a urmăririi penale, document care avea aceeași forță probatorie precum toate celelalte mijloace de probă din cadrul unei proceduri civile, ci pe elemente obiective care rezultă, de exemplu în a doua procedură privind concedierea, din documentele depuse la dosar de angajatorul reclamantului (supra, pct. 21). La aceasta se adaugă o prezumție simplă, întemeiată de instanțe pe comportamentul procesual al reclamantului, care nu a contestat ordonanța de încetare a urmăririi penale, pronunțată de parchet, pentru a-și dovedi nevinovăția. Guvernul subliniază că însuși reclamantul – care avea obligația de a dovedi temeinicia acuzațiilor sale – își întemeiase acțiunile pe ordonanța de încetare a urmăririi penale, pronunțată de parchet, fără să țină seama de faptul că, în materie civilă, se aplică cerințe diferite privind probele [

Trăilescu împotriva României

(dec.), nr. 5666/04 și 14664/05, 24 august 2010, și

Bok împotriva Țărilor de Jos

, nr. 45482/06, pct. 43-45, 18 ianuarie 2011].

Daktaras împotriva Lituaniei

(nr. 42095/98, pct.

44, CEDO

2000

‑

X), Guvernul subliniază că, în mod evident, nu era de competența procurorului să se pronunțe cu privire la vinovăția penală a reclamantului în ordonanța de încetare a urmăririi penale pronunțată la 5 mai 2005. Judecătorii, magistrați profesioniști, sunt cei care au examinat temeinicia acțiunilor civile introduse de reclamant.

2

. Motivarea Curții

36

. Curtea reamintește că prezumția de nevinovăție este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească privind o persoană reflectă impresia că aceasta este vinovată, deși vinovăția sa nu a fost legal stabilită în prealabil. Chiar și în lipsa unei constatări formale, este suficientă o motivare care lasă de înțeles că judecătorul îl consideră pe reclamant vinovat. Deși principiul prezumției de nevinovăție, consacrat la art. 6 § 2, se numără printre elementele procesului penal echitabil impus la art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o simplă garanție procedurală în materie penală. Sfera acestuia de aplicare este mai vastă și impune ca niciun reprezentant al statului sau al unei autorități publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune, înainte ca vinovăția acesteia să fi fost stabilită de o „instanță" (a se vedea în special hotărârile

Allenet de Ribemont împotriva Franței

, 10 februarie 1995, pct. 35-36, seria A nr.

308,

Daktaras

, citată anterior, pct. 41-44,

Lavents împotriva Letoniei

, nr. 58442/00, pct.

126, 28

noiembrie 2002, și

Butkevicius împotriva Lituaniei

, nr. 48297/99, pct.

50-52, CEDO

2002–II).

37

. Curtea reamintește că domeniul de aplicare a art.

6 §

2 nu se limitează la procedurile penale pendinte, ci poate cuprinde hotărârile judecătorești adoptate ulterior încetării urmăririi penale (a se vedea, în special,

Lutz

,

Englert

și

Nölkenbockhoff împotriva Germaniei

din 25 august 1987, seria

A nr.

123) sau ulterior achitării (hotărârile

Sekanina

, citată anterior,

Lamanna împotriva Austriei

, nr. 28923/95, din 10 iulie 2001,

Leutscher

împotriva Țărilor de Jos

, hotărâre din 26

martie

1996,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-II, pct. 29, și

Del Latte împotriva Țărilor de Jos

, nr. 44760/98, pct. 30, 9 noiembrie 2004), în măsura în care problemele ridicate în respectivele cauze constituiau un corolar și un complement al procedurilor penale respective, în care reclamantul avea calitatea de „persoană acuzată de o infracțiune”. Domeniul de aplicare a art.

6 §

2 din Convenție a fost astfel extins asupra diverselor proceduri administrative desfășurate concomitent cu procedurile penale declanșate împotriva unei persoane sau ulterior încheierii procedurilor respective, fără a se pronunța o decizie de constatare a vinovăției penale a persoanei în cauză, atâta timp cât există o legătură între cele două proceduri [

Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei

, nr.

35522/04, 27

septembrie

2007,

Paraponiaris împotriva Greciei

, nr.

42132/06, 25

septembrie

2008, și

Çelik (Bozkurt) împotriva Turciei

, nr.

34388/05, 12

aprilie

2011].

38

. În speță, Curtea nu are obligația de a examina în ce măsură instanțele civile erau ținute de ordonanța de încetare a urmăririi penale, pronunțată de parchet la 5 mai 2005, astfel cum a fost confirmată la 8 iulie 2005, deoarece scopul acesteia nu este de a se substitui instanțelor interne. Este în primul rând de competența instanțelor naționale, în special a curților și a tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea,

mutatis mutandis

, hotărârea

Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei

din 19 decembrie 1997, pct.

31,

Culegere

1997-VIII). În plus, aceasta reamintește că a constatat deja că faptul că o instanță civilă se bazează pe documente obținute în cadrul unei proceduri penale nu poate ridica, în sine, o problemă în sensul art.

6 §

1 din Convenție (a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Vanjak împotriva Croației

, nr.

29889/04, pct. 50, 14 ianuarie 2010).

39

. În continuare, Curtea reamintește că a considerat, în contextul unei acțiuni în despăgubire că, deși achitarea pronunțată în materie penală nu poate fi contestată în cadrul procedurii de reparație, acest lucru nu trebuie să împiedice să se stabilească, pe baza unor cerințe mai puțin stricte privind probele, o răspundere civilă care presupune obligația de a plăti o despăgubire din cauza acelorași fapte [

Y împotriva Norvegiei

,

nr. 56568/00, pct. 41

in

fine

, CEDO

2003

‑

II (extrase)]. Totuși, dacă decizia internă privind acțiunea civilă ar trebui să includă o declarație de imputare a răspunderii penale împotriva reclamantului, acest lucru ar ridica o problemă din perspectiva art. 6

§

2 din Convenție.

40

. Problema care se ridică în acest caz este de a stabili dacă, prin modul în care au acționat, prin motivarea deciziilor lor sau prin limbajul folosit în raționamentul lor, instanțele civile au ridicat un semn de întrebare cu privire la nevinovăția reclamantului și au adus astfel atingere principiului prezumției de nevinovăție, astfel cum este garantat la art.

6 §

2 din Convenție (

Puig Panella împotriva Spaniei

, nr.

1483/02, pct.

54, 25

aprilie 2006).

41

. Deși o simplă trimitere la conținutul unei ordonanțe de încetare a urmăririi penale, pronunțată de parchet, nu poate fi suficientă în sine pentru a concluziona că persoana în cauză era responsabilă penal pentru infracțiunile de care era acuzată, o reanalizare fără nuanțe și rezerve ar putea lăsa să planeze suspiciuni asupra nevinovăției sale, dacă aceasta nu este însoțită de alte argumente din partea instanțelor civile (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Tendam împotriva Spaniei

, nr. 25720/05, pct.

39, 13

iulie

2010).

42

. În speță, Curtea observă, în primul rând, că instanțele au citat amplu ordonanța de încetare a urmăririi penale, pronunțată de parchet la 5 mai 2005, în ceea ce privește săvârșirea de către reclamant a infracțiunilor de care era acuzat (supra, pct. 17 și 23), fără a încerca să se abată de la aceasta. În al doilea rând, aceasta remarcă faptul că instanțele i-au reproșat reclamantului că nu a folosit căile de atac prevăzute la art. 13 și 278

1

C. proc. pen., pentru „a i se recunoaște nevinovăția” sau „pentru a elimina constatarea de vinovăție împotriva sa” (supra, pct. 17, 19, 23 și 25). Or, trebuie să se constate că aceste dispoziții țin de domeniul penal și privesc în mod evident răspunderea penală a unei persoane. Procedând astfel, instanțele civile, care beneficiază de o competență deplină, nu și-au folosit puterea de a stabili faptele și eventuala răspundere disciplinară a reclamantului în termeni care corespund exclusiv acestui domeniu [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Šikić împotriva Croației

, nr. 9143/08, pct. 55, 15 iulie 2010, și

Çelik (Bozkurt)

, citată anterior, pct.

35].

43

. În plus, Curtea subliniază că, în procedura privind concedierea reclamantului, instanțele civile au insistat pe faptul că prescripția „nu este echivalentă cu anularea verdictului de vinovăție, ci doar se opune aplicării unei sancțiuni penale” (supra, pct. 23 și 25). Or, în opinia Curții, o astfel de afirmație privind vinovăția ar putea conduce cu ușurință cititorul la concluzia că, în absența prescripției răspunderii penale, persoana în cauză ar fi fost considerată în mod necesar vinovată de infracțiunile imputate.

44

. Ținând seama de considerentele anterioare, Curtea consideră că, în ciuda trimiterii făcute de instanțele civile la dispoziții din Codul muncii, este la fel de adevărat că acestea au utilizat termeni care depășeau cadrul civil și astfel au pus la îndoială nevinovăția reclamantului.

45

. În concluzie, Curtea consideră că utilizarea de către instanțele civile a ordonanței de încetare a urmăririi penale pronunțată de parchet în procedura penală inițiată împotriva reclamantului, pentru a respinge acțiunile acestuia privind raporturile sale de muncă, justifică extinderea domeniului de aplicare a art. 6

§

2 din Convenție la cele două proceduri civile [

Çelik (Bozkurt)

citată anterior, pct. 34;

Vanjak

citată anterior, pct. 41;

Šikić

citată anterior, pct. 47, și

Hrdalo împotriva Croației

, nr.

23272/07, pct. 53, 27 septembrie 2011]. În plus, aceasta consideră că faptul de a se baza în mod decisiv pe ordonanța de încetare a urmăririi penale pronunțate în procedura penală și termenii folosiți de instanțele civile sunt incompatibile cu prezumția de nevinovăție.

46

. În lumina circumstanțelor cauzei, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvern și concluzionează că art. 6

§

2 din Convenție a fost încălcat în speță.

II.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.

6 §

1 DIN CONVENȚIE

47

. Reclamantul denunță tratamentul discriminatoriu la care a fost supus, ținând seama de jurisprudența divergentă a Curții de Apel Bacău, care a admis recursul unei persoane aflate într-o situație identică cu a sa în ceea ce privește caracterul tardiv al concedierii. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

48

. Guvernul contestă faptul că, în speță, a existat o divergență profundă și persistentă în sensul jurisprudenței Curții, susceptibilă să ridice o problemă în lumina art. 6 § 1 din Convenție. Subliniază că reclamantul a prezentat o singură decizie contrară, deși avea obligația de a dovedi existența unei jurisprudențe contrare. De asemenea, Guvernul susține că soluțiile diferite din cele două hotărâri judecătorești erau justificate de circumstanțe de fapt specifice fiecărei cauze și că nu există o jurisprudența divergentă a Curții de Apel Bacău în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor din Codul muncii. În cele din urmă, invocând hotărârea pronunțată în cadrul cererii

Santos Pinto împotriva Portugaliei

(nr. 39005/04, pct. 41, 20 mai 2008), Guvernul reamintește că și Curtea a admis faptul că pot apărea divergențe în cadrul aceleiași instanțe.

49

. Reclamantul afirmă că hotărârea Curții de Apel Bacău din 22 februarie 2006, prezentată în fața Curții (supra, pct. 26), este suficientă pentru a demonstra existența unei divergențe profunde de jurisprudență în cadrul Curții de Apel Bacău. Acesta insistă asupra faptului că ambele proceduri care s-au încheiat cu hotărârile Curții de Apel Bacău din 22 februarie și 19 aprilie 2006 privesc fapte similare și că, prin urmare, soluțiile diferite nu pot fi justificate de circumstanțe speciale de fapt. În ceea ce privește caracterul persistent al divergenței de jurisprudență, reclamantul face trimitere la rapoartele Comisiei Uniunii Europene privind justiția în România, în care aceasta deplânge lipsa unei practici unitare în cadrul instanțelor, ceea ce reprezintă un risc major pentru securitatea raporturilor juridice.

50

. Curtea face trimitere la principiile care decurg din jurisprudența acesteia, rezumate în hotărârile sale recente

Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei

[(MC), nr. 13279/05, pct. 49-58, 20 octombrie 2011] și

Albu și alții împotriva României

(nr. 34796/09 și alte șaizeci și trei de cereri, pct.

34, 10

mai

2012).

51

. Curtea reamintește că nu are competența de a se substitui instanțelor interne. Autoritățile naționale, în special curțile și tribunalele, sunt cele care au, în primul rând, competența de a interpreta legislația internă. Rolul acesteia se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Prin urmare, în afara cazurilor existenței unui caracter arbitrar evident, nu are competența de a contesta interpretarea legislației interne de către aceste instanțe. De asemenea, în această privință, Curtea nu are, în principiu, obligația de a compara diversele hotărâri pronunțate, chiar și în litigiile care, la prima vedere, par similare sau conexe, de către instanțe a căror independență trebuie să o respecte (

Ādamsons împotriva Letoniei

, nr.

3669/03, pct. 118, 24 iunie 2008, și

Nejdet Șahin și Perihan Șahin,

citată anterior, pct.

50).

52

. Eventualele divergențe de jurisprudență sunt inerente, în mod normal, oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență teritorială. Astfel de divergențe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiași instanțe. Nu se poate considera că acest lucru în sine este contrar Convenției (

Santos Pinto,

citată anterior, pct. 41).

53

. În ceea ce privește aspectul stabilirii în ce condiții contradicțiile din jurisprudență aduceau atingere cerințelor procesului echitabil prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a precizat care erau criteriile pe care le avea în vedere în cadrul aprecierii sale, care constau în a cerceta dacă există „divergențe profunde și persistente" în jurisprudența unei instanțe supreme, dacă legislația internă prevede mecanisme care permit eliminarea acestor inconsecvențe, dacă aceste mecanisme au fost aplicate și care au fost, după caz, efectele aplicării lor [a se vedea, între altele,

Albu și alții

, citată anterior, pct. 34,

Iordan Iordanov și alții împotriva Bulgariei

, nr. 23530/02, pct. 49

‑

50, 2 iulie 2009, și

Schwarzkopf și Taussik împotriva Republicii Cehe

(dec.), nr. 2162/02, 2 decembrie 2008].

54

. Curții i s-a solicitat, de asemenea, să se pronunțe cu privire la divergențele de jurisprudență care pot surveni în cadrul aceleiași curți de apel sau între tribunale atunci când acestea se pronunță în ultimă instanță. În afară de caracterul „profund și persistent” al divergențelor în cauză, incertitudinea juridică ce decurge din inconsecvența practicii acestor instanțe și absența unor mecanisme care permit rezolvarea divergențelor de jurisprudență au fost, de asemenea, considerate ca fiind de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

55

. În speță, Curtea constată, în primul rând, că reclamantul a beneficiat de un proces în contradictoriu și a avut posibilitatea de a-și prezenta elementele de probă și de a-și apăra în mod liber cauza. Capătul său de cerere privind caracterul tardiv al concedierii a fost examinat în mod corespunzător de instanța internă (supra, pct. 22 și 25). Aceasta consideră că atât concluziile instanțelor cât și interpretarea lor asupra normelor relevante nu pot fi considerate în mod evident arbitrare sau nerezonabile.

56

. În plus, Curtea consideră că practica judiciară divergentă pretinsă de reclamant nu era nici profundă, nici persistentă. În această privință, Curtea subliniază că a prezentat doar o singură hotărâre cu o soluție diferită (supra, pct. 26). În plus, reclamantul nu a citat și/sau prezentat alte hotărâri care ar fi urmat abordarea adoptată în hotărârea în cauză și care ar lăsa impresia că aceasta din urmă nu este izolată [a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Karakaya împotriva Turciei

(dec.), nr. 30100/06, 25

ianuarie

2011, și

Tivodar împotriva României

(dec.), nr. 43502/04, pct. 19, 2 octombrie 2012].

57

. Ținând seama de elementele precedente, Curtea apreciază că nu se poate considera că procedura aplicată în speță este inechitabilă în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

35 § 3 a) și 4 din convenție.

III.

Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

58

. Art.

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu

permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

59

. Reclamantul solicită 87

441,44 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit. Această sumă reprezintă salariile pe care le-ar fi încasat de la suspendarea contractului său de muncă până la data de 31 martie 2012, salarii la care se adaugă dobânda aferentă. Acesta depune o expertiză contabilă în sprijinul solicitării sale. De asemenea, solicită 5

000 EUR pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere că ambele decizii ale Curți de Apel Bacău i-au afectat profund imaginea și credibilitatea, având consecințe imediate și iremediabile asupra carierei sale profesionale și efecte profunde asupra moralului său și al familiei sale.

60

. Guvernul susține că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea pretinsă și prejudiciul material și moral invocat și solicită Curții să respingă cererea înaintată de reclamant în această privință. În plus, acesta apreciază că o constatare a unei încălcări ar reprezenta în sine o reparație echitabilă a prejudiciului moral pretins de reclamant.

61

. Curtea subliniază că singurul temei care trebuie reținut, pentru acordarea unei reparații echitabile, constă, în speță, în încălcarea prezumției de nevinovăție a reclamantului de către instanțele care au soluționat procedurile civile inițiate. În aceste circumstanțe, Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pe care l-ar fi suferit reclamantul. Prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale trebuie să fie respins. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza nerespectării prezumției de nevinovăție. Pronunțându-se în echitate, Curtea îi acordă 3

500 EUR cu acest titlu.

B.

Cheltuieli de judecată

62

. De asemenea, reclamantul solicită 1

500 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața Curții. Acesta prezintă contractul de asistență juridică încheiat cu avocatul său, în care este menționată suma precizată anterior.

63

. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă în raport cu munca prestată de avocatul său. În plus, subliniază că reclamantul nu a depus niciun document justificativ care să ateste plata efectivă a sumei de 1

500

EUR sau un calcul pe ore al activității avocatului său.

64

. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele pe care le deține și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1

000

EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului.

C.

Dobânzi moratorii

65

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, CURTEA,

1

.

Unește cu fondul

, în unanimitate, excepția Guvernului întemeiată pe incompetența

ratione materiae

referitoare la capătul de cerere formulat în temeiul art. 6

§

2 din Convenție și o respinge;

2.

Declară

, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 2 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3

.

Hotărăște

, cu cinci voturi la două,

că a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenție;

4

.

Hotărăște

, cu cinci voturi la două,

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății:

i) 3

500 EUR (trei mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

ii) 1

000 EUR (una mie euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.

5

.

Respinge

, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 4 iunie 2013, în temeiul art.

77

§

2 și 3 din Regulament.

PREȘEDINTE

Grefier

JOSEP CASADEVALL

Santiago Quesada

În conformitate cu art.

45 §

2 din Convenție și art.

74 §

2 din Regulament, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:

– opinia concordantă a judecătorului López Guerra;

– opinia separată comună a judecătorilor Šikuta și Silvis.

J.C.M.

S.Q.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI LÓPEZ GUERRA

(Traducere)

alin. (1)

lit.

f) din aceeași lege”.

care nu este eliminată

, ci pur și simplu înlocuită cu alt tip de răspundere”, și în continuare „se poate presupune implicit [că persoana în cauză] a subscris la vinovăția sa”. De asemenea, în hotărârea sa din 2 noiembrie 2005, tribunalul afirmă că „prescripția nu este echivalentă cu anularea verdictului de vinovăție”.

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

Šikuta ȘI SILVIS

6 §

2 nu se limitează la procedurile penale pendinte, ci poate cuprinde și hotărârile judecătorești adoptate ulterior încetării urmăririi penale (a se vedea, în special,

Minelli împotriva Elveției

, 25

martie 1983, seria A nr. 62, și

Lutz, Englert și Nölkenbockhoff împotriva Gemaniei

, 25 august 1987, seria A nr. 123) sau ulterior achitării (

Sekanina împotriva Austriei

, 25 august 1993, seria A nr. 266-A,

Lamanna împotriva Austriei

, nr. 28923/95, 10 iulie 2001,

Leutscher împotriva Țărilor de Jos

, 26

martie

1996, pct. 29,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-II, și

Del Latte împotriva Țărilor de Jos

, nr. 44760/98, pct. 30, 9 noiembrie 2004), în măsura în care problemele ridicate în respectivele cauze constituiau un corolar și un complement al procedurilor penale respective, în care reclamantul avea calitatea de „persoană învinuită de o infracțiune”.

§

2 în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate ulterior unei proceduri penale, care s-a încheiat prin încetarea urmăririi penale sau, în special, o hotărâre de achitare, privește și procedurile referitoare la chestiuni disciplinare sau la concedieri [

Moullet împotriva Franței

(dec.), nr.

27521/04, 13 septembrie 2007,

Taliadorou și Stylianou împotriva Ciprului

, nr.

39627/05 și 39631/05, pct. 25, 16 octombrie 2008,

Šikic împotriva Corației

, nr.

9143/08, pct. 42-47, 15 iulie 2010,

Çelik Bozkurt împotriva Turciei

, nr.

34388/05), pct. 34, 12 aprilie 2011]. Trebuie să subliniem că, după rămânerea definitivă a hotărârii de achitare – chiar și în cazul în care este vorba despre o achitare în favoarea îndoielii în conformitate cu art. 6 § 2 – exprimarea unor îndoieli privind vinovăția, inclusiv cele întemeiate pe motivele achitării, nu este compatibilă cu prezumția de nevinovăție (

Rushiti împotriva Austriei

, nr.

28389/95, pct. 31, 21 martie 2000). În fapt, o hotărâre judecătorească poate ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 2 dacă echivalează cu o constatare a vinovăției, care încalcă, în mod deliberat, achitarea prealabilă a inculpatului (

Del Latte

, citată anterior, pct. 30).

Bok împotriva Țărilor de Jos

(nr.

45482/06, pct. 45-46, 18 ianuarie 2011), în care reclamantul, acuzat, dar necondamnat penal, trebuia să dovedească în fața instanțelor civile temeinicia revendicărilor sale. Apreciem că tribunalul, după ce a stabilit că, la nivel civil, reclamantul săvârșise fapte disciplinare grave, avea dreptul să constate că prescripția penală nu contesta evaluarea sa. Interpretată corect, această apreciere a instanței civile în speță nu afectează prezumția de nevinovăție.