SOBIESCHI c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

02.03.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

SOBIESCHI c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii n 29844/02 prezentate de Paul-Sergiu SOBIESCHI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care are loc la 2 martie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemel, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 iunie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Paul-Sergiu Sobieschi, era un resortisant român, născut în 1939 și rezident la București. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Paul-Sergiu Sobieschi. Steliana Șerban, avocată la București. Ca urmare a decesului reclamantului, la 26 ianuarie 2009, moștenitorii săi, domnii Viorica Sobieschi și Florentina Ciobanu și domnii Mircea Razus, Virgiliu Razus, Neculce-Theodor Sobiesky, Petru Sobieschi și Stere Nibi, și-au exprimat dorința de a continua procesul. Mioara Nibi și Ana-Branddușa Nibi au continuat judecata în numele său. Din motive practice, prezenta decizie va continua să-l numească pe dl Paul-Sergiu Sobieschi pe reclamant (Dalban c. România [GC], nr 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI și Bursuc c. România, n 4266/96, § 1, 12 octombrie 2004). Moștenitorii de foc pe reclamant continuă să fie reprezentați în fața Curții de către M. Steliana Șerban, avocată la București. Guvernul românesc ( mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cazului În 1937, NSS a cumpărat o proprietate imobiliară la numărul 20 al străzii Știrbei Voda de la București. În anii 1950, această proprietate imobiliară a fost naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950. În 1970, N.S.S. s-a căsătorit cu N.M., care avea o fiică născută dintr-o căsătorie anterioară, E.C.T. N.M. a murit la 16 mai 1979 și N.S.S. a murit la 30 decembrie 1985. În urma decesului lor, a fost întocmit un certificat de ereditate la 14 iunie 1988. În acest certificat s-a menționat că N.M. aveau doi moștenitori legali, și anume soțul ei N.S.S. și fiica sa, E.C.T., aceasta din urmă având domiciliul în Bogota, Columbia. Același certificat indica faptul că N.S.S.S. avea doi moștenitori legali, și anume fratele și sora sa, N.V. și N.E., precum și doi legatari cu titlu special. Reclamantul este moștenitorul unic al N.E. decedat între timp. Acțiunea în revendicare a unui apartament care a aparținut N.S.S. La 11 noiembrie 1999, reclamantul și N.V. au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din București cu o acțiune care urmărește principala revendicare a apartamentului n 19 de la numărul 20 de pe strada Știrbei Vodă din București. Ei susțineau că clădirea, care aparținea rudelor lor N.S.S., fusese naționalizată în mod abuziv în conformitate cu decretul nr. 92/1950. Ei și-au îndreptat acțiunea împotriva consiliului local de la București și, ulterior, împotriva domnului M., chiriașului căruia statul îi vândutse bunurile între timp. Prin hotărârea din 17 ianuarie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din București, recunoscând în același timp caracterul abuziv al naționalizării, a respins acțiunea pe motiv că locatarul dobândise bunul de bună-credință. 10. Reclamantul și N.V. au răspuns la apel. 11. printr-o hotărâre din 16 mai 2001, tribunalul departamental din București a respins apelul. El a constatat că reclamantul și N.V. nu erau singurii comoștenitori în dreptul de a solicita restituirea bunului în litigiu, deoarece E.C.T. avea și el acest drept. În plus, instanța a constatat că nu s-a dovedit că persoana deposedată de bun în 1950 era aceeași cu autorul celor interesați. În consecință, instanța a considerat că revendicarea, referitoare la un bun individ, avea ca scop recunoașterea unui drept de proprietate exclusivă asupra întregului bun, precum și restituirea către cel care îl revendica și că, prin urmare, acțiunea ar fi trebuit formulată de toți comoștenitorii. 12. Reclamantul și N.V. au formulat o acțiune, prevalând de certificatul de ereditate din 14 iunie 1988, au susținut că E.C.T. nu era moștenitoare a N.S.S. 13. Prin hotărârea definitivă din 21 decembrie 2001, Curtea de Apel de la București a respins recursul reclamanților. Ea a considerat că, prin examinarea certificatului de ereditate depus la dosar, tribunalul județ din București judecase pe bună dreptate că E.C.T. avea calitatea de moștenitoare și că, prin urmare, acțiunea în revendicare trebuia să fie inițiată de toți cei interesați. Dreptul și practica internă relevante 14. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Strain și alții c. România 57001/00, § 26 CEDO 2005 VII) și Lupaș și altele c. România 1434/02, 35370/02 și 1385/03, § 45-46, CEDO 2006 XV (extrași)). GRIFS 15. Invocând, în esență, art. 6 alineatul (1) din convenție, recurentul se plânge de încălcarea dreptului său de acces la o instanță pe motiv de respingere a acțiunii sale în conformitate cu regula unanimității necesară pentru revendicarea bunurilor individente. De asemenea, acesta invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilității de a revendica bunul imobil în litigiu. ÎN DREPT 17. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanță din cauza respingerii acțiunii sale în revendicare. El invocă în esență art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. 18. Guvernul reiterează argumentele prezentate anterior în cauza Lupaș și în alte cauze menționate anterior Comitetul consideră că, spre deosebire de aceasta, reclamantul nu se plânge că nu este în imposibilitatea de a identifica E.C.T. În plus, guvernul ia notă de faptul că reclamantul putea sesiza instanțele naționale cu privire la o acțiune în constatarea dreptului său de proprietate asupra clădirii în litigiu 19. Reclamantul contestă poziția guvernului și subliniază că, prin respingerea acțiunii sale, instanțele naționale l-au privat de posibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate și consideră că acțiunea în constatarea existenței dreptului său de proprietate asupra clădirii nu putea avea un rezultat favorabil ; susține că această acțiune are un caracter subsidiar acțiunii care urmărește realizarea dreptului, și anume, în cazul de față, acțiunea în revendicare; de asemenea, observă că regula unanimității constituie o construcție jurprudențială și că un proiect de lege de modificare a Codului civil exclude în mod expres regula unanimității. 20. În cele din urmă, reclamantul susține că instanțele naționale au interpretat în mod eronat certificatul de ereditate din 14 iunie 1988. În opinia sa, în măsura în care bunul imobil în cauză a fost achiziționat și naționalizat înainte de căsătoria NSS cu N.S.M., acest bun constituia un bun personal al N.S.S.S., fiica soției sale care nu avea niciun drept asupra clădirii. El consideră că interpretarea astfel dată de instanțele naționale certificatului de ereditate constituie un obstacol insurmontabil pentru acțiunea în revendicare. 21. Curtea a avut deja ocazia de a se pronunța asupra regulii unanimității cerute în mod constant de jurisprudența instanțelor române pentru introducerea unei acțiuni în revendicare a bunurilor indivizionate. Pentru a evalua dacă a existat sau nu o încălcare disproporționată a dreptului de acces la o instanță, Curtea a examinat, în circumstanțele fiecărei specii, dificultatea reclamanților de a identifica toți coproprietarii bunului în cauză și eventualul refuz al unuia dintre aceștia împotriva acțiunii în revendicare (Lupaș și alții, citată anterior, § 73 și 76 Derscariu și alte c. România (dec.), n 35788/03, 26 august 2008, și Costea și alții c. România (dec.), n 4313/04, § 20-27, 31 martie 2009). În ultimele două cauze menționate anterior, Curtea a constatat că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne înainte de a sesiza Curtea, întrucât nu existau dificultăți sau refuzuri, astfel cum se menționează mai sus, care să le împiedice să sesizeze din nou instanțele interne cu privire la o acțiune în revendicare, acțiune imscripbilă, respectând regula unanimității. 22. Prin urmare, rămâne de verificat dacă, în conformitate cu aceste criterii, o nouă acțiune în revendicare ar fi fost inestimabilă în speță, într-un punct în care reclamantul ar fi fost scutit de la utilizarea acestei căi înainte de a sesiza Curtea cu privire la cauza sa. 23. Curtea constată că, în cazul de față și spre deosebire de cauza Lupaș și de alte cauze , reclamantul a invocat în fața instanțelor naționale și în fața Curții numai lipsa calității de moștenitoare a E.C.T., și nu imposibilitatea de a identifica E.C.T., sau refuzul acesteia din urmă de a participa la procedură. 24. În acest context, Curtea amintește că nu are sarcina de a înlocui instanțele interne și că nu îi revine sarcina de a cunoaște eventualele erori de fapt sau de drept comise de aceste instanțe, rolul său limitat de a verifica compatibilitatea cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări (Garcia Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).În continuare, este de competența instanțelor naționale să stabilească, pe baza înscrisurilor din dosar, părțile care ar putea avea un interes să participe la procedura în revendicare. Curtea consideră că, în acest caz, decizia instanțelor naționale privind necesitatea ca E.C.T. să se alăture procedurii nu intră în domeniul de aplicare al arbitrarului (Garcia Ruiz) 25. Curtea constată, de asemenea, că, în cazul în care ar exista un anumit conflict de interese între reclamant și E.C.T., nu există nicio dovadă clară că aceasta din urmă ar fi refuzat să se alăture reclamantului și N.V. pentru a iniția acțiunea în revendicare. Reamintind încă o dată rolul instanțelor interne în examinarea faptelor și în interpretarea și aplicarea dreptului intern, Curtea consideră că nu este de competența sa să speculeze nici cu privire la atitudinea E.C.T. care se confruntă cu o cerere de revendicare, nici cu privire la rezultatul acțiunii în revendicare. 26. În observațiile sale, reclamantul a afirmat, de asemenea, că nu poate iniția o acțiune în constatarea existenței dreptului său de proprietate, în cazul în care acțiunea în vederea îndeplinirii dreptului, și anume acțiunea în revendicare, îi este deschisă. Cu toate acestea, având în vedere constatările sale de mai sus (a se vedea punctele 23 și 25), Curtea nu se poate pronunța cu privire la dacă condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în constatarea respectivă erau îndeplinite în speță și, prin urmare, cu privire la eficacitatea unei astfel de abordări. 27. Prin urmare, Comisia consideră că circumstanțele cazului nu confirmă existența unei imposibilități absolute pentru reclamant de a-și exercita dreptul în cadrul unei noi acțiuni în revendicare, respectând în același timp regula unanimității, astfel încât, având în vedere caracterul impenetrabil al acțiunii, să rămână întotdeauna deschisă. 28. Prin urmare, această parte a plângerii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din Convenție. 29. 1, reclamantul se plângea că, prin respingerea acțiunii sale în revendicarea binelui naționalizat, autoritățile l-au privat de posibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate asupra acestui bun. 30. Or, Curtea a constatat deja că persoana în cauză nu a acordat instanțelor interne posibilitatea de a examina pe fond pretențiile sale cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu ( Costea și alții (dec.) sus-menționați anterior și Comanescu și alții c. România (dec.), nr. 1916/05, 22 septembrie 2009). 31. Prin urmare, acest motiv trebuie respins și pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Prezidențial