AFFAIRE EVOLCEANU c. ROUMANIE

AFFAIRE EVOLCEANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA EVOLCEANU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 37522/05) HOTĂRÂREA Fondului STRASBURG 9 februarie 2010 DEFINIF 09/05/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Evolceanu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 19 ianuarie 2010, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 37522/05) condusă împotriva României de doi resortisanți ai acestui stat, mea Eva Evolceanu și Ioana Evolceanu ( La 15 noiembrie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei. Faptele cauzei, cum ar fi cele ale recurentelor, pot fi rezumate după cum urmează. În 1950, în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul român a luat în posesie apartamentele nr. 1 și 2 de un imobil situat la București la nr. 16, rue Popa Soare, care aparțineau tatălui recurentelor. printr-un contract din 12 aprilie 1975, încheiat în temeiul legii 4/1973 de autorizare a vânzării imobilelor cu destinație de îndrăznire (adică Legea nr. 4/1973), societatea care gestionează bunurile deținute de stat (adică ICVL) vinde apartamentul nr 1 soților B., chiriași ai imobilului respectiv. Acțiune în revendicare La o dată nespecificată, tatăl recurentelor sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare a apartamentelor menționate anterior, împotriva Consiliului local de la București și a societății comerciale F. Printr-o hotărâre din 7 decembrie 1994, instanța a dat dreptul la acțiune și le-a ordonat părților pârâte să restituie tatălui reclamantelor cele două apartamente în litigiu. Instanța a judecat că, în momentul naționalizării, la ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 10. printr-o hotărâre din 18 aprilie 1995, devenită definitivă dacă nu a fost atacată printr-un recurs în recurs, tribunalul departamental din București a respins ca pe o cauză nefondată recursul invocat de consiliul local de la București împotriva hotărârii menționate anterior. Punerea în aplicare a sentinței din 7 decembrie 1994 11. Prin decizia din 21 august 1995, primarul București a ordonat restituirea celor două apartamente în litigiu tatălui reclamantelor. 12. La 9 octombrie 1995, reprezentanții societății F. și reprezentantul tatălui reclamantelor au semnat un proces-verbal de punere în posesie a apartamentului nr. 2, în care au constatat că apartamentul nr. 1 a fost vândut soților B. La 15 august 1996, tatăl recurentelor a decedat și acestea din urmă au fost declarate moștenitoare ale sale. Procedura începută în temeiul Legii nr. 10/2001 13. La 6 iulie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor naționalizate în mod abuziv ( La 6 martie 2003, recurentele au solicitat suspendarea procedurii administrative astfel inițiate, pe motiv că o acțiune în anulare a contractului de vânzare din 12 aprilie 1975 era pendinte în fața instanțelor. La 13 august 2002, recurentele au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în anulare a contractului de vânzare din 12 aprilie 1975, introdusă împotriva Primăriei din București, soții B. și societatea F. Ei au solicitat, de asemenea, restituirea apartamentului și expulzarea soților B. 15. Printr-o hotărâre din 16 aprilie 2003, Tribunalul a respins ca pe un motiv întemeiat acțiunea recurentelor. El a judecat că, la momentul vânzării, validitatea titlului de stat nu era pusă sub semnul întrebării, întrucât inaplicabilitatea decretului 92/1950 către tatăl reclamantelor nu fusese constatată decât prin hotărârea din 7 decembrie 1994. Prin urmare, tribunalul a judecat că, în momentul vânzării, statul era proprietarul apartamentului și că nu a făcut nicio greșeală a părților pe această calitate. 16. Prin hotărârea din 6 februarie 2004, tribunalul județ din București a respins ca greșit pe fond cererea interjucată de recurente. El a considerat că toate condițiile Legii nr. 4/1973 au fost respectate în momentul vânzării și că, în acel moment, bunul în cauză nu era afectat de inalienabilitate. Pe de altă parte, a respins motivul întemeiat pe rea credință al părților, considerând că titlul statului fusese invalidat numai în 1994 17. Prin hotărârea din 18 aprilie 2005, Curtea de Apel de la București a respins recursul în recurs formulat de recurente. Acțiune în revendicare a apartamentului nr. 1 18. Printr-o hotărâre din 20 octombrie 2008, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit acțiunea în revendicare a reclamantelor și a dispus restituirea bunurilor lor. Instanța a permis, de asemenea, acțiunea în garanție introdusă de soții B. împotriva statului român reprezentat de Ministerul de Finanțe, care a fost condamnat să le plătească 102 907 EUR, pentru apartamentul pe care l-au cumpărat cu bună-credință. Instanța a fost de acord să acorde această sumă pe o expertiză datată iunie 2008, pe care a dispus-o. 19. La 7 mai 2009, soții B. și Ministerul de Finanțe au introdus o acțiune împotriva hotărârii menționate anterior. Astfel cum rezultă din cele mai recente documente depuse la dosar, procedura este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-33), Strãin și altele România 57001/00, CEDH 2005-VII, § 19 26), Peduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 Cu privire la încălcarea dreptului la respectarea proprietății lor din cauza faptului că se află în posesia apartamentului de care au fost recunoscute proprietari printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, recurentele invocă o încălcare a dreptului la respectarea proprietății lor din cauza faptului că se bucură de apartamentul de care au fost recunoscute ca fiind proprietare ale unei hotărâri definitive și irevocabile. Acestea Õ art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 23. Guvernul își reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare. În special, acesta pune în evidență circumstanțele excepționale din România mecanismul de restituire a bunurilor naționale sau de despăgubire a foștilor proprietari, făcând trimitere la jurisprudența Broniowski c. Polonia ([GC], nr 31443/96, CEDO 2004 V) și 24 Recurentele contestă caracterul real și efectiv al sistemului de compensare instituit prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. 25. Curtea a afirmat deja în numeroase cauze că punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de către stat terților care îi ocupau ca chiriași, combinată cu lipsa de despăgubiri la valoarea bunului este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantate prin art. 1 din Protocolul nr 1 (Străin citat anterior, §§ 39, 43 și 59; Porteanu c. România n 4596/03, § 35, 16 februarie 2006). 26. Curtea ia notă de faptul că cauza prezentă este specială, deoarece, pentru moment, recurentele au obținut câștig de cauză printr-o hotărâre de primă instanță, pronunțată la 20 octombrie 2008 de către Tribunalul de Primă Instanță din București, care a dispus restituirea bunului lor și a garanției pentru evacuarea statului față de soții B. 27. Cu toate acestea, întrucât această hotărâre nu este încă definitivă și fiind contestată la nivel intern, atât de soții B., cât și de Ministerul de Finanțe, Curtea nu are motive să se abată de la abordarea sa în cauzele menționate anterior. Vânzarea de către stat a binelui reclamantelor împiedică, chiar și astăzi, acestea să se bucure de dreptul lor de proprietate recunoscut prin hotărârea definitivă din 7 decembrie 1994 a tribunalului județ din București. Curtea consideră că o astfel de situație echivalează cu privarea de proprietate de facto, în absența oricărei despăgubiri. 28. Curtea reamintește că, până în prezent, nu s-a demonstrat că sistemul de compensare instituit în iulie 2005 prin Legea 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să atingă, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibile, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 29. Această concluzie nu aduce atingere oricărei evoluții pozitive pe viitor a mecanismelor de finanțare prevăzute de această lege specială pentru a-i determina pe cei care, cum ar fi recurentele, au fost recunoscuți ca proprietari, printr-o hotărâre definitivă. 30. Prin urmare, a existat și continuă să fie încălcată art. 1 din Protocolul nr. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 31. Recurentele susțin că respingerea acțiunii lor în anulare a contractului de vânzare a laui apartament nr. 1, precum și lipsa instanțelor de a-și motiva deciziile, nu și-au respectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care este astfel formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 32. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. 33. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 35. Recurentele au solicitat, într-o primă etapă, 71 771 EUR. (EUR) care reprezintă valoarea de piață a avantajului, a anexelor și a terenului aferent, la care se adaugă 39 200 EUR pentru pierderea de câștig, precum și 20 000 EUR pentru daune morale și 8 În cele din urmă, recurentele au solicitat, cu titlu de prejudiciu material, suma stabilită de instanța judecătorească din iunie 2008, adică 102 907 EUR (a se vedea § 18 de mai sus). 36. Guvernul consideră că valoarea de piață a aceluiași bun în litigiu este de 49 623 EUR și furnizează avizul unui expert, datat septembrie 2007. 37. În circumstanțele din speță (a se vedea §§ 26-27 de mai sus), Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare de fapt, astfel încât aceaceasta ar trebui să fie rezervată ținând seama și de posibilitatea de a se ajunge la un acord între statul pârât și statul pârât (art. 1 și art. 4 din Regulamentul de procedură al Curții). cererea admisibilă în ceea ce privește hotărârea pronunțată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă în ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție A declarat că problema aplicării articolului 41 din convenție nu se află în stare; prin urmare, rezerva în întregime invită guvernul și recurentele să îi adreseze în scris, în termen de șase luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintele camerei va avea grijă să o stabilească dacă este necesar. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 9 februarie 2010, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

EVOLCEANU c. ROUMANIE

(Requête n

o

37522/05)

ARRÊT

(

fond

)

STRASBOURG

9 février 2010

DÉFINITIF

09/05/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Evolceanu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 janvier 2010,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

37522/05) dirigée contre la Roumanie par deux ressortissantes de cet État, M

mes

Eva Evolceanu et Ioana Evolceanu («

les requérantes

»), qui ont saisi la Cour le 13 octobre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 15 novembre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérantes sont nées respectivement en 1966 et 1963 et résident à Paris.

5.

Les faits de la cause, tels qu’exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

6.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation nº 92/1950, l’État roumain prit possession des appartements n

os

1 et 2 d’un immeuble sis à Bucarest au n

o

16, rue Popa Soare, qui appartenaient au père des requérantes.

7.

Par un contrat du 12 avril 1975, conclu en vertu de la loi

n

o

4/1973 autorisant la vente des immeubles à destination d’habitation («

la loi n

o

4/1973), la société gérante des biens appartenant à l’État («

la ICVL

»), vendit l’appartement n

o

1 aux époux B., locataires de l’immeuble en question.

1.

Action en revendication

8.

A une date non précisée, le père des requérantes saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en revendication des appartements susmentionnés, contre le conseil local de Bucarest et la société commerciale Foișor S.A. («

la société F.

»), gérante des biens qui appartenaient à l’État.

9.

Par un jugement du 7 décembre 1994, le tribunal fit droit à l’action et ordonna aux parties défenderesses de restituer au père des requérantes les deux appartements en litige. Le tribunal jugea qu’au moment de la nationalisation, l’intéressé faisait partie d’une catégorie sociale exemptée de cette mesure et que le décret n

o

92/1950 violait les dispositions de la Constitution en vigueur à l’époque.

10.

Par un arrêt du 18 avril 1995, devenu définitif à défaut d’être attaqué par un pourvoi en recours, le tribunal départemental de Bucarest rejeta comme mal fondé l’appel relevé par le conseil local de Bucarest contre le jugement précité.

2.

Mise à exécution du jugement du 7 décembre 1994

11.

Par une décision du 21 août 1995, le maire de Bucarest ordonna la restitution des deux appartements en litige au père des requérantes.

12.

Le 9 octobre 1995, les représentants de la société F. et le mandataire du père des requérantes signèrent un procès-verbal de mise en possession de l’appartement nº 2, dans lequel ils constatèrent que l’appartement n

o

1 avait été vendu, le 12 avril 1975, aux époux B. Le 15 août 1996, le père des requérantes décéda et ces dernières furent déclarées ses héritières.

3.

Procédure entamée en vertu de la loi nº 10/2001

13.

Le 6 juillet 2001, sur le fondement de la loi nº 10/2001 sur le régime juridique des biens nationalisés abusivement («

la loi n

o

10/2001

»), les requérantes saisirent la mairie de Bucarest d’une demande de restitution en nature de l’appartement nº 1 de l’immeuble susmentionné et du terrain afférent. Le 6 mars 2003, les requérantes demandèrent la suspension de la procédure administrative ainsi entamée, au motif qu’une action en annulation du contrat de vente du 12 avril 1975 était pendante devant les tribunaux.

4.

Action en annulation du contrat de vente de l’appartement nº 1

14.

Le 13 août 2002, les requérantes saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en annulation du contrat de vente du 12

avril 1975, introduite contre la mairie de Bucarest, les époux B. et la société F. Elles demandèrent également la restitution de l’appartement et l’expulsion des époux B.

15.

Par un jugement du 16 avril 2003, le tribunal rejeta comme mal fondée l’action des requérantes. Il jugea qu’au moment de la vente, la validité du titre de l’État n’était pas remise en question, dès lors que l’inapplicabilité du décret 92/1950 au père des requérantes n’avait été constatée que par le jugement du 7 décembre 1994. Le tribunal jugea donc qu’au moment de la vente, l’État était le propriétaire de l’appartement et qu’il n’y avait pas eu erreur des parties sur cette qualité.

16.

Par un arrêt du 6 février 2004, le tribunal départemental de Bucarest rejeta comme mal fondé l’appel interjeté par les requérantes. Il jugea que toutes les conditions de la loi nº 4/1973 avaient été respectées lors de la vente et qu’à ce moment le bien en question n’était pas frappé d’inaliénabilité. Par ailleurs, il rejeta le moyen tiré de la mauvaise foi des parties, jugeant que le titre de l’État avait été invalidé uniquement en 1994.

17.

Par un arrêt du 18 avril 2005, la cour d’appel de Bucarest rejeta comme mal fondé le pourvoi en recours formé par les requérantes.

5.

Action en revendication de l’appartement nº 1

18.

Par un jugement du 20 octobre 2008, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l’action en revendication des requérantes et ordonna la restitution de leur bien. Le tribunal fit droit également à l’action en garantie pour éviction introduite par les époux B. contre l’État roumain représenté par le ministère des finances, lequel fut condamné à leur payer 102

907 EUR, pour l’appartement qu’ils avaient acheté de bonne foi. Le tribunal s’appuya pour octroyer cette somme sur une expertise datant de juin

2008, qu’il avait ordonnée.

19.

Le 7 mai 2009, les époux B. et le ministère des finances interjetèrent appel contre le jugement précité. Tel qu’il résulte des derniers documents versés au dossier, la procédure est toujours pendante devant les juridictions nationales. L’arrêt qui sera éventuellement prononcé en appel sera susceptible de pourvoi en recours.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

20.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Brumărescu c. Roumanie

([GC], n

o

28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33),

Străin et autres

c.

Roumanie

(n

o

57001/00, CEDH 2005-VII, §§ 19

‑

26),

Păduraru

c.

Roumanie

(n

o

63252/00, §§ 38

‑

53, 1

er

décembre 2005) et

Tudor c. Roumanie

(n

o

29035/05, §§ 15–20, 17 janvier 2008).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

O

1 À LA CONVENTION

21.

Les requérantes allèguent une atteinte au droit au respect de leur biens en raison de l’impossibilité dans laquelle elles se trouvent de jouir de l’appartement dont elles ont été reconnues propriétaires par un jugement définitif et irrévocable. Elles invoquent l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

22.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

23.

Le Gouvernement réitère ses arguments présentés précédemment dans des affaires similaires. Il met en avant tout particulièrement les circonstances exceptionnelles entourant en Roumanie le mécanisme de restitution des biens nationalisés ou d’indemnisation des anciens propriétaires, faisant référence à la jurisprudence

Broniowski c. Pologne

([GC], n

o

31443/96, CEDH 2004

‑

V) et

Jahn et autres c. Allemagne

([GC], n

os

46720/99, 72203/01 et 72552/01, CEDH 2005

‑

VI).

24.

Les requérantes contestent le caractère réel et effectif du système d’indemnisation mis en place par la loi n

o

10/2001, modifiée par la loi

n

o

247/2005.

25.

La Cour a déjà affirmé dans de nombreuses affaires que la mise en échec du droit de propriété des requérants sur leurs biens vendus par l’État aux tiers qui les occupaient en tant que locataires, combinée avec l’absence d’indemnisation à hauteur de la valeur du bien est incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Străin

précité, §§ 39, 43 et 59;

Porteanu c. Roumanie

, n

o

4596/03, §

35, 16

février

2006).

26.

La Cour note que l’affaire présente est particulière, car, pour le moment, les requérantes ont obtenu gain de cause par un jugement de premier ressort, rendu le 20 octobre 2008 par le tribunal de première instance de Bucarest, qui a ordonné la restitution de leur bien et l’enclenchement de la garantie pour éviction de l’État vis-à-vis des époux B.

27.

Toutefois, ce jugement n’étant pas encore définitif et étant contesté au niveau interne, tant par les époux B. que par le ministère des finances, la Cour n’aperçoit pas de raisons de s’écarter de son approche dans les affaires précitées. La vente par l’État du bien des requérantes empêche, aujourd’hui encore, celles-ci de jouir de leur droit de propriété reconnu par le jugement définitif du 7 décembre 1994 du tribunal départemental de Bucarest. La Cour considère qu’une telle situation équivaut à une privation de propriété

de facto

, en l’absence de toute indemnisation.

28.

La Cour rappelle qu’à ce jour, le Gouvernement n’a pas démontré que le système d’indemnisation mis en place en juillet 2005 par la loi

n

o

247/2005 permettrait aux bénéficiaires de cette loi de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisibles, une indemnité en rapport avec la valeur vénale des biens dont ils ont été privés.

29.

Cette conclusion ne préjuger pas de toute évolution positive que pourraient connaître, à l’avenir, les mécanismes de financement prévus par cette loi spéciale en vue d’indemniser les personnes qui, comme les requérantes, se sont vu reconnaître la qualité de propriétaires, par une décision judiciaire définitive.

30.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

31.

Les requérantes allèguent que le rejet de leur action en annulation du contrat de vente de l’appartement n

o

1, ainsi que le défaut des tribunaux de motiver leurs décisions, ont méconnu leur droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la

Convention, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

32.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

33.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

34.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

35.

Les requérantes ont réclamé, dans un premier temps, 71

771

euros

(EUR) représentant la valeur marchande de l’appartement litigieux, de ses annexes et du terrain afférent, auxquels s’ajoutent 39

200

EUR pour le manque à gagner, ainsi que 20

000 EUR de dommages moraux et 8

505 de frais et dépens. Elles ont envoyé une expertise technique datant d’avril 2007, à l’appui de leur demande. Ultérieurement, les requérantes ont demandé, à titre du préjudice matériel, la somme fixée par l’expertise judiciaire de juin 2008, soit 102

907 EUR (voir § 18 ci-dessus).

36.

Le Gouvernement estime que la valeur marchande du même bien litigieux est de 49 623 EUR et fournit l’avis d’un expert, datant de septembre 2007.

37.

Dans les circonstances de l’espèce (voir §§ 26-27 ci-dessus), la Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu’il convient de la réserver en tenant également compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et l’intéressée (article

75

§§

1 et 4 du règlement de la Cour).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1, et irrecevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

3.

Dit

que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état

; en conséquence

:

a)

la

réserve

en entier

;

b)

invite

le Gouvernement et les requérantes à lui adresser par écrit, dans le délai de six mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir

;

c)

réserve

la procédure ultérieure et

délègue

au président de la chambre le soin de la fixer au besoin.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 février 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président