ROMÂNIA (solicitarea nr. 18811/02) HOTĂRÂREA STRASBOURG 27 mai 2010 DEFINITIVF 27/08/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 mai 2010, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 18811/02) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți britanici și români, dnii Carol Mircea Grigore de Houtenzollern (România) și Paul Philip de Houtenzollern (România) (în România) au sesizat Curtea la data de 22 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Ca urmare a decesului primului solicitant, soția sa, Antonia Colville Ropner Hohenzollern, precum și fiul său, al doilea reclamant, și-au exprimat, la 16 februarie 2006, dorința de a continua procedura. Emma Louise Ropner, care nu a trimis Curții o cerere de urmărire penală a instanței. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să îl cheme pe cel de-al doilea reclamant, singurul care continuă procedura în fața Curții, atât în numele tatălui său, cât și în numele său, în numele acestora (a se vedea mutatis mutandis Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI, și Petrescu c. România , nr. 73969/01, § 2, 15 martie 2007). La 15 ianuarie 2009, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din convenție, s-a decis, de asemenea, să se examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Guvernul britanic, căruia i-a fost comunicată o copie a cererilor în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din regulament, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la caz. La 31 august 1918, prințul moștenitor Carol al II-lea din România s-a căsătorit în secret, în Odessa, cu Ioana Maria Valentina Lambrino (cunoscută și în manualele de istorie ale României sub numele de Zizi Lambrino), fără consimțământul părinților săi sau al guvernului de atunci. Căsătoria a fost anulată la 8 ianuarie 1919, printr-o hotărâre a tribunalului departamental din Ilfov. Cu toate acestea, înainte de a se recăsători în 1921 cu prințesa Elena din Grecia, prințul Carol al II-lea a avut, la 8 ianuarie 1920, un copil cu Zizi Lambrino. Acesta este primul reclamant, Carol Mircea Grigore de Hohnzollern (România). Printr-o hotărâre din 6 februarie 1955, Tribunalul de Instanță de la Lisabona l-a recunoscut pe primul reclamant ca fiu al lui Carol II. În această procedură, prințesa Elena, fostul rege Mihai din România (jumătate din fratele primului solicitant), precum și prințesa Anne de Bourbon-Parma aveau calitatea de pârâti. Prin hotărârea din 6 martie 1957, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a declarat executorie pe teritoriul francez hotărârea Tribunalului de la Lisabona. 10. La 7 august 1991, primul reclamant, reprezentat de cel de-al doilea reclamant, sesizează tribunalul județ din București cu privire la o cerere de exequatur a hotărârii Tribunalului de la Lisabona. 11. Potrivit reclamanților, această cerere a fost destinată să producă efecte personale, legate de recunoașterea apartenenței lor la familia regală română și a efectelor patrimoniale, deoarece consideră că au dreptul la succesiunea lăsată de Carol II, într-un context în care statul român i-a restituit fostului rege Mihai o parte din vechile proprietăți regale. 12. La 9 iunie 1992, Tribunalul a decis că fostul rege Mihai al României și Monique Urdarianu, legatarul prințesei Elena, aveau calitatea de a acționa în cadrul procedurii în cauză. 13. La 15 iulie 1993, Curtea Supremă de Justiție, la cererea reclamanților, a trimis cazul în fața tribunalului din Teleorman. 14. Prin hotărârea din 13 octombrie 1995, tribunalul din Teleorman a acceptat acțiunea și a recunoscut că hotărârea Tribunalului de la Lisabona a dobândit autoritatea lucrului judecat pe teritoriul României. 15. Aprilie 1999, Curtea de Apel de la București a respins apelul formulat de fostul rege Mihai. Ea a considerat că faptul că prințesa Anne de Bourbon-Parma nu participase la procedura de exequatur nu era un motiv de anulare a hotărârii atacate, în măsura în care decizia Tribunalului de la Lisabona nu o menționa în mod expres. 16. Fostul rege Mihai a făcut recurs. 17. Între decembrie 2001 și februarie 2002, fostul rege Mihai a apărut în public de mai multe ori, alături de președintele României. 18. La 4 decembrie 2001, prințesa Anne de Bourbon-Parme a depus o cerere de intervenție secundară în instanță în fața instanței de exequatur în favoarea fostului rege Mihai. 19. La 9 februarie 2002, procurorul general al României a intervenit în procedură și a solicitat Curții Supreme de Justiție să rupă deciziile Curții de Apel din București și ale Curții de Apel din Teleorman, pe motiv că prințesa Anne de Bourbon-Parme nu a fost parte la procedura de exequatur, în timp ce aceasta a fost apărată în cadrul procedurii în fața Tribunalului de la Lisabona 20. Prin hotărârea din 19 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la recursul fostului rege Mihai și, la cererea de intervenție a prințesei Anne de Bourbon-Parme, a anulat hotărârea Curții de Apel pentru neexecutarea procedurii de punere în discuție a prințesei și a trimis dosarul tribunalului departamental din Teleorman pentru o nouă hotărâre pe fond. În iulie 2002, tribunalul departamental din Teleorman a primit încă o dată dreptul la acțiune și a recunoscut că judecata Tribunalului de la Lisabona beneficia de autoritatea lucrului judecat în România. 22. Fostul rege Mihai și Anne de Bourbon-Parme au intervenit împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel de la București a respins apelul. 23. Prin hotărârea definitivă din 14 aprilie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit recursul în recurs al reclamanților, iar cauza a fost trimisă în fața Curții de Apel de la București pentru a se pronunța din nou cu privire la apel. La 29 septembrie 2005, Curtea de Apel a primit apelul fostului Rege Mihai și al Annei de Bourbon-Parme, a anulat hotărârea din 1 iulie 2005, La 26 iunie 2006, Tribunalul a suspendat cazul ca urmare a decesului primului solicitant, stabilind un termen limită pentru comunicarea numelor moștenitorilor săi, soția primului solicitant, al doilea reclamant și fratele său. 25. La 4 iunie 2007, al doilea reclamant a solicitat reluarea procedurii. 26. La 6 august 2007, Tribunalul a primit cererea celui de-al doilea reclamant de a relua procedura, în calitate de succesor în drepturile tatălui său. 27. printr-o hotărâre din 29 decembrie 2008, Tribunalul a primit acțiunea. 28. La 14 ianuarie 2009, pârâtul și intervenientul au introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri. 29. La 30 martie 2009, Curtea de Apel de la București, sesizată cu apelul, a trimis dosarul Tribunalului departamental din Teleorman, în vederea unei comunicări periodice a hotărârii din 29 decembrie 2008 către un reclamant cu domiciliul în Regatul Unit. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 30. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii de executare a hotărârii Tribunalului de la Lisabona pe teritoriul României. Cu privire la admisibilitatea 31. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Paul Philip de Hohenzollern (România) nu se poate pretinde a fi victima unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție decât începând cu 6 august 2007, când a devenit parte la procedura de exequatur în nume propriu, deoarece anterior a acționat numai în calitate de reprezentant al tatălui său. Prin urmare, argumentul celui de-al doilea reclamant trebuie respins ca fiind vădit nefondat, întrucât durata procedurii nu îl afectează în mod direct. 33. În ceea ce privește primul reclamant, guvernul arată că durata procedurii în cauză este justificată atât de complexitatea cauzei, cât și de comportamentul reclamanților, care ar fi contribuit la prelungirea procedurilor. Guvernul susține, de asemenea, că instanțele au fost diligente și că eventualele întârzieri au fost justificate din motive obiective. 34 Curtea constată că a aplicat deja art. 6 alineatul (1) din Convenție unor proceduri de exequatur (a se vedea Pellegrini c. Italia, n 30882/96, § 40 CEDH 2001 VIII, Ern Makina Sanayi ve Ticaret A.Ș. c. Turcia, cererea nr. 70830/01, 3 mai 2007). Curtea reamintește jurisprudența sa privind aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenție la intervențiile în nume propriu sau ca moștenitor în proceduri civile (Cocchiarella c. Italia [GC], n 64886/01, § 113, CEDO 2006 : atunci când un solicitant s-a constituit parte la litigiu în calitate de moștenitor, acesta se poate plânge de întreaga durată a procedurii, în timp ce atunci când a intervenit în procedura națională numai în nume propriu, perioada care trebuie luată în considerare începe să curgă de la acea dată. Cu toate acestea, Comisia subliniază că, în speță, a fost sesizată de cei doi reclamanți, tată și fiu, la 22 aprilie 2002. La acea dată, numai obiecțiunile invocate de primul reclamant ar fi fost admisibile. august 2007, după decesul primului solicitant, că procedura a început pentru cel de-al doilea reclamant, adică la data la care a devenit parte la procedura de exequatur în calitate de moștenitor al tatălui său. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că acesta nu poate invoca art. 6 1 De la această dată, Comisia consideră, de asemenea, că durata care a trecut de la această dată nu contravine articolului 1 din Convenție și că nu a existat nici o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în cazul celui de-al doilea reclamant. 37. Curtea amintește apoi că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 38. Ea ia act de faptul că, la 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției cu privire la România, cauza era pendinte în fața tribunalului departamental din Teleorman. Curtea consideră că începând cu această dată începe să curgă perioada care urmează să fie luată în considerare. 39. Cu toate acestea, chiar dacă Curtea nu poate să cunoască motivul privind durata procedurii decât începând cu 20 iunie 1994, aceasta trebuie să ia în considerare și starea în care se afla procedura la data menționată anterior (a se vedea Hotărârea Mitap și Müftüo 28). Or, la acea dată, cauza a fost pendinte în primă instanță timp de aproape trei ani, reclamanții care au sesizat instanțele naționale la 7 august 1991. 40. Curtea apreciază că o procedură de exequatur care a durat mai mult de 15 ani și care nu s-a încheiat încă este deosebit de lungă și nu respectă art. 6 alineatul (1) din convenție. Comisia constată că instanțele naționale nu au fost suficient de diligente pentru ca cauza reclamanților să fie tratată cu celeritate. În special, trebuie să se constate că cauza a rămas pendinte în fața Curții de Apel de la București timp de trei ani și aproape șase luni, până la 1 aprilie 1999. 41. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu, în ceea ce privește primul reclamant, nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil 42. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ALTE GRIFS TIRATE LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA Nepărute de imparțialitate a instanțelor naționale 43. Reclamanții se plâng de o lipsă de imparțialitate a instanțelor naționale din cauza faptului că președintele României a apărut în public cu fostul rege Mihai, oferindu-i sprijinul. 44. Curtea observă că fostul rege Mihai este o personalitate foarte cunoscută în România. Relațiile sale cu guvernele românești succesive, precum și cu președinții României sunt de notorietate publică. În acest context și în raport cu elementele dosarului, Curtea nu descoperă în acest caz niciun indiciu de părtinire. Aceasta arată că instanțele naționale au examinat documentele plătite de părți, au aplicat legea fără nicio aparență de arbitraritate și au emis decizii care au inclus motive detaliate, de fapt și în drept. 45. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35. §§ 3 și 4 din Convenție. Lipsa de echitate a procedurii (egalitatea armelor) din cauza intervenției procurorului general 46. De asemenea, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții Supreme din cauza intervenției în procedură, prin cererea sa de respingere a acțiunii, a procurorului general din România. 47. Curtea ia notă de faptul că intervenția procurorului general în cauză a avut loc la 9 februarie 2002, data la care al doilea reclamant nu era parte la procedura internă (a se vedea, de asemenea, punctul 36 de mai sus); prin urmare, acesta nu are calitatea de victimă, în raport cu presupusa încălcare a convenției. 48. În ceea ce privește primul reclamant, Curtea va examina acest aspect din perspectiva principiului egalității de arme, care impune un echilibru corect între părți: fiecare trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj net față de adversarul sau adversarul său (a se vedea, printre altele, hotărârile Ankerl c. Elveția , din 23 octombrie 1996, Rec., 1997, p. 107-108, § 23 și Kress c. Franța [GC], n 39594/98, § 72, CEDO 2001-VI). 49. Curtea constată că, în temeiul articolului 45 alineatul (3) din Codul de procedură civilă în vigoare la momentul respectiv, procurorii erau îndreptățiți să participe la dezbateri într-o chestiune civilă de interes public pentru a asigura apărarea ordinii publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor. 50. De asemenea, Comisia constată că procurorul general și-a exprimat în fața Curții Supreme de Justiție punctul de vedere cu privire la o cauză care era de un interes public cert, având în vedere mediatizarea sa și importanța provocărilor personale și patrimoniale care decurg din executarea pe teren a hotărârii Tribunalului de la Lisabona pe teritoriul României. Într-adevăr, acestea sunt consecințele restituirii fostelor domenii regale membrilor familiei regale, în conformitate cu legile de restituire adoptate în România după Revoluție. 51. Curtea consideră că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și (4) din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 52. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, în calitate de daune morale, 1 400 000 de lire sterline (GBP), invocând suferința, durerea și suferința cauzată de durata procedurii de exequatur; al doilea reclamant susține, de asemenea, că întârzierea procedurii ar fi contribuit la moartea tatălui său. 54. Guvernul se opune acordării acestei sume și face trimitere la jurisprudența Curții în această privință și susține că nu există nicio legătură cauzală între procesul în litigiu și moartea primului solicitant. 55. Curtea amintește că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție, în raport cu primul reclamant, din cauza duratei deosebit de lungi a procedurii de exequatur. 56. Curtea admite că primul reclamant a putut suferi o frustrare din cauza acestei întârzieri și acordă în acest sens celui de al doilea reclamant, în calitatea sa de moștenitor al primului solicitant, suma de 9 500 EUR (EUR). Costuri și cheltuieli de judecată 57. Reclamanții solicită 115 000 GBP pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără a prezenta documente justificative. 58. Guvernul observă că reclamanții nu au furnizat nicio justificare pentru a demonstra cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate și nu se opune rambursării acestora, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. 59. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din convenție, numai cheltuielile de care s-a stabilit că au fost efectiv suportate, că corespund unei necesități și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). 60. Având în vedere faptul că reclamantul nu a justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu-i aloce nicio sumă în acest scop. Interese moratorii 61. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii [art. 6 alineatul (1) din convenție] și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, în ceea ce privește primul reclamant a afirmat că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, în ceea ce privește al doilea reclamant menționat pe care statul pârât trebuie să o plătească celui de-al doilea reclamant, în calitate de moștenitor al primului solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în temeiul articolului 2 din Convenția 9 500 EUR (9 mii cinci sute EUR), care urmează să fie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă că, de la expirarea termenului suplimentar menționat și până la plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 mai 2010, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
DE HOHENZOLLERN (DE ROUMANIE) c. ROUMANIE
(Requête n
o
18811/02)
ARRÊT
27 mai 2010
27/08/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire de Hohenzollern (de Roumanie) c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mai 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
18811/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants britannique et roumain, respectivement MM. Carol Mircea Grigore de Hohenzollern (de Roumanie) et Paul Philip de Hohenzollern (de Roumanie) («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 22
avril 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»). Les requérants sont représentés par M
e
Tamara Solecki, avocate à Londres.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
A la suite du décès du premier requérant, son épouse M
me
Antonia Colville Ropner Hohenzollern, ainsi que son fils, le deuxième requérant, ont exprimé, le 16 février 2006, le souhait de poursuivre la procédure. M
me
Antonia Colville Ropner Hohenzollern est également décédée en 2007, laissant comme héritière M
me
Emma Louise Ropner, qui n'a pas envoyé à la Cour de demande de poursuite de l'instance. Pour des raisons d'ordre pratique, le présent arrêt continuera d'appeler le deuxième requérant, le seul à poursuivre la procédure devant la Cour, tant au nom de son père, qu'en son propre nom, «
les requérants
» (voir,
mutatis mutandis
,
Dalban c.
Roumanie
[GC], n
o
28114/95, § 1, CEDH 1999-VI, et
Petrescu c.
Roumanie
, n
o
73969/01, § 2, 15 mars 2007).
4.
Le 15 janvier 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.
5.
Le gouvernement britannique, auquel une copie des requêtes a été communiquée par la Cour en vertu de l'article 44 § 1 a) du règlement, n'a pas souhaité présenter son point de vue sur l'affaire.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
6.
Les requérants, père et fils, sont nés respectivement en 1920 et 1948 et résidaient ou résident à Londres.
7.
Le 31 août 1918, le prince héritier Carol II de Roumanie se maria en secret, à Odessa, avec Ioana Maria Valentina Lambrino (connue également dans les manuels d'histoire roumaine sous le nom de Zizi Lambrino), sans avoir le consentement ni de ses parents ni du Gouvernement de l'époque. Le mariage fut annulé le 8 janvier 1919, par un jugement du tribunal départemental d'Ilfov. Toutefois, avant de se remarier en 1921 avec la princesse Elena de Grèce, le prince Carol II eut, le 8 janvier 1920, un enfant avec Zizi Lambrino. Il s'agit du premier requérant, M. Carol Mircea Grigore de Hohenzollern (de Roumanie).
8.
Par un jugement du 6 février 1955, le tribunal d'instance de Lisbonne reconnut le premier requérant comme fils de Carol II. Dans cette procédure, la princesse Elena, l'ex-roi Mihai de Roumanie (demi-frère du premier requérant), ainsi que la princesse Anne de Bourbon-Parme avaient la qualité de défendeurs.
9.
Par un jugement du 6 mars 1957, le tribunal de grande instance de Paris déclara exécutoire sur le sol français le jugement du tribunal de Lisbonne.
10.
Le 7 août 1991, le premier requérant, représenté par le deuxième requérant, saisit le tribunal départemental de Bucarest d'une demande d'exequatur du jugement du tribunal de Lisbonne.
11.
Selon les requérants, cette demande était destinée à produire des effets personnels, liés à la reconnaissance de leur appartenance à la famille royale roumaine et des effets patrimoniaux, car ils estiment avoir le droit à la succession laissée par Carol II, dans un contexte où l'État roumain a restitué à l'ex-roi Mihai une partie des anciennes propriétés royales.
12.
Le 9 juin 1992, le tribunal décida que l'ex-roi Mihai de Roumanie et Monique Urdărianu, la légataire de la princesse Elena, avaient qualité pour agir dans la procédure en cause.
13.
Le 15 juillet 1993, la Cour suprême de justice, sur demande des requérants, renvoya l'affaire devant le tribunal de Teleorman.
14.
Par un jugement du 13 octobre 1995, le tribunal de Teleorman fit droit à l'action et reconnut que le jugement du tribunal de Lisbonne avait acquis l'autorité de la chose jugée sur le sol roumain.
15.
Par un arrêt du 1
er
avril 1999, la cour d'appel de Bucarest rejeta l'appel formé par l'ex-roi Mihai. Elle estima que le fait que la princesse Anne de Bourbon-Parme n'avait pas participé à la procédure d'exequatur n'était pas un motif d'annulation du jugement attaqué, dans la mesure où le dispositif du jugement du tribunal de Lisbonne ne la mentionnait pas expressément.
16.
L'ex-roi Mihai fit un recours.
17.
Entre décembre 2001 et février 2002, l'ex-roi Mihai parut en public à plusieurs reprises, aux côtés du président de la Roumanie.
18.
Le 4 décembre 2001, la princesse Anne de Bourbon-Parme déposa une demande d'intervention accessoire dans l'instance devant la juridiction d'exequatur en faveur de l'ex-roi Mihai.
19.
Le 9 février 2002, le procureur général de Roumanie intervint dans la procédure et demanda à la Cour suprême de justice de casser les décisions de la cour d'appel de Bucarest et du tribunal de Teleorman, au motif que la princesse Anne de Bourbon-Parme n'avait pas été partie à la procédure d'exequatur, alors qu'elle était défenderesse dans la procédure devant le tribunal de Lisbonne.
20.
Par un arrêt du 19 février 2002, la Cour suprême de justice fit droit au recours de l'ex-roi Mihai et, sur demande d'intervention de la princesse Anne de Bourbon-Parme, annula l'arrêt de la cour d'appel pour non-accomplissement de la procédure de mise en cause de la princesse et renvoya le dossier au tribunal départemental de Teleorman pour un nouveau jugement sur le fond.
21.
Le 1
er
juillet 2002, le tribunal départemental de Teleorman fit une nouvelle fois droit à l'action et reconnut que le jugement du tribunal de Lisbonne bénéficiait de l'autorité de la chose jugée en Roumanie.
22.
L'ex-roi Mihai et Anne de Bourbon-Parme interjetèrent appel contre ce jugement. Par un arrêt du 14 janvier 2003, la cour d'appel de Bucarest rejeta l'appel.
23.
Par un arrêt définitif du 14 avril 2005, la Haute Cour de cassation et de justice accueillit le pourvoi en recours des demandeurs et l'affaire fut renvoyée devant la cour d'appel de Bucarest pour qu'elle statue à nouveau sur l'appel. Le 29 septembre 2005, la cour d'appel fit droit à l'appel de l'ex-roi Mihai et d'Anne de Bourbon-Parme, annula le jugement du 1
er
juillet
2002 et renvoya l'affaire devant le tribunal départemental de Teleorman, pour un nouveau jugement sur le fond.
24.
Le 26 juin 2006, ce tribunal suspendit l'affaire suite au décès du premier requérant, fixant un délai pour la communication des noms de ses héritiers – l'épouse du premier requérant, le second requérant et son frère.
25.
Le 4 juin 2007, le deuxième requérant demanda que la procédure soit reprise.
26.
Le 6 août 2007, le tribunal accueillit la demande du deuxième requérant de reprendre la procédure, en tant que successeur dans les droits de son père.
27.
Par un jugement du 29 décembre 2008, le tribunal accueillit l'action.
28.
Le 14 janvier 2009, la partie défenderesse et la partie intervenante interjetèrent appel contre ce jugement.
29.
Le 30 mars 2009, la cour d'appel de Bucarest, saisie de l'appel, renvoya le dossier au tribunal départemental de Teleorman, en vue d'une communication régulière du jugement du 29 décembre 2008 à un requérant domicilié au Royaume-Uni.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
30.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure d'exequatur du jugement du tribunal de Lisbonne sur le sol roumain.
A.
Sur la recevabilité
31.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
32.
Le Gouvernement fait valoir que le deuxième requérant, M. Paul Philip de Hohenzollern (de Roumanie) ne peut se prétendre victime d'une violation de l'article 6 § 1 de la Convention qu'à partir du 6 août 2007, date à laquelle il devint partie à la procédure d'exequatur en son propre nom, car auparavant il n'agissait qu'en qualité de représentant de son père. Dès lors, le grief du deuxième requérant doit être rejeté comme manifestement mal fondé, la durée de procédure l'affectant directement n'étant pas excessive.
33.
Quant au premier requérant, le Gouvernement indique que la durée de la procédure en question est justifiée, tant par la complexité de l'affaire, que par le comportement des requérants, qui auraient contribué à l'allongement des procédures. Le Gouvernement fait valoir par ailleurs que les juridictions ont été diligentes et que les retards éventuels ont été justifiés par des raisons objectives.
34.
Les requérants s'opposent à cette thèse.
35.
La Cour note qu'elle a déjà appliqué l'article 6 § 1 de la Convention à des procédures d'exequatur (voir
Pellegrini c. Italie
, n
o
‑
VIII,
Ern Makina Sanayi ve Ticaret A.Ș. c. Turquie
, requête n
o
70830/01, 3 mai 2007).
36
La Cour rappelle sa jurisprudence en matière d'applicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention aux interventions en nom propre ou en tant qu'héritier dans des procédures civiles (
Cocchiarella c.
Italie
[GC], n
o
64886/01, §
‑
V)
: lorsqu'un requérant s'est constitué partie au litige en tant qu'héritier, il peut se plaindre de toute la durée de la procédure, alors que lorsqu'il est intervenu dans la procédure nationale uniquement en son nom propre, la période à prendre en considération commence à courir à compter de cette date. Or, elle souligne qu'en l'espèce elle a été saisie par les deux requérants, père et fils, le 22 avril 2002. A cette date, seuls les griefs invoqués par le premier requérant auraient été recevables. Ce n'est que le 6
août 2007, après le décès du premier requérant, que la procédure a débuté pour le second requérant, c'est-à-dire à la date où il est devenu partie à la procédure d'exequatur en qualité d'héritier de son père. Dans ces circonstances, la Cour estime que celui-ci ne peut se prévaloir de l'article 6
§
1 qu'à partir de cette date. Elle juge par ailleurs que la durée qui s'est écoulée depuis cette date n'est pas contraire à l'article
6
§
1 de la Convention et qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention dans le cas du second requérant.
37.
La Cour rappelle ensuite que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
38.
Elle note que le 20 juin 1994, date d'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie, l'affaire était pendante devant le tribunal départemental de Teleorman. La Cour estime que c'est à partir de cette date que commence à courir la période à considérer.
39.
Toutefois, même si la Cour ne peut connaître du grief relatif à la durée de la procédure qu'à partir du 20 juin 1994, elle doit tenir compte également de l'état dans lequel se trouvait la procédure à la date susmentionnée (voir les arrêts
Mitap et Müftüoğlü c. Turquie
du 25
mars
1996,
Recueil
1996-II, p.
410, §
28). Or, à cette date, l'affaire était pendante en premier ressort depuis presque trois ans, les requérants ayant saisi les tribunaux nationaux le 7 août 1991.
40.
La Cour juge qu'une procédure d'exequatur qui a duré plus de quinze ans et qui n'est pas encore terminée est particulièrement longue et ne respecte pas l'article 6 § 1 de la Convention. Elle constate que les juridictions nationales n'ont pas été suffisamment diligentes pour que la cause des requérants soit traitée avec célérité. En particulier, force est de constater que l'affaire est restée pendante devant la cour d'appel de Bucarest pendant trois ans et presque six mois, jusqu'au 1
er
avril 1999.
41.
Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse, en ce qui concerne le premier requérant, ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
42.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR LES AUTRES GRIEFS TIRÉS DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
a)
Défaut d'impartialité des juridictions nationales
43.
Les requérants se plaignent d'un défaut d'impartialité des juridictions nationales en raison du fait que le président de la Roumanie est apparu en public avec l'ex-roi Mihai, en lui apportant son soutien.
44.
La Cour observe que l'ex-roi Mihai est une personnalité très connue en Roumanie. Ses rapports avec les gouvernements roumains successifs, ainsi qu'avec les présidents de la Roumanie sont de notoriété publique. Dans ce contexte et par rapport aux éléments du dossier, le Cour ne décèle dans l'affaire aucun indice de partialité. Elle relève que les tribunaux nationaux ont examiné les documents versés par les parties, ont fait une application de la loi sans aucune apparence d'arbitraire et ont rendu des décisions qui comprenaient des motivations détaillées, en fait et en droit.
45.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Défaut d'équité de la procédure (égalité des armes) en raison de l'intervention du procureur général
46.
Les requérants se plaignent aussi d'un défaut d'équité de la procédure devant la Cour suprême en raison de l'intervention dans la procédure, par sa demande de rejet du recours, du procureur général de Roumanie.
47.
La Cour note que l'intervention du procureur général en question a eu lieu le 9 février 2002, date à laquelle le deuxième requérant n'était pas partie à la procédure interne (voir également § 36 ci-dessus). Il n'a donc pas qualité de victime, par rapport à cette violation alléguée de la Convention.
48.
Pour ce qui est du premier requérant, la Cour examinera ce grief sous l'angle du principe de l'égalité des armes, qui exige un «
juste équilibre entre les parties
»
: chacune doit se voir offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son ou ses adversaires (voir, parmi d'autres, les arrêts
Ankerl c. Suisse
, du 23
octobre
1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, pp. 1567-1568, §
38,
Nideröst-Huber c. Suisse
, du 18 février 1997,
Recueil
1997-I, pp. 107-108, § 23, et
Kress c. France
[GC], n
o
49.
La Cour observe qu'en vertu de l'article 45 § 3 du code de procédure civile en vigueur à l'époque, il était loisible aux procureurs de participer aux débats dans une affaire civile d'intérêt public afin d'assurer la défense de l'ordre public, des droits et des libertés des citoyens.
50.
Elle note également que le procureur général a exprimé devant la Cour suprême de justice son point de vue ès qualité dans une affaire qui était d'un intérêt public certain, compte tenu de sa médiatisation et de l'importance des enjeux personnels et patrimoniaux découlant de l'exécution sur le sol roumain du jugement du tribunal de Lisbonne. Il s'agit en effet des conséquences de la restitution des anciens domaines royaux aux membres de la famille royale, suivant les lois de restitution adoptées en Roumanie après la Révolution.
51.
La Cour estime donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
52.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
53.
Les requérants réclament, au titre de dommage moral, 1
400
000
livres sterling (GBP), invoquant la détresse, la douleur et la souffrance engendrées par la durée de la procédure d'exequatur. Le deuxième requérant allègue également que le retard dans la procédure aurait contribué à la mort de son père.
54.
Le Gouvernement s'oppose à l'octroi de ce montant et renvoie à la jurisprudence de la Cour en la matière. Il soutient qu'il n'existe aucun lien de causalité entre le procès en litige et la mort du premier requérant.
55.
La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, par rapport au premier requérant, en raison de la durée particulièrement longue de la procédure d'exequatur.
56.
La Cour admet que le premier requérant a pu subir une frustration en raison de ce retard et octroie à ce titre au deuxième requérant, en sa qualité d'héritier du premier requérant, la somme de 9
500 euros (EUR).
B.
Frais et dépens
57.
Les requérants demandent 115
000 GBP à titre de frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour, sans présenter de justificatifs.
58.
Le Gouvernement observe que les requérants n'ont fourni aucun justificatif pour faire la preuve des frais et dépens encourus. Il ne s'oppose pas au remboursement de ceux-ci, sous condition qu'ils soient prouvés, nécessaires et qu'ils aient un lien avec l'affaire.
59.
La Cour rappelle qu'au regard de l'article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement exposés, qu'ils correspondaient à une nécessité et qu'ils sont d'un montant raisonnable (voir, entre autres,
Nikolova
c.
Bulgarie
[GC], n
o
31195/96, §
60.
Compte tenu du fait que le requérant n'a pas justifié les frais et dépens exposés, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
61.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable pour ce qui est du grief fondé sur la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention, concernant le premier requérant
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention, concernant le deuxième requérant
;
4.
Dit
a)
que l'État défendeur doit verser au deuxième requérant, en sa qualité d'héritier du premier requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article
44
§
2 de la Convention 9 500 EUR (neuf mille cinq cents euros), à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme
;
b)
qu'à compter de l'expiration du délai sus-indiqué et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 mai 2010, en application de l'article
77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président