Ghibusi împotriva României

Cauza are la origine o cerere (nr. 7893/02) care a fost depusă împotriva României și a căreia o cetățeancă a acestui stat, Stela Ghibuși («reclamanta»), a sesizat Curtea pe 24 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției europene de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent al Guvernului, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcțiile sale.

Pe 24 octombrie 2003, Curtea (a doua secțiune) a hotărât să comunice Guvernului problema referitoare la art. 6 § 1 al Convenției, privind dreptul de acces la o instanță judecătorească, ținând seama de neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamantei. În temeiul articolului 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Cererea de față a fost atribuită celui de-al treilea secțiune, astfel reorganizată (art. 52 § 1).

Reclamanta lucra ca asistență medicală la spitalul din orașul Deta, în serviciul doctorului S.D. Pe 1 octombrie 1999, ca urmare a reorganizării și privatizării sistemului medical român, reclamanta a fost transferată, în temeiul dispoziții legii nr. 145/1997 privind sistemul de asigurări sociale, la serviciul individual al doctorului S.D. care, conform legii române aplicabile, avea obligația de a semna un contract de muncă cu ea. Deși părțile nu reușiseră să negocieze și să stabilească salariul reclamantei și să semneze noul contract, reclamanta a continuat să lucreze în serviciul lui S.D. în lunile octombrie și noiembrie 1999. Ulterior, a depus cerere de concediu anual la spitalul din Deta.

Pe 5 ianuarie 2000, în perioada concediului, reclamanta a fost convocată de S.D. care o informă oral despre concedierea ei, fără ca să i se prezinte vreo decizie scrisă. 1. Acțiune în justiție pentru reintegrare în postul reclamantei

Pe 10 ianuarie 2000, reclamanta a introdus la tribunalul județean Timiș o acțiune împotriva spitalului din Deta și a lui S.D., pentru a obține reintegrarea sa în postul ei și plata unei indemnități de concediu anual, precum și salariul din 1 octombrie 1999 și până la reintegrarea efectivă.

Printr-o hotărâre definitivă din 11 mai 2001, tribunalul județean a condamnat spitalul din Deta să plătească reclamantei indemnitatea de concediu. Tribunalul a respins cererea de plată a salariilor până la reintegrarea efectivă, cu motivul că reclamanta nu lucrase efectiv pentru S.D. și că, deși un contract de muncă exista între părți, nu fusese confirmat scris, din cauza faptului că nici una din părți nu negociase și nu stabilise salariul. Ulterior, considerând că reclamanta lucrase efectiv pentru S.D. în lunile octombrie și noiembrie 1999, în ciuda absenței contractului scris de muncă, tribunalul a constatat că părțile se înțeleseseră pentru a încheie un contract de muncă și a condamnat S.D. să semneze un asemenea contract cu reclamanta în temeiul dispoziție legii nr. 145/1997 sus-menționate. În anul 2000, reprezentantul spitalului din Deta a sesizat parchetul pe lângă tribunalul de prim grad din Deta cu o plângere penală împotriva reclamantei pentru furt și distrugere de documente oficiale. Pe 3 noiembrie 2000, parchetul a ordonat încetarea urmăririi penale, cu motivul că faptele imputate nu au fost săvârșite de reclamantă. 2. Demersuri efectuate de executor de hotărâri judecătorești pentru executarea hotărârii definitive din 11 mai 2001

Reclamanta indică că, din 27 septembrie 2001 la 2 noiembrie 2001, mai multe cereri formulate de ea sau de executor de hotărâri judecătorești la adresa lui S.D. pentru a semna noul contract de muncă au rămas fără rezultat.

Pe 2 noiembrie 2001, reclamanta a primit plata indemnității de concediu ordonată de hotărârea din 11 mai 2001.

Pe 2 noiembrie 2001, executorul a constatat într-un proces-verbal refuzul lui S.D. de a semna contractul de muncă, cu motivul că fiind angajator privat, nu putea fi obligat să semneze un contract.

După acest proces-verbal, executorul de hotărâri judecătorești nu a mai întreprins alte demersuri pentru a cere executarea acestei hotărâri. 3. Plângerile penale pentru neexecutare a hotărârii din 11 mai 2001

Pe 25 octombrie 2001, reclamanta a depus o plângere penală, prin care cerea procurorului pe lângă tribunalul de prim grad din Deta condamnarea penală a lui S.D. și a funcționarilor spitalului din Deta pentru refuzul de a executa o hotărâre judecătorească definitivă.

Procurorul a remis plângerea direcției de sănătate publică județene Timiș care, printr-o scrisoare din 26 noiembrie 2001, a informat reclamanta că nu era competentă să dea curs unei asemenea cereri și i-a sfătuit să ceară direct lui S.D. executarea hotărârii din 11 mai 2001.

Pe 5 noiembrie 2001, reclamanta a depus o nouă plângere penală împotriva lui S.D., pentru refuzul de a executa o hotărâre definitivă și a solicitat condamnarea penală a sa, precum și daunele-interese în reparația prejudiciului moral. Pe 19 aprilie 2002, procurorul pe lângă tribunalul de prim grad din Deta a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale în favoarea lui S.D., cu motivul că elementele constitutive ale infracțiunii nu erau întrunite în cauza respectivă. Printr-o notificare din 17 mai 2002, procurorul șef al parhetului pe lângă tribunalul de prim grad a confirmat ordonanța de neîncepere din 19 aprilie 2002.

Pe 18 noiembrie 2002, pe baza plângerii penale a reclamantei din 5 noiembrie 2001, procurorul a sesizat tribunalul de prim grad din Deta cu acțiune penală împotriva lui S.D. pentru refuzul de a executa o hotărâre definitivă care ordona reintegrarea unui salariat în postul seu, infracțiune pedepsită conform art. 84 din legea nr. 168/1999. Printr-o sentință din 25 martie 2003, tribunalul de prim grad din Deta a condamnat S.D. la plata a 6.000.000 lei români (ROL) ca amendă penală, 25.000.000 ROL ca daunale-interese și 1.000.000 ROL de cheltuieli de justiție. Această sentință a devenit definitivă, după contestația lui S.D. și a parhetului, pe 10 noiembrie 2003, după ce a fost confirmată de o hotărâre a curții de apel Timișoara.

Din documentele furnizate de reclamantă reiese că decizia din 11 mai 2001 rămâne tot neexecutată, în ceea ce privește reintegrarea sa în postul ei. II.

În primul rând, Guvernul amintește că în cauza respectivă executarea obligației de reintegrare necesita intervenția personală a debitorului și susține că nu există mijloace de executare forțată în natură a unei asemenea obligații. Reclamanta ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte pentru a forța debitorul să-și execute obligația. Astfel, ar fi trebuit să ceară condamnarea angajatorului la plata indemnității prevăzute de art. 136 § 1 din codul muncii.

Guvernul consideră că aceasta este un recurs adecvat, accesibil, eficace și suficient, conform jurisprudenței organelor Convenției (G. c. Belgia, nr. 12604/86, decizie a Comisiei din 10 iulie 1991, Decisions and Reports (DR) 70, p. 125). Citează de asemenea o decizie din 24 septembrie 1997 a curții de apel Craiova, care confirmă posibilitatea pentru orice concediat de a beneficia de indemnitate, fie depunând acțiune de anulare a deciziei de concediere, fie introducând o acțiune separată în acest scop. De mai mult, Guvernul susține că plata unei asemenea indemnități reprezintă efectiv o adevărată executare de către angajator a obligației de reintegrare, în măsura în care salariul este, pentru un angajat, obiectul contractului de muncă.

În sfârșit, Guvernul consideră că reclamanta avea la dispoziție alte căi de atac care îndeplineau criteriile articolului 35 al Convenției cum sunt interpretate de Curt (Stögmüller c. Austria, hotărâre din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 42, § 11, și De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, hotărâre din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 34, § 62). Menționa acțiunea penală împotriva angajatorului și acțiunea de condamnare a debitorului la plata amenzii civile.

Ca răspuns, reclamanta contestă eficacitatea căilor de atac indicate de Guvern și susține că cadrul juridic pus la dispoziția sa pentru a face executa o decizie definitivă care ordona reintegrarea sa nu era suficient și adecvat.

Curtea reamintește că conform art. 35 § 1 al Convenției, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne. Orice reclamant trebuie să acorde jurisdicțiilor interne ocazia pe care această dispoziție intenționa să o menajeze în principiu statelor contractante: evitarea sau repararea violărilor pretinse împotriva lor (a se vedea, de exemplu, Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36, și Moreira Barbosa c. Portugalia (decizie), nr. 65681/01, 29 aprilie 2004).

Dispoziții art. 35 § 1 al Convenției prescriu totuși doar epuizarea recursurilor care sunt atât legate de violări incriminate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite; statului defendent îi revine sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt întrunite (a se vedea, printre altele, hotărârile Vernillo c. Franța, din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, § 27, și Dalia c. Franța, din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, § 38, și decizia Moreira Barbosa, sus-citată).

De la bun început, Curtea reamintește că obligația neexecutată în cauza respectivă este cea de reintegrare a reclamantei în postul ei. Constată că toate căile de atac sugerate de Guvern sunt mijloace indirecte de executare a hotărârii definitive și, prin urmare, nu sunt de natură să remediere direct pretinsa încălcare.

Presupunând că, ținând seama de caracterul special al obligației de executat în cauza respectivă, care necesita intervenția personală a debitorului, aceste mijloace de constrângere a debitorului ar fi putut, în principiu, dovedi a fi căi de atac eficace și accesibile în sensul art. 35 § 1, Curtea constată că în cauza respectivă reclamanta a folosit deja două din aceste mijloace indirecte și nici una dintre ele nu a dus la executarea hotărârii definitive. Or, conform jurisprudenței Curții, un reclamant trebuie să fi făcut uz normal de recursurile interne verosimil eficace și suficiente. Atunci când o cale de atac a fost folosită, folosirea unei alte căi al cărui scop este practic același nu este cerut (Moreira Barbosa, sus-citată).

În cauza respectivă, instanțele care au hotărât pe fond au respins definitiv cererea reclamantei de a-i fi achitate salarii până la reintegrare. Reclamanta a desemnat un executor de hotărâri judecătorești pentru a obține executarea hotărârii din 11 mai 2001. De mai mult, deși S.D. fusese condamnat la plata unei amenzi penale și daunale-interese, a perseverat în refuzul de a reintegra reclamanta în postul ei.

Curtea estimează, ținând seama de circumstanțele cauzei, că ar fi excesiv a cere reclamantei să intenteze din nou acțiunile menționate de Guvern, în timp ce folosise deja mijloace care sunt căi de atac considerate adecvate și suficiente de Guvern și care au scopuri similare, și anume constrângerea debitorului să-și execute obligația.

De aici, obiecția Guvernului nu poate fi reținută.

De mai mult, Curtea constată că această problemă nu este în mod evident neîntemeiată conform art. 35 § 3 al Convenției. Constată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul susține că, deși executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă a «procesului» în sensul art. 6 al Convenției (Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Recueil 1997-II, § 41), există circumstanțe care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse de o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie o încălcare a acestui articol. După opinia sa, procesul civil fiind reglementat prin principiul disponibilității, statul nu este obligat să execute ex officio toate hotărârile judecătorești. Contrar obligațiilor pozitive care rezultă din art. 8 al Convenției, singura obligație care revine statului în domeniul art. 6 este cea de a crea și pune la dispoziția creditorului un sistem judecătoresc capabil să-l ajute în executarea creanței sale.

Ținând seama de caracterul particular al obligației debitorului care necesita intervenția sa personală, Guvernul consideră că revine creditorului să se servească de mijloacele judecătorești puse la dispoziția sa și că autoritățile statului trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile care pot fi rezonabil pretinse de la ele. Or, în cauza respectivă, reclamanta nu a folosit toate mijloacele puse la dispoziția sa de sistemul judecătoresc român pentru a face executa decizia internă definitivă care ordona reintegrarea sa.

Guvernul susține că statul trebuie să asigure un echilibru just între doi interese care se opun în cazuri precum cel din fapt: interesul debitorului de a vedea protejate drepturile și libertățile sale fundamentale și interesul creditorului de a vedea obligația executată în natură. Dacă toate mijloacele puse la dispoziția creditorului, deși folosite într-un mod diligent, eșuează, este mai bine să accepte executarea prin echivalent. Guvernul reamintește, în fine, că angajatorul privat nu poate fi obligat să angajeze o persoană și să colaboreze cu ea dacă nu dorește.

Reclamanta contestă teza Guvernului.

Curtea reamintește că executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a «procesului» în sensul art. 6 al Convenției. Dreptul la o instanță judecătorească ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).

În cauza de față, deși reclamanta obținuse pe 11 mai 2001 o decizie internă definitivă ordonând lui S.D. să o reintegreze în postul seu, și apoi efectuase demersuri pentru executare, această decizie rămâne tot neexecutată.

Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță judecătorească nu poate obliga un stat să facă executa fiecare hotărâre de caracter civil oricând și în orice circumstanțe (Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). În orice caz, atunci când autoritățile sunt obligate să acționeze pentru executarea unei hotărâri judecătorești și se abțin să facă acest lucru, această inerție angajează răspunderea statului pe terenul art. 6 § 1 al Convenției (Scollo c. Italia, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, § 44).

În orice caz, Curtea reamintește că nu este chemată să examineze dacă ordinea juridică internă a statului este capabilă să garanteze executarea hotărârilor pronunțate de tribunale. Într-adevăr, fiecărui stat contractant îi revine sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectul obligațiilor pozitive care-i incumbă. Ea are doar sarcina de a examina dacă în cauza respectivă măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003).

Curtea observă că în cauza respectivă obligația de reintegrare necesita intervenția personală a debitorului care era un particular. Statul, în calitatea sa de deținător al forței publice, era chemat să aibă un comportament diligent și să asiste creditorul în executarea hotărârii care-i era favorabilă.

În ciuda tuturor eforturilor depuse de reclamantă, debitorul s-a opus constant executării.

Curtea constată că reclamanta a luat inițiativa acte de execuție suficiente și a depus eforturile necesare pentru a obține executarea hotărârii judecătorești definitive. Rămâne de văzut dacă autoritățile sesizate au avut un comportament diligent, luând toate măsurile care ar fi putut fi rezonabil pretinse de la ele.

Curtea observă că reclamanta a desemnat un executor de hotărâri judecătorești pentru a întreprinde executarea hotărârii judecătorești definitive. Pe 2 noiembrie 2001, executorul s-a mulțumit să dresseze un proces-verbal constatând refuzul lui S.D. de a se conforma hotărârii judecătorești definitive care-l condamna să semneze contractul de muncă. După acest proces-verbal, executorul de hotărâri judecătorești nu a făcut nici o altă demarche pentru a obține executarea hotărârii din 11 mai 2001.

Curtea observă de asemenea că prima plângere penală a reclamantei depusă la parchetul pe lângă tribunalul de prim grad din Deta a fost redirecționată direcției de sănătate publică județene Timiș, care s-a dovedit a fi incompetentă pentru a da curs unei asemenea cereri. A doua plângere penală a reclamantei a fost supusă, la început, unei ordonanțe de neîncepere în favoarea lui S.D., și doar ulterior, cu un an după introducerea plângerii, procurorul a trimis S.D. în judecată în fața tribunalului.

De mai mult, Curtea constată că cererea reclamantei de a vedea condamnate angajatorul la plata salariile datorii până la reintegrarea efectivă, mijloc care este prezentat ca eficace de Guvern, a fost respinsă de instanțele naționale, cu motivul că deși un contract de muncă exista între părți, nu fusese confirmat scris, din cauza faptului că părțile nu negociaseră salariul.

De surcroit, nimic nu dovedește, în cauza respectivă, că executarea în natură a devenit imposibilă, astfel încât reclamanta să fie obligată să transforme obligația inițială într-o obligație de natură pecuniară (Roman și Hogea, sus-citată). Condamnarea penală a debitorului atestă că instanțele interne consideraseră că hotărârea definitivă care condamna angajatorul să reintegreze reclamanta putea fi încă executată ca atare.

Ținând seama de elementele de mai sus, Curtea consideră că în cauza respectivă, autoritățile la care reclamanta s-a adresat pentru a face executa hotărârea definitivă nu au luat toate măsurile care puteau fi rezonabil pretinse de la ele și că, de aici, asistența lor pentru a face executa decizia definitivă favorabilă reclamantei a lipsit total de eficacitate.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curt a concluziona că în cauza de față, prin pasivitatea lor, autoritățile naționale au privat reclamanta de un acces efectiv la o instanță judecătorească și nu au oferit nici o justificare validă pentru ingereința cauzată de neexecutarea hotărârii.

Prin consecință, în cauza de față a existat încălcare a art. 6 § 1. II.

Reclamanta susține că nu dispunea în dreptul intern de un recurs efectiv pentru a face executa decizia internă definitivă care ordona reintegrarea sa. Reia aceleași motive pe care le invocase din unghiul art. 6 § 1 al Convenției privind dreptul de acces la o instanță judecătorească.

De mai mult, reclamanta susține că la perioada faptelor, nu exista nici o cale de atac disponibilă pentru a contesta ordonanța de neîncepere pronunțată de parchetul pe lângă tribunalul de prim grad din Deta pe 19 aprilie 2002 în favoarea lui S.D. și confirmată pe 17 mai 2002 de procurorul șef al parhetului.

Ținând seama de toate elementele în posesia sa și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște de alegații formulate, Curtea nu detectă nici o aparență de încălcare a art. 13.

Rezultă că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Reclamanta cere 170.000 euro (EUR) ca reparație pentru prejudiciul material suferit, corespunzând salariilor pe care ar fi trebuit să le primească de la D.S. pentru perioada din 1 octombrie 1999 la 1 martie 2004. Consideră că suma salariului lunar pe care ar fi trebuit să-l primească este de 3.000 la 4.000 EUR, ca persoanele care exercită aceiași profesie în străinătate. De mai mult, susține că salariile medicilor au cunoscut o creștere considerabilă în ultimii trei ani.

Cât privește prejudiciul moral, reclamanta cere 50.000 EUR cu motivul că imposibilitatea de a face respecta hotărârea definitivă a hrănit în ea un sentiment de umilire și incertitudine. De mai mult, reamintește că în cursul anului 2000 a fost supusă unor urmăriri penale inițiate de direcția de sănătate publică județene Timiș care au culminat pe 3 noiembrie 2000 cu încetarea urmăririi penale, ceea ce a contribuit la agravarea stării de frustrare.

Guvernul consideră că reclamanta nu susține afirmațiile sale privind prejudiciul material altul decât cel de natură salarială. Susține că prejudiciul este eventual constituit doar din salariile pe care reclamanta ar fi putut să le primească de la S.D., cu o sumă echivalentă salariului unei asistente medicale care ar fi lucrat în aceleași condiții. De mai mult, această sumă nu a fost determinată de nici o hotărâre judecătorească.

Cât privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că trebuie să fie consecința neexecutării hotărârii interne definitive vorbind la reintegrarea sa și nu consecința altor proceduri judecătorești. De mai mult, Guvernul susținut că suma daunelor-interese solicitate la acest titlu de reclamantă este excesivă și neîntemeiat.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare angajează pentru statul defendent obligația juridică de a pune capăt unei încălcări și de a șterge consecințele acesteia în modul de a restabili, cât posibil, situația anterioară acesteia (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 35, 27 mai 2004, și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei din cauza neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive care ordona reintegrarea sa în postul ei. De aici, Curtea estimează că reclamanta a suferit prejudiciu moral și material și că aceste prejudicii nu sunt suficient compensate de un constatare de încălcare.

În aceste circumstanțe, ținând seama de toate elementele în posesia sa și pronunțând în echitate, cum cere art. 41 al Convenției, Curtea aloca reclamantei 4.800 EUR pentru toate formele de prejudiciu luate în considerare. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită de asemenea 5.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții.

Guvernul consideră că trebuie rambursate doar cheltuielile de justiție referitoare la procedura penală în care S.D. fusese condamnat pentru neexecutarea obligației de reintegrare. Reamintește că cheltuielile de justiție pot fi rambursate doar dacă au fost într-adevăr suportate de reclamantă și sunt rezonabile, în relație cu încălcarea constatată (citează în special hotărârile Cvijetic c. Croația, din 26 februarie 2004, § 63, și Jasiuniene c. Lituania, din 6 martie 2003, § 55). Observă, de mai mult, că reclamanta nu a susținut afirmațiile sale și cere respingerea acestei cereri ca în mod evident abuzivă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt dovedite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza respectivă și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea estimează rezonabilă suma de 100 EUR ca reparație pentru cheltuielile și costurile procedurii naționale și o aloca reclamantei. C. Interese moratoare

Curtea judecă oportun a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de prêt marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind problema referitoare la art. 6 § 1 al Convenției; 2. Declară cererea inadmisibilă pentru rest; 3. Declară că a existat încălcare a art. 6 § 1 al Convenției; 4. Declară a) că statul defendent trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 al Convenției, 4.800 EUR (patru mii opt sute euro) pentru prejudiciul material și moral și 100 EUR (o sută euro) pentru cheltuielile și costurile, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; b) că din expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de prêt marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 23 iunie 2005 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 7893/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Stela Ghibuși (« la requérante »), a saisi la Cour le 24 janvier 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par M. B. Aurescu, agent du Gouvernement, puis par M me R. Rizoiu, qui l'a remplacé dans ses fonctions.

Le 24 octobre 2003, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, en ce qui concerne l'accès à un tribunal, compte tenu de la non ‑ exécution d'une décision judiciaire définitive rendue en faveur de la requérante. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que ils seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

La requérante travaillait comme assistante médicale à l'hôpital de la ville de Deta, dans le service du docteur S.D. Le 1 er octobre 1999, à la suite de la réorganisation et privatisation du système médical roumain, la requérante fut transférée, en vertu des dispositions de la loi nº 145/1997 sur le système de sécurité sociale, au service individuel du docteur S.D. qui, selon la loi roumaine applicable, avait l'obligation de signer un contrat de travail avec elle. Bien que les parties ne fussent pas parvenues à négocier et à fixer le salaire de la requérante, et à signer le nouveau contrat, la requérante continua à travailler dans le service de S.D. pendant les mois d'octobre et de novembre 1999. Elle déposa, par la suite, une demande de congé annuel auprès de l'hôpital de Deta.

Le 5 janvier 2000, pendant son congé, la requérante fut convoquée par S.D. qui l'informa oralement de son licenciement, sans qu'aucune décision écrite ne lui soit présentée. 1. Action en justice en vue de la réintégration de la requérante dans son poste

Le 10 janvier 2000, la requérante introduisit auprès du tribunal départemental de Timiș une action contre l'hôpital de Deta et contre S.D., afin d'obtenir sa réintégration dans son poste et le paiement d'une indemnité de congé annuel, ainsi que son salaire à compter du 1 er octobre 1999 et jusqu'à sa réintégration effective.

Par un arrêt définitif du 11 mai 2001, le tribunal départemental condamna l'hôpital de Deta à payer à la requérante l'indemnité de congé. Le tribunal rejeta la demande de paiement du salaire jusqu'à la réintégration effective, au motif que la requérante n'avait pas travaillé effectivement pour S.D. et que, bien qu'un contrat de travail ait existé entre les parties, il n'avait pas été confirmé par écrit, faute pour les deux parties d'avoir négocié et fixé le salaire. Ensuite, retenant que la requérante avait effectivement travaillé pour S.D. pendant les mois d'octobre et novembre 1999, malgré l'absence de contrat de travail écrit, le tribunal constata que les parties avaient été d'accord pour conclure un contrat de travail et condamna S.D. à signer un tel contrat avec la requérante en vertu des dispositions de la loi nº 145/1997 précitée. En 2000, le représentant de l'hôpital de Deta saisit le parquet près le tribunal de première instance de Deta d'une plainte pénale contre la requérante pour vol et destruction de documents officiels. Le 3 novembre 2000, le parquet ordonna le classement de l'affaire, au motif que les faits reprochés n'avaient pas été commis par la requérante. 2. Démarches effectuées par l'huissier de justice en vue de l'exécution de la décision définitive du 11 mai 2001

La requérante indique que, du 27 septembre 2001 au 2 novembre 2001, plusieurs demandes formées par elle ou par l'huissier de justice auprès de S.D. en vue de signer un nouveau contrat de travail demeurèrent sans résultat.

Le 2 novembre 2001, la requérante reçut le paiement de l'indemnité de congé ordonnée par l'arrêt du 11 mai 2001.

Le 2 novembre 2001, l'huissier constata dans un procès-verbal le refus de S.D. de signer le contrat de travail, au motif qu'étant un employeur privé, il ne pouvait lui être imposé aucune obligation de signer un contrat.

Après ce procès-verbal, l'huissier de justice ne fit pas d'autres démarches afin de demander l'exécution de cette décision. 3. Les plaintes pénales pour non-exécution de la décision du 11 mai 2001

Le 25 octobre 2001, la requérante forma une plainte pénale, par laquelle elle demandait au procureur près le tribunal de première instance de Deta la condamnation pénale de S.D. et des fonctionnaires de l'hôpital de Deta pour refus d'exécuter une décision judiciaire définitive.

Le procureur renvoya la plainte à la direction départementale de santé publique de Timiș qui, par une lettre du 26 novembre 2001, informa la requérante qu'elle n'était pas compétente pour donner suite à une telle demande et lui conseilla de demander directement à S.D. l'exécution de l'arrêt du 11 mai 2001.

Le 5 novembre 2001, la requérante forma une nouvelle plainte pénale à l'encontre de S.D., pour refus d'exécution d'une décision définitive et sollicita sa condamnation pénale ainsi que des dommages-intérêts en réparation du préjudice moral. Le 19 avril 2002, le parquet près le tribunal de première instance de Deta rendit une ordonnance de non-lieu en faveur de S.D., au motif que les éléments constitutifs de l'infraction n'étaient pas réunis en l'espèce. Par une notification du 17 mai 2002, le procureur en chef du parquet près le tribunal de première instance confirma l'ordonnance de non ‑ lieu du 19 avril 2002.

Le 18 novembre 2002, se fondant sur la plainte pénale de la requérante du 5 novembre 2001, le procureur saisit le tribunal de première instance de Deta d'une action pénale contre S.D. pour refus d'exécution d'une décision définitive ordonnant la réintégration d'un salarié dans son poste, infraction punie par l'article 84 de la loi n o 168/1999. Par un jugement du 25 mars 2003, le tribunal de première instance de Deta condamna S.D. au paiement de 6 000 000 lei roumains (ROL) à titre d'amende pénale, 25 000 000 ROL à titre de dommages ‑ intérêts et 1 000 000 ROL de frais de justice. Ce jugement est devenu définitif, sur recours de S.D. et du parquet, le 10 novembre 2003, après avoir été confirmé par un arrêt de la cour d'appel de Timișoara.

Il ressort des pièces fournies par la requérante que la décision du 11 mai 2001 demeure encore inexécutée, en ce qui concerne sa réintégration dans son poste. II.

Tout d'abord, le Gouvernement rappelle qu'en l'espèce l'exécution de l'obligation de réintégration nécessitait l'intervention personnelle du débiteur et fait valoir qu'il n'existe pas de moyens d'exécution forcée en nature d'une telle obligation. La requérante aurait dû employer des moyens indirects afin de contraindre le débiteur à exécuter son obligation. Ainsi, elle aurait dû demander la condamnation de l'employeur au paiement de l'indemnité prévue par l'article 136 § 1 du code du travail.

Le Gouvernement considère qu'il s'agit là d'un recours adéquat, accessible, efficace et suffisant, selon la jurisprudence des organes de la Convention ( G. c. Belgique , n o 12604/86, décision de la Commission du 10 juillet 1991, Décisions et rapports (DR) 70, p. 125). Il cite aussi une décision du 24 septembre 1997 de la cour d'appel de Craiova, qui confirme la possibilité pour tout licencié de bénéficier de l'indemnité, soit en formant une action en annulation de la décision de licenciement, soit en introduisant une action séparée à cette fin. De plus, le Gouvernement affirme que le paiement d'une telle indemnité représente effectivement une véritable exécution par l'employeur de l'obligation de réintégration, dans la mesure où le salaire est, pour un employé, l'enjeu du contrat de travail.

Enfin, le Gouvernement considère que la requérante avait à sa disposition d'autres voies de recours qui satisfaisaient aux critères de l'article 35 de la Convention tels qu'interprétés par la Cour ( Stögmüller c. Autriche , arrêt du 10 novembre 1969, série A n o 9, p. 42, § 11, et De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique , arrêt du 18 juin 1971, série A n o 12, p. 34, § 62). Il mentionne l'action pénale contre l'employeur et l'action en condamnation du débiteur au paiement de l'amende civile.

En réponse, la requérante conteste l'efficacité des voies de recours indiquées par le Gouvernement et affirme que le cadre juridique mis à sa disposition afin de faire exécuter une décision définitive ordonnant sa réintégration n'était pas suffisant et adéquat.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, p. 19, § 36, et Moreira Barbosa c. Portugal (déc.), n o 65681/01, 29 avril 2004).

Les dispositions de l'article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent cependant que l'épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts Vernillo c. France , du 20 février 1991, série A n o 198, § 27, et Dalia c. France , du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, § 38, et la décision Moreira Barbosa , précitée).

D'emblée, la Cour rappelle que l'obligation inexécutée en l'espèce est celle de réintégrer la requérante dans son poste. Elle constate que toutes les voies de recours suggérées par le Gouvernement sont des moyens indirects de faire exécuter la décision définitive, et ne sont donc pas de nature à remédier directement à la violation prétendue.

A supposer que, eu égard au caractère spécial de l'obligation à exécuter en l'espèce, qui nécessite l'intervention personnelle du débiteur, ces moyens de contraindre le débiteur eussent pu, en principe, s'avérer des voies de recours effectives et accessibles au sens de l'article 35 § 1, la Cour constate qu'en l'espèce la requérante a déjà usé de deux de ces moyens indirects et qu'aucun d'entre eux n'a abouti à l'exécution de la décision définitive. Or, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants. Lorsqu'une voie de recours a été utilisée, l'usage d'une autre voie dont le but est pratiquement le même n'est pas exigé ( Moreira Barbosa , précitée).

En l'espèce, les juridictions statuant sur le fond de l'affaire ont rejeté définitivement la demande de la requérante de se voir verser les salaires dus jusqu'à sa réintégration. La requérante a mandaté un huissier de justice afin d'obtenir l'exécution de l'arrêt du 11 mai 2001. En outre, bien que S.D. eût été condamné au versement d'une amende pénale et des dommages ‑ intérêts, il a persisté dans son refus de réintégrer la requérante dans son poste.

La Cour estime, eu égard aux circonstances de la cause, qu'il serait excessif de demander à la requérante d'intenter à nouveau les actions mentionnées par le Gouvernement, alors qu'elle a déjà utilisé des moyens qui sont des voies de recours considérées comme adéquates et suffisantes par le Gouvernement et qui ont des buts similaires, à savoir contraindre le débiteur à exécuter son obligation.

Partant, l'exception du Gouvernement ne saurait être retenue.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait valoir que, bien que l'exécution d'un arrêt doive être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 de la Convention ( Hornsby c. Grèce, arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, § 41), il existe des circonstances qui justifient l'échec de l'exécution en nature d'une obligation imposée par une décision judiciaire définitive, sans que l'inexécution constitue une violation de cet article. A son avis, le procès civil étant régi par le principe de la disponibilité, l'Etat n'est pas tenu d'exécuter ex officio toutes les décisions judiciaires. Contrairement aux obligations positives qui ressortent de l'article 8 de la Convention, la seule obligation qui incombe à l'Etat dans le domaine de l'article 6 est celle de créer et de mettre à la disposition du créancier un système judiciaire apte à l'aider dans l'exécution de sa créance.

Vu le caractère particulier de l'obligation du débiteur qui nécessitait son intervention personnelle, le Gouvernement considère qu'il incombe au créancier de se servir des moyens judiciaires mis à sa disposition et que les autorités de l'Etat doivent avoir un comportement diligent, en prenant toutes les mesures que l'on peut raisonnablement exiger d'elles. Or, en l'espèce, la requérante n'a pas utilisé tous les moyens mis à sa disposition par le système judiciaire roumain afin de faire exécuter la décision interne définitive ordonnant sa réintégration.

Le Gouvernement fait valoir que l'Etat doit assurer un juste équilibre entre les deux intérêts qui s'opposent dans les cas tels que celui de l'espèce : celui du débiteur de voir protéger ses droits et ses libertés fondamentales et celui du créancier de voir l'obligation exécutée en nature. Si tous les moyens mis à la disposition du créancier, bien qu'utilisés d'une manière diligente, échouent, il vaut mieux accepter l'exécution par équivalent. Le Gouvernement rappelle, enfin, que l'employeur privé ne peut pas être obligé d'embaucher une personne et de collaborer avec elle s'il ne le veut pas.

La requérante conteste la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle que l'exécution d'un jugement ou d'un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

Dans la présente affaire, bien que la requérante ait obtenu le 11 mai 2001 une décision interne définitive ordonnant à S.D. de la réintégrer dans son poste, et qu'elle ait fait, par la suite, des démarches en vue de l'exécution, cette décision reste toujours inexécutée.

Cependant, le droit d'accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances ( Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). En toute hypothèse, lorsque les autorités sont tenues d'agir en exécution d'une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l'Etat sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention ( Scollo c. Italie , arrêt du 28 septembre 1995, série A n o 315-C, p. 55, § 44).

En tout état de cause, la Cour rappelle qu'elle n'est pas appelée à examiner si l'ordre juridique interne de l'Etat est apte à garantir l'exécution des décisions prononcées par les tribunaux. En effet, il appartient à chaque État contractant de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. Elle a uniquement pour tâche d'examiner si en l'espèce les mesures adoptées par les autorités roumaines ont été adéquates et suffisantes ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003).

La Cour note qu'en l'espèce l'obligation de réintégration nécessitait l'intervention personnelle du débiteur qui était un particulier. L'Etat, en sa qualité de dépositaire de la force publique, était appelé à avoir un comportement diligent et à assister le créancier dans l'exécution de la décision qui lui était favorable.

Malgré tous les efforts déployés par la requérante, le débiteur s'est constamment opposé à l'exécution.

La Cour constate que la requérante a pris l'initiative d'actes d'exécution suffisants et a déployé les efforts nécessaires afin d'obtenir l'exécution de la décision judiciaire définitive. Il reste à savoir si les autorités saisies ont eu un comportement diligent, en prenant toutes les mesures que l'on pouvait raisonnablement exiger d'elles.

La Cour note que la requérante a mandaté un huissier de justice afin d'entreprendre l'exécution de la décision judiciaire définitive. Le 2 novembre 2001, l'huissier s'est contenté de dresser un procès-verbal constatant le refus de S.D. de se conformer à la décision judiciaire définitive le condamnant à signer le contrat de travail. Après ce procès-verbal, l'huissier de justice n'a fait aucune autre démarche afin d'obtenir l'exécution de la décision du 11 mai 2001.

La Cour observe également que la première plainte pénale de la requérante adressée au parquet près le tribunal de première instance de Deta a été renvoyée à la direction départementale de santé publique de Timiș, qui s'est avérée incompétente pour donner suite à une telle demande. La deuxième plainte pénale de la requérante a fait l'objet, dans un premier temps, d'un non-lieu en faveur de S.D., et ce n'est que postérieurement, un an après l'introduction de la plainte, que le parquet a renvoyé S.D. en jugement devant le tribunal.

Par ailleurs, la Cour constate que la demande de la requérante tendant à voir condamner son employeur au versement des salaires dus jusqu'à sa réintégration effective, moyen qui est présenté comme efficace par le Gouvernement, a été rejetée par les juridictions nationales, au motif que bien qu'un contrat de travail eût existé entre les parties il n'avait pas été confirmé par écrit, faute pour les parties d'avoir négocié le salaire.

De surcroît, rien ne prouve, dans le cas d'espèce, que l'exécution en nature soit devenue impossible, de sorte que la requérante soit tenue de transformer l'obligation initiale en une obligation de nature pécuniaire ( Roman et Hogea , précitée). La condamnation pénale du débiteur atteste que les juridictions internes ont considéré que la décision judiciaire définitive condamnant l'employeur à réintégrer la requérante pouvait encore être exécutée telle quelle.

A la lumière des éléments ci-dessus, la Cour considère qu'en l'espèce, les autorités auxquelles la requérante a fait appel afin de faire exécuter la décision judiciaire définitive n'ont pas pris toutes les mesures que l'on pouvait raisonnablement attendre d'elles et que, dès lors, leur assistance pour faire exécuter la décision définitive favorable à la requérante a manqué totalement d'efficacité.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que dans la présente affaire, par leur passivité, les autorités nationales ont privé la requérante d'un accès effectif à un tribunal et n'ont offert aucune justification valable pour l'ingérence causée par la non-exécution de la décision.

Par conséquent, il y a eu en l'espèce violation de l'article 6 § 1. II.

La requérante fait valoir qu'elle ne disposait pas en droit interne d'un recours effectif afin de faire exécuter la décision interne définitive ordonnant sa réintégration. Elle réitère les mêmes motifs que ceux qu'elle avait invoqués sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention quant au droit d'accès à un tribunal.

En outre, la requérante affirme qu'à l'époque des faits, aucune voie de recours ne lui était disponible afin de contester l'ordonnance de non-lieu rendue par le parquet près le tribunal de première instance de Deta le 19 avril 2002 en faveur de S.D. et confirmée le 17 mai 2002 par le procureur en chef du parquet.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation de l'article 13.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en l'application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La requérante réclame 170 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu'elle aurait subi, correspondant aux salaires qu'elle aurait dû recevoir de D.S. pour la période du 1 er octobre 1999 au 1 er mars 2004. Elle considère que le montant du salaire mensuel qu'elle aurait dû percevoir est de 3 000 à 4 000 EUR, comme les personnes qui exercent le même métier à l'étranger. En outre, elle fait valoir que le salaire des médecins a connu une augmentation considérable pendant les trois dernières années.

Quant au préjudice moral, la requérante réclame 50 000 EUR au motif que l'impossibilité de faire respecter la décision judiciaire définitive a entretenu chez elle un sentiment d'humiliation et d'incertitude. En outre, elle rappelle que pendant l'année 2000 elle a fait l'objet de poursuites pénales engagées par la direction départementale de la santé de Timiș qui ont abouti le 3 novembre 2000 au classement de l'affaire, ce qui a contribué à l'aggravation de son état de frustration.

Le Gouvernement considère que la requérante n'étaye pas ses affirmations concernant le dommage matériel autre que celui de nature salariale. Il affirme que le préjudice n'est éventuellement constitué que des salaires que la requérante aurait pu recevoir de S.D., d'un montant équivalent au salaire d'une assistante médicale qui aurait travaillé dans les mêmes conditions. De plus, cette somme n'a été déterminée par aucune décision judiciaire.

Quant au préjudice moral, le Gouvernement considère qu'il doit être la conséquence de l'inexécution de la décision interne définitive visant sa réintégration et non pas la conséquence d'autres procédures judiciaires. Par ailleurs, le Gouvernement a fait valoir que le montant des dommages ‑ intérêts sollicités à ce titre par la requérante est excessif et non étayé.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à une violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 35, 27 mai 2004, et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000 ‑ XI).

La Cour a constaté une violation des droits de la requérante en raison de la non-exécution d'une décision judiciaire définitive ordonnant sa réintégration dans son poste. Dès lors, la Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral et matériel et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 4 800 EUR toutes causes de préjudice confondues. B. Frais et dépens

La requérante demande également 5 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement considère que seuls doivent être remboursés les frais de justices concernant la procédure pénale dans laquelle S.D. a été condamnée pour l'inexécution de l'obligation de réintégration. Il rappelle que les frais de justice ne peuvent être remboursés que s'ils ont été vraiment subis par la requérante et qu'ils sont raisonnables, en relation avec la violation constatée (il cite notamment les arrêts Cvijetic c. Croatie , du 26 février 2004, § 63, et Jasiuniene c. Lithuanie , du 6 mars 2003, § 55). Il constate, en outre, que la requérante n'a pas étayé ses allégations et demande le rejet de cette demande comme manifestement abusive.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 100 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Déclare la requête irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 4 800 EUR (quatre mille huit cents euros) pour dommage matériel et moral ainsi que 100 EUR (cent euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 juin 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président