ROMÂNIA (solicitarea nr. 26732/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 martie 2010 DEFINITIVF 02/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Antică și societatea Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 februarie 2010, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cazului (n 26732/03) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, dl Andreea Florin Antică și o întreprindere cu sediul social în România, societatea anonimă Reclamanții sunt reprezentați de domnul L. Poenaru, avocat la București. Guvernul român ( La 4 februarie 2009, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului și, așa cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul, dl Andreea Florin Antică, s-a născut la 2 septembrie 1971 și locuiește la București. Societatea anonimă reclamantă, SA Această problemă se referea la contribuția financiară a statului român, în valoare de aproximativ 15 000 000 USD, la o întreprindere numită Megapower. Potrivit ziarelor, mai mulți politicieni și înalți oficiali ai statului au fost implicați în acest proces, profitând în mod fraudulos de această cauză. Așa cum reiese dintr-o comunicare a Parchetului în apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 7 noiembrie 2002, investigația penală privind cazul Megapower În special R.D., fostul director al companiei Megapower, erau în curs de desfășurare. B. Articolul incriminat La 4 și 13 ianuarie 1999, ziarul România Liberă a publicat două articole referitoare la cazul Megapower. Primul articol, publicat de Florin M., sub numele de Prahoveanu B. Cel de-al doilea articol publicat sub semnătura primului solicitant și a lui Cornel V. era intitulat Megapower: speriat de autoritățile române, [R.D.] și-a vândut palatul Breaza ( Megapower). De bani autoritartilor romi, [R.D.] a vândut palatul Breaza. Cel de-al doilea articol, care includea în principal aceleași informații ca cele publicate în primul articol, făcea referire la faptul că R.D. a construit o clădire importantă numită "bunker de beton" (buncăre de beton) evaluată la 2 000 1.000 USD, pe care tocmai le-a vândut unei companii străine, o fotografie a clădirii însoțită de acest articol, iar în părțile sale relevante, al doilea articol a fost astfel redactat. Printre protagoniștii escrocheriei din România se află, așa cum am scris deja, [R.D.], un român pentru care falimentul MEGAPOWER a reprezentat venituri uriașe. (...) Bogăția Megapower (...) Totul mergea bine, astfel încât la 5 iunie 1997 (la trei ani după escrocheria de 20 de milioane de dolari a Megapower... ) autorizația de construcție nr. 92 eliberată de primăria Breaza a permis inaugurarea șantierului grandioasei vile. De ce [R.D.] a fugit [R.D.] a început să se teamă că va fi obligat să îmbrace îmbrăcămintea penitenciară pentru aceste fapte (i s-a făcut cu arginți de zeghe pentru faptele murdare). Din Breaza, el a decis să lichideze orice lucru care l-ar fi legat de România. (...) Evaluarea exactă a acestui buncăr imens de beton este de 2 milioane de dolari. De unde a avut banii, [D.], în caz contrar de Megapower (...) C. Plângerea penală pentru insulte și calomnie 10. 1 martie 1999, partea vătămată, R.D., sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o plângere penală a șefului insultei și calomniei împotriva redactorului-șef al României liberate , împotriva persoanei care a semnat sub pseudonimul Prahoveanu B. articolul din 4 ianuarie 1999, precum și împotriva Corneliul V. și împotriva reclamantului, pentru publicarea articolului din 13 ianuarie 1999, două articole pe care le-a considerat calomniatoare și care conțin expresii insultătoare. 11. Identifică-l pe acuzatul [M.] Florin, ca fiind semnatarul său, sub pseudonimul Prahoveanu B. mai mult decât articolele publicate în ziarul România liberate din 4 și 13 ianuarie 1999 12. La 25 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de Parchet în fața instanței de Primă Instanță 13. La 11 martie 2002, tribunalul a auzit partea vătămată și acuzatul Corneliul V., singurul dintre cei patru acuzați care s-au prezentat în fața instanței. Cu această ocazie, acuzatul Corneliu V. a declarat că el și reclamantul fuseseră trimiși prin redactarea ziarului la Breaza, pentru a face fotografii ale clădirii în cauză. El a adăugat că, în afară de fotografii, acestea nu au contribuit deloc la scrierea articolului incriminat, ci că acest articol, apărut la 13 ianuarie 1999, a fost și el redactat de Florin M., la fel ca cel din 4 ianuarie 1999. 14. Reclamantul nu s-a prezentat personal în fața instanței, ci a fost reprezentat de un avocat 15. Prin hotărârea din 23 septembrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe reclamant la penalitate, întrucât acesta nu comitea infracțiuni de insultă și calomnie, pe motiv că unul dintre elementele constitutive ale infracțiunilor de insultă și calomnie, respectiv vinovăția, lipsea, dar l-a condamnat, în mod civil, să plătească părții vătămate daune-interese, în ceea ce privește prejudiciul moral, o sumă de 100 000 000 de vechi lei românești (ROL). Societatea reclamantă a fost responsabilă în mod civil, în solidar cu reclamantul, în calitate de angajator al acestuia din urmă, în conformitate cu art. 1000 alineatul (3) din Codul civil 16. Tribunalul a constatat, de asemenea, încheierea procesului penal împotriva jurnalistului Florin M. din cauza decesului său și i-a acuzat pe ceilalți doi, și anume redactorul-șef al ziarului pentru absența răspunderii și fotoreportarea lui Corneliu V., pentru motivul că nu făcuse decât să facă fotografia clădirii, care însoțea art. 17. În ceea ce privește raționamentul instanței care motivează achitarea reclamantului la penalitate și condamnarea sa la condamnarea civilă, hotărârea din 23 septembrie 2002 a considerat că articolul incriminat conține o serie de acuzații cu caracter calomniator. s-a afirmat că partea vătămată a construit un palat în municipalitatea Breaza, evaluat la 2 milioane de dolari din banii companiei Megapower, conducând astfel la falimentul ei și că partea vătămată a înșelat astfel 20 de milioane de dolari din fondurile deținute de Megapower , dar acum, având în vedere că aceasta a început să se teamă că va fi adusă să se îmbrace în haine de închisoare pentru aceste fapte, a vândut clădirea și a fugit 18. Tribunalul a considerat că, în pofida faptului că, prin afirmațiile sale de natură calomniatoare cu privire la partea vătămată, recurentul a încălcat onoarea și demnitatea părții vătămate, acțiunile sale nu constituiau infracțiuni de insultă și de calomnie, astfel cum erau prevăzute la articolele 205 și 206 din Codul penal, în absența unui element intenționat. Tribunalul reținea astfel că reclamanta a dorit prin articolul său să informeze publicul cu privire la un subiect foarte mediatizat la acea vreme atât în presa internă, cât și internațională, și nu să insulte și să calomnieze partea vătămată, deși el a fost întotdeauna conștient că prin acest articol onoarea și reputația părții vătămate ar fi compromise Prin urmare, instanța stabilește că răspunderea civilă delictală a reclamantului ar trebui să fie angajată în temeiul articolelor 99-8999 din Codul civil, pe motiv că, prin publicarea articolului incriminat, acesta a încălcat onoarea și demnitatea părții vătămate, care, în calitate de profesor universitar și fost consilier al cancelarului german, s-a bucurat de o largă notorietate și recunoaștere la nivel intern și internațional 19. Atât primul reclamant, cât și societatea reclamantă au formulat un recurs împotriva hotărârii din 23 septembrie 2002. În recursul său în recurs, primul reclamant a susținut că, astfel cum reiese din declarația lui Corneliu V. și din carnetul său de lucru (carte de Munca), el nu avea calitatea de redactor, ci cea de fotoreportare, luând doar fotografiile a căror una a însoțit art. 13 ianuarie 1999 și că acest articol a fost scris de Florin M., la fel ca și cel din 4 ianuarie 1999. În al doilea rând, reclamantul susținea că raționamentul hotărârii atacate era contradictoriu, deoarece, pe de o parte, tribunalul îl acuza de insultă și calomnie pe motiv că nu făcuse decât să informeze publicul cu privire la un subiect foarte mediatizat, dar, pe de altă parte, îl condamna să plătească daune-interese fără a stabili vina care îi era atribuită. Pe de altă parte, reclamantul a indicat că o anchetă penală era încă în curs de desfășurare cu privire la responsabilitatea pentru R.D. în cauza Megapower 21. În cele din urmă, reclamantul s-a bazat pe art. 10 din convenție și a susținut că articolul incriminat informează publicul cu privire la un subiect de interes general. În ceea ce privește valoarea daunelor-interese, reclamantul a susținut că este disproporționat. 22. Societatea reclamantă își motivează recursul în mod similar. 23. Printr-o hotărâre din 12 februarie 2003, tribunalul județ din București a respins recursul în recurs al reclamanților și a menținut hotărârea pronunțată la 23 septembrie 2002. 24. Tribunalul reține că, în calitate de jurnalist care a semnat articolul din 13 ianuarie 1999, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la problemele considerate alarmante pentru societate. Tribunalul a considerat că în această privință trebuie să se țină seama de faptul că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare căreia îi corespunde dreptul de a primi informații sau idei, fără intervenția autorităților, și că presa are dreptul de a prezenta circumstanțe de interes public. Cu toate acestea, trebuie să se țină seama de faptul că libertatea de exprimare nu poate aduce atingere demnității, onoarei și vieții private a unei persoane, în ceea ce privește dreptul la imagine Tribunalul a considerat că hotărârea atacată a considerat pe bună dreptate că răspunderea civilă a reclamanților ar trebui să fie angajată pentru că a adus atingere reputației părții vătămate și că valoarea daunelor-interese a fost stabilită corect. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE A. Dreptul intern relevant 25. Cea mai mare parte a reglementării interne relevante, și anume extrase din Codul penal, Codul civil și Codul de procedură penală, este descrisă în cauzele Boldea c. România 19997/02, § 16-18, CEDO 2007 ... (extracturi) și Constantinescu c. România 28871/95, § 37, CEDO 2000 VIII 26. art. 63 alineatul (3) din Codul penal românesc, în vigoare la data faptelor, prevedea că amenzile penale maxime prevăzute pentru infracțiunea de calomnie sunt de 30 000 000 ROL. 27. Prin Decizia nr. 67/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată în Jurnalul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007 Curtea Constituțională din România a declarat neconstituțională legea de abrogare a articolelor 205 - 207 din Codul penal, incriminând insulta și calomnia, pe motiv că reputația persoanelor, așa cum este garantată prin Constituție, trebuie protejată în mod necesar prin sancțiuni de drept penal. B. Practica internă relevantă 28. Printr-o decizie din 19 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare împotriva unei hotărâri din 26 aprilie 2001 a tribunalului departamental din București, într-o cauză de calomnie. Curtea Supremă a hotărât că tribunalul departamental din București ar fi trebuit să analizeze dacă condițiile de punere în discuție a răspunderii civile a recurentei erau îndeplinite în acest caz. Curtea Supremă a hotărât că, în lipsa verificării existenței acestor condiții, răspunderea civilă a recurentei fusese reținută în mod ilegal de către tribunalul departamental și a decis anularea condamnării sale civile (a se vedea Cereanu c. România (dec.), nr 31311/02, 4 noiembrie 2008). Reclamanții susțin o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 30. Guvernul se opune acestei teze. Despre admisibilitatea 31. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Curtea arată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reamintește că, în primul rând, instanțelor naționale le revine sarcina de a stabili faptele și de a interpreta legislația internă. În exercitarea competenței sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva articolului 6 deciziile pe care le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât în cazul în care cererile și observațiile părților sunt într-adevăr În cazul în care o parte consideră că o măsură constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat, aceasta trebuie să fie considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Astfel, Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, dar că nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Domeniul de aplicare al acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei. În plus, trebuie să se țină seama în special de diversitatea de mijloace pe care un pledant le poate ridica în justiție și de diferențele dintre statele contractante în ceea ce privește dispozițiile legale, obiceiurile, concepțiile doctrinale, prezentarea și redactarea hotărârilor și hotărârilor. Prin urmare, întrebarea dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de motivare care decurge din art. 6 din convenție poate fi analizată numai în lumina circumstanțelor speței (Hiro Balani c. Spania, 9 decembrie 1994, § 27, seria A n 303 B și Ferreira Alves c. Portugalia (n, n 41870/05, § 34, 14 aprilie 2009). În cazul de față, reclamantul a fost condamnat, în calitate de autor al unui articol publicat la 13 ianuarie 1999 în ziarul publicat de societatea reclamantă și ar fi afectat reputația reclamantului, omul de afaceri R.D. Curtea constată că, atunci când i-au condamnat pe solicitanți să plătească daune-interese în favoarea părții vătămate, instanțele au atribuit primului solicitant numai răspunderea personală a articolului menționat, pe care îl semnase împreună cu colegul său Cornel V. Instanțele au considerat că acesta din urmă nu era responsabil. Astfel, instanțele au considerat credibilă apărarea Cornel V. potrivit căreia, în pofida semnăturii sale care figurează lângă cea a reclamantului la sfârșitul articolului incriminat, el nu făcuse decât să facă fotografii care însoțesc articolul menționat. În schimb, ei nu au explicat de ce aceeași apărare prezentată de primul reclamant, și anume că a făcut doar fotografiile care însoțesc articolul, acționând împreună cu colegul său și arestat, Corneliu V., susținută de declarația acestuia din urmă și de rezultatele anchetei privind Parchetul, nu a fost reținută. 34. În această privință, din decizia Tribunalului de Primă Instanță din 23 septembrie 2002 reiese că Parchetul stabilise, în cadrul anchetei preliminare, că articolul incriminat fusese redactat de cel de-al treilea inculpat, Florin M., precum și un alt articol pe aceeași temă publicat la 4 ianuarie 1999 (a se vedea punctul 11 de mai sus). Or, tribunalul departamental nu a explicat, în decizia sa definitivă din 13 februarie 2003, de ce a respins această constatare din Parchet, acest lucru în ciuda motivului invocat de reclamanți în recursul lor. 35. În plus, instanțele nu s-au pronunțat cu privire la mijloacele de probă prezentate de solicitanți pentru a susține lipsa răspunderii primului solicitant, în special cu privire la declarația colegului său Cornel V în această privință și cu privire la contractul de muncă al primului solicitant din care reiese calitatea sa de fotoreporter (a se vedea punctele 20 și 24 de mai sus). 36. Curtea subliniază că nu este de competența sa să examineze temeinicia motivului întemeiat pe lipsa de calitate de autor a articolului incriminat, în ceea ce privește primul reclamant. Aceasta se limitează la a observa că o astfel de examinare nu este necesară pentru a constata că motivul în cauză era cel puțin relevant și că, în cazul în care tribunalul l-ar fi considerat întemeiat, acesta ar fi trebuit să dea în mod necesar în judecată reclamantul pentru acțiunea sa împotriva reclamantului și, prin urmare, ar fi necesitat un răspuns specific și explicit. În lipsa acesteia din urmă, este imposibil să se știe dacă Tribunalul a neglijat pur și simplu motivul în cauză sau a dorit să-l respingă și, în această ultimă ipoteză, din ce motive. 37. În cele din urmă, Tribunalul a condamnat, de asemenea, societatea reclamantă să fie responsabilă în mod civil, în calitate de angajator al primului solicitant. Condamnarea sa a fost, așadar, de la cea a reclamantului (a se vedea punctul 15 de mai sus). Astfel, Curtea constată că, deși publicarea de către aceasta a articolului în litigiu nu a fost contestată niciodată, nici aceasta nu a fost pusă în discuție direct de instanțele naționale. 38. Având în vedere constatarea la care a ajuns Curtea la alineatul (3). 36 de mai sus, în ceea ce privește absența motivării, de către instanțele naționale, a condamnării primului solicitant ca responsabil pentru articolul incriminat, condamnarea societății reclamante, în calitate de parte responsabilă din punct de vedere civil, nu este, de asemenea, motivată, întrucât aceasta era secundară celei a primului solicitant. 39. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că, în speță, s-a produs o încălcare a articolului 6 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENȚIE 40. Reclamanții susțin o încălcare nejustificată și disproporționată a libertății lor de exprimare, astfel cum este garantată prin art. 10 din Convenție, astfel cum se prevede la art. 10 din Convenție. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca autoritățile publice să poată interveni și fără a ține cont de frontiere.... Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. 41. Guvernul se opune acestei teze. Cu privire la admisibilitate 42. Curtea arată că, în măsura în care este vorba de condamnarea primului solicitant, acest motiv este legat de cel examinat mai sus. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Curtea arată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. În ceea ce privește lipsa motivării, de către instanțele naționale, a condamnării primului solicitant ca autor al articolului incriminat, Curtea nu este în măsură să adopte o poziție cu privire la fapt dacă reclamantul este sau nu autorul articolului incriminat, astfel încât să își exercite sau nu libertatea de exprimare prin acest articol. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) (punctul 39 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă, în speță, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție cu privire la primul reclamant (a se vedea art. 68514/01, punctul 66, 17 iulie 2008). 44. În schimb, nu s-a contestat faptul că articolul incriminat a apărut în jurnalul publicat de societatea reclamantă. Prin urmare, Curtea va examina argumentele acesteia din perspectiva articolului 10 din Convenție. 45. Curtea a examinat deja pe teren art. 10 din condamnările civile pentru calomnie (de exemplu, Hotărârea De Haes și Gijsels c. Belgia, 24 februarie 1997, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997 I sau Bergens Tidende și alții c. Norvegia , din 2 mai 2000, Culegerea hotărârilor și deciziilor 2000-IV. Curtea va examina prezenta cauză, având în vedere principiile bine stabilite în acest domeniu amintite în Hotărârea Mihaiu c. România 42512/02, § 53-57, 4 noiembrie 2008). 46. Curtea constată că părțile sunt de acord să considere că decizia tribunalului județ din București din 12 februarie 2003 constituie o interferență în dreptul recurentei la libertatea de exprimare. 47. Curtea observă că răspunderea civilă delictală directă și cea pentru alte persoane sunt reglementate de articolele 998-8999 și 1000 alineatul (3) din Codul civil. în conformitate cu Legea privind drepturile omului (a se vedea Mihaiu, citată anterior, punctul 60). 48. În continuare, Comisia constată că intervenția în litigiu urmărea un scop legitim în temeiul articolului 10 alineatul (2), și anume protecția reputației altora, în acest caz a omului de afaceri R.D. 49. Rămâne de analizat dacă intervenția în litigiu era necesară într-o societate democratică. 50. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a înlocui instanțele interne competente, ci de a verifica din perspectiva articolului 10 deciziile pe care le-au pronunțat în temeiul puterii lor de apreciere (Fressoz și Roire c. Franța [GC], n 29183/95, § 45, CEDO 1999-I). Prin urmare, nu trebuie să se limiteze la a căuta dacă statul pârât a utilizat această putere de bună credință, cu atenție și în mod rezonabil; trebuie să ia în considerare intervenția în litigiu în lumina întregii cauze, inclusiv conținutul cuvintelor reproșate reclamanților și contextul în care aceștia le-au ținut ( News Verlags GmbH & Co. KG c. Austria, nr 31457/96, § 52, CEDH 2000-I. În special, este de competența Curții să stabilească dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica intervenția apar VI).În acest sens, Curtea trebuie să se convingă că, pe baza unei evaluări acceptabile a faptelor relevante, autoritățile naționale au aplicat norme conforme cu principiile consacrate la art. 10 (a se vedea, printre altele, Hotărârea Zana c. Turcia, 25 noiembrie 1997, Rec., 1997-VII, punctul 51). 51. În cazul de față, societatea reclamantă a fost condamnată ca urmare a unui articol publicat în jurnalul pe care îl publica. Acest articol se referea la presupusa implicare a omului de afaceri R.D. în falimentul unei întreprinderi căreia statul român i-a acordat un împrumut foarte important, în special faptul că ar fi profitat personal de acest caz, prin construirea unei vile costisitoare, pe care ar fi revândut-o din cauza fricii de urmărire penală. 52. Articolul incriminat se referea la un subiect de interes general pentru colectivitate, și anume gestionarea patrimoniului de stat, prin acordarea de împrumuturi directe întreprinderilor (a se vedea Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 48, CEDH 1999 VI). Tribunalul a considerat că articolul vizează probleme considerate alarmante pentru societate (a se vedea punctul 24 de mai sus). 53. Instanța a condamnat societatea reclamantă să fie considerată responsabilă în mod civil, în calitate de angajator al primului solicitant și, prin urmare, condamnarea sa se baza pe cea a reclamantului (a se vedea punctul 15 de mai sus) și nu viza propria sa responsabilitate ca editor al ziarului în care apărease articolul în litigiu. Astfel, instanțele nu au oferit suficiente motive pentru condamnarea în litigiu (a se vedea punctele 37-39). 54. În plus, Curtea observă valoarea deosebit de ridicată a daunelor-interese care trebuie plătite, care era de aproximativ 30 de ori mai mare decât salariul mediu lunar în România, la momentul faptelor, și care depășea de trei ori valoarea maximă a amenzii penale prevăzute la momentul respectiv pentru infracțiunea de calomnie (a se vedea punctul 26 de mai sus). O astfel de sancțiune pune în discuție echilibrul corect care trebuie menținut între dreptul societății reclamante la libertatea de exprimare și cerințele interesului general al societății (a se vedea mutatis mutandis cauza Amihalachioaie c. Moldova, nr 60115/00, CEDO 2004 III). În circumstanțele speciale ale prezentei cauze și ținând seama de concluziile sale din art. 41 de mai jos, Curtea nu acordă nicio importanță faptului că daunele-interese au fost efectiv plătite sau nu, astfel cum indică guvernul. 55. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că, în cazul de față, încălcarea articolului 10 din convenție a avut loc în ceea ce privește a doua recurentă. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 56. Reclamanții se plâng pe teren la art. 6 alineatul (1) că, din cauza participării la procedura procurorului, care este subordonat autorității executive, instanța nu a fost independentă și imparțială. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (d), se plâng că martorii pe care i-au propus nu au fost audiați de instanță. Reclamanții se plâng, de asemenea, de durata excesivă a procedurii penale pentru insultă și calomnie care a început la 1 martie 1999 și s-a încheiat la 12 februarie 2003 57. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 58. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 59. Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit în acest scop. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 privind echitatea procedurii care s-a încheiat prin Decizia din 12 februarie 2003 și al articolului 10 și inadmisibilă pentru surplus A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 din Convenție A se vedea că nu este necesar să se examineze separat motivul întemeiat pe art. 10 din convenție, în ceea ce privește primul reclamant menționat că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție în ceea ce privește societatea reclamantă; în limba franceză și apoi comunicat în scris la 2 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
R
» c. ROUMANIE
(Requête n
o
26732/03)
ARRÊT
2 mars 2010
02/06/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Antică et la société «
R
» c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 février 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
26732/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Andreea Florin Antică et une entreprise ayant son siège sociale en Roumanie, la société anonyme «
R
» («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 28 juillet 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Les requérants allèguent en particulier que leur liberté d'expression a été entravée par leur condamnation au civil, après la publication d'un article de presse.
4.
Le 4 février 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant, M. Andreea Florin Antică, est né le 2 septembre 1971 et réside à Bucarest. La société anonyme requérante, SA «
R
» (
Societatea comercială «
R
», Societate pe acțiuni
) est une maison d'édition ayant son siège à Bucarest.
6.
A la fin des années 1990, l'affaire dite «
Megapower
» eut une large couverture médiatique dans tous les journaux nationaux. Cette affaire concernait la participation financière de l'État roumain, à la hauteur d'environ 15
000
000 USD, à une entreprise nommée «
Megapower
» ayant son siège aux États Unis, qui fit faillite par la suite. Selon les journaux, plusieurs hommes politiques et hauts responsables de l'État y étaient impliqués, ayant frauduleusement tiré profit de cette affaire.
7.
Ainsi qu'il ressort d'une communication du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice du 7 novembre 2002, l'enquête pénale concernant «
l'affaire Megapower
» et notamment R.D., ancien dirigeant de l'entreprise Megapower, étaient en cours.
B. L'article incriminé
8.
Les 4 et 13 janvier 1999, le journal
România liberă
publia deux articles relatifs à l'affaire «
Megapower
». Le premier article, publié par Florin M., sous le pseudonyme «
Prahoveanu B.
», était intitulé «
Les méga batteries
Roby
ou la faillite du siècle ou méga pouvoir dans une méga escroquerie
». Le deuxième article publié sous la signature du premier requérant et de Cornel V. était intitulé «
Megapower
: ayant peur des autorités roumaines, [R.D.] a vendu son palais de Breaza
» (
Megapower. De frica autorităților române, [R.D.]
a vândut palatul de la Breaza
).
9.
Le deuxième article, reprenant pour l'essentiel les mêmes informations que celles publiées dans le premier, faisait état du fait que R.D. avait fait construire un immeuble imposant désigné comme un «
bunker de béton
» (
buncăr de beton
) évalué à 2
000
000 USD, qu'il venait de vendre à une entreprise étrangère. Une photo de l'immeuble accompagnait cet article. Dans ses parties pertinentes, le deuxième article était ainsi rédigé
:
«
(...) Parmi les protagonistes de l'arnaque – gérée en connaissance de cause d'ici, de Roumanie – on retrouve, comme nous l'avons déjà écrit, [R.D.], un Roumain pour lequel la faillite de MEGAPOWER a représente d'immenses recettes.
(...)
La fortune de Megapower
(...) Tout allait bien, de sorte que le 5 juin 1997 (trois ans après l'arnaque des 20
millions de dollars de
Megapower
) l'autorisation de construction n
o
92 délivrée par la mairie de Breaza permit l'inauguration du chantier de la grandiose villa.
Pourquoi [R.D.]
s'est-il enfui
?
[R.D.] s'est mis à craindre d'être amené à revêtir l'habit pénitentiaire pour ces faits (
i s-a făcut frică de zeghe pentru faptele sale
). Afin d'éviter la confiscation de son «
palais
» de Breaza, il a décidé de liquider toute chose qui l'aurait lié à la Roumanie. (...)
L'évaluation exacte de cet immense bunker de béton est de 2 millions de dollars. D'où est-ce qu'il avait cet argent, [D.], sinon de
Megapower
?!
(...) »
10.
Le 1
er
mars 1999, la partie lésée, R.D., saisit le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest d'une plainte pénale du chef d'insulte et de calomnie, contre le rédacteur en chef de
România liberă
, contre la personne ayant signé sous le pseudonyme Prahoveanu B. l'article du 4 janvier 1999, ainsi que contre Cornel V. et contre le requérant, pour avoir publié l'article du 13 janvier 1999, deux articles qu'il considérait comme diffamatoires et contenant des expressions insultantes.
11.
Après des investigations menées dans l'affaire, le parquet «
identifia l'inculpé [M.] Florin, comme signataire – sous le pseudonyme Prahoveanu B. – des articles publiés dans le journal
România liberă
des 4 et 13
janvier
1999
».
12.
Le 25 janvier 2002, le dossier fut renvoyé par le parquet devant le tribunal de première instance.
13.
Le 11 mars 2002, le tribunal entendit la partie lésée et l'inculpé Cornel V., le seul des quatre inculpés qui s'était présenté devant le tribunal. A cet occasion, l'inculpé Cornel V. déclara que lui et le requérant avaient été envoyés par la rédaction du journal à Breaza, afin de prendre des photos de l'immeuble en cause. Il ajouta qu'à part les photos, ils n'avaient aucunement contribué à l'écriture de l'article incriminé, mais que cet article, paru le 13
janvier 1999, avait été rédigé également par Florin M., tout comme celui du 4 janvier 1999.
14.
Le requérant ne se présenta pas en personne devant le tribunal, mais il se fit représenter par un avocat.
15.
Par jugement du 23 septembre 2002, le tribunal de première instance acquitta le requérant au pénal, considérant qu'il n'avait pas commis les délits d'insulte et de diffamation, au motif qu'un des éléments constitutifs des infractions d'insulte et de diffamation, à savoir la culpabilité, faisait défaut, mais il le condamna, au civil, à payer à la partie lésée des dommages-intérêts, au titre du dommage moral, d'un montant de 100
000
000 anciens
lei
roumains (ROL). La société requérante fut tenue civilement responsable, à titre solidaire avec le requérant, en tant qu'employeur de ce dernier, en vertu de l'article 1000 par. 3 du code civil.
16.
Le tribunal constata également la clôture du procès pénal contre le journaliste Florin M. en raison de son décès et acquitta les deux autres inculpés, à savoir le rédacteur-en-chef du journal pour absence de responsabilité et le photoreporter Cornel V., au motif qu'il n'avait fait que prendre la photo de l'immeuble, qui accompagnait l'article.
17.
Pour ce qui est du raisonnement du tribunal motivant l'acquittement du requérant au pénal et sa condamnation au civil, le jugement du 23
septembre 2002 estima que l'article incriminé contenait «
une série d'imputations à caractère diffamatoire
». Selon ce jugement, dans cet article «
il était affirmé que la partie lésée avait fait bâtir un palais dans la commune de Breaza, évalué à 2 millions de dollars provenant de l'argent de l'entreprise
Megapower
, conduite ainsi à la faillite
» et que la partie lésée avait «
arnaqué
ainsi 20 millions de dollars des fonds appartenant à l'entreprise
Megapower
, mais, à présent, étant donné qu'elle
s'est mise à craindre d'être amenée à revêtir l'habit pénitentiaire pour ces faits
, elle avait vendu l'immeuble et s'était
enfuie
».
18.
Le tribunal considérait qu'en dépit du fait que, par ses affirmations de nature diffamatoire à l'égard de la partie lésée, le requérant avait porté atteinte à l'honneur et à la dignité de la partie lésée, ses agissements ne constituaient pas les délits d'insulte et de diffamation, tels qu'ils étaient prévus par les articles 205 et 206 du code pénal, en l'absence d'élément intentionnel. Le tribunal retenait ainsi que le requérant «
avait voulu par son article informer le public sur un sujet très médiatisé à l'époque tant dans la presse interne qu'internationale, et non pas insulter et diffamer la partie lésée, quoiqu'il avait toujours été conscient que par cet article l'honneur et la réputation de la partie lésée seraient compromises
». Par conséquent, le tribunal établit que la responsabilité civile délictuelle du requérant devrait être engagée sur le fondement des articles 998-999 du code civil, au motif que, par la publication de l'article incriminé, il «
avait porté atteinte à l'honneur et à la dignité de la partie lésée, qui, en sa qualité de professeur d'université et d'ancien conseiller du chancelier allemand, jouissait d'une large notoriété et reconnaissance au niveau interne et international
».
19.
Tant le premier requérant que la société requérante formèrent un pourvoi en recours contre le jugement du 23
septembre 2002.
20.
Dans son pourvoi en recours, le premier requérant fit valoir qu'ainsi qu'il ressortait de la déclaration de Cornel V. et de son livret de travail (
carte de muncă
), il n'avait pas la qualité de rédacteur, mais celle de photoreporter, ayant pris seulement les photos dont une accompagnait l'article du 13
janvier 1999 et que cet article avait été écrit par Florin M., tout comme celui du 4 janvier 1999. Le requérant faisait ensuite valoir que le raisonnement du jugement attaqué était contradictoire car, d'une part, le tribunal l'acquittait du chef d'insulte et de diffamation au motif qu'il n'avait fait qu'informer le public sur un sujet très médiatisé, mais d'autre part le condamnait à payer des dommages-intérêts sans établir la faute qui lui était imputable. Par ailleurs, le requérant indiquait qu'une enquête pénale était toujours en cours concernant la responsabilité de R.D. dans l'affaire «
Megapower
».
21.
Enfin, le requérant s'appuya sur l'article 10 de la Convention et fit valoir que l'article incriminé informait le public sur un sujet d'intérêt général. Concernant le montant des dommages-intérêts, le requérant fit valoir qu'il était disproportionné.
22.
La société requérante motiva son pourvoi en recours de manière similaire.
23.
Par un arrêt du 12 février 2003, le tribunal départemental de Bucarest rejeta le pourvoi en recours des requérants et maintint le jugement rendu le 23
septembre 2002.
24.
Le tribunal retint qu'en tant que journaliste ayant signé l'article du 13
janvier 1999, le requérant avait exprimé «
son point de vue à l'égard des problèmes considérés alarmants pour la société
». Le tribunal considéra qu'
«
à cet égard il faut tenir compte du fait que toute personne a le droit à la liberté d'expression à laquelle correspond le droit de recevoir des informations ou des idées, sans l'ingérence des autorités, et que la presse a le droit de présenter des circonstances d'intérêt public
». Ensuite, le tribunal ajouta que «
toutefois, il faut tenir compte de ce que la liberté d'expression ne peut pas porter préjudice à la dignité, à l'honneur et à la vie privée d'une personne, s'agissant de son droit à l'image
». Le tribunal estima que le jugement attaqué avait justement considéré que la responsabilité civile des requérants devrait être engagée pour avoir porté préjudice à la réputation de la partie lésée et que le montant des dommages-intérêts était correctement établi.
II.
25.L'essentiel de la règlementation interne pertinente, à savoir des extraits du code pénal, du code civil et du code de procédure pénale, est décrit dans les affaires
Boldea c. Roumanie
(n
o
19997/02, §
‑
... (extraits)) et
Constantinescu c. Roumanie
(n
o
28871/95, §
‑
26.
L'article 63 § 3 du Code pénal roumain, en vigueur à l'époque des faits, prévoyait que le maximum de l'amende pénale prévue pour l'infraction de diffamation était de 30 000 000 ROL.
27.
Par une décision n
o
62/2007 du 18 janvier 2007, publiée au Journal officiel n
o
104 du 12 février 2007 la Cour constitutionnelle roumaine déclara inconstitutionnelle la loi d'abrogation des articles 205 à 207 du code pénal, incriminant l'insulte et la diffamation, au motif que la réputation des personnes, telle que garantie par la Constitution, devait être protégée nécessairement par des sanctions de droit pénal.
28.
Par une décision du 19 septembre 2003, la Cour suprême de justice accueillit le pourvoi en annulation contre un arrêt du 26 avril 2001
du tribunal départemental de Bucarest, dans une affaire de diffamation. La Cour suprême jugea que le tribunal départemental de Bucarest aurait dû analyser si les conditions de la mise en cause de la responsabilité civile de la requérante étaient réunies en l'espèce. La Cour suprême jugea que faute de vérifier l'existence de ces conditions, la responsabilité civile de la requérante avait été illégalement retenue par le tribunal départemental et décida l'annulation de sa condamnation au civil (voir
Cerăceanu c. Roumanie
(déc.), n
o
31231/02, 4 novembre 2008).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
29.
Les requérants allèguent une atteinte à leur droit à un procès équitable tel que garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
30.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
31.
La Cour constate que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
32.
La Cour rappelle que c'est au premier chef aux juridictions nationales qu'il incombe d'établir les faits et d'interpréter la législation interne. Dans l'exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour n'a point pour tâche de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais de vérifier sous l'angle de l'article 6 les décisions qu'elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d'appréciation.
La Convention ne visant pas à garantir des droits théoriques ou illusoires mais des droits concrets et effectifs, le droit à un procès équitable ne peut passer pour effectif que si les demandes et les observations des parties sont vraiment «
entendues
», c'est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Autrement dit, l'article 6 implique à la charge du «
tribunal
» l'obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence (
Van de Hurk c.
Pays-Bas
, arrêt du 19 avril 1994, série A n
o
288, p. 19, § 59,
Dulaurans
c. France
du 21 mars 2000
,
n
o
34553/97, § 33 et
Virgil Ionescu c. Roumanie
, n
o
53037/99, §
44, 28 juin 2005).
Ainsi, la Cour rappelle que l'article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, mais qu'il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument. L'étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision. Il faut, en outre, tenir compte notamment de la diversité de moyens qu'un plaideur peut soulever en justice et des différences dans les États contractants en matière de dispositions légales, coutumes, conceptions doctrinales, présentation et rédaction des jugements et arrêts. C'est pourquoi la question de savoir si un tribunal a manqué à son obligation de motiver découlant de l'article 6 de la Convention ne peut s'analyser qu'à la lumière des circonstances de l'espèce (
Hiro Balani c. Espagne
, 9 décembre 1994, § 27, série A n
o
303
‑
B et
Ferreira Alves c. Portugal (n
o
4)
, n
o
41870/05, § 34, 14 avril 2009).
33.
En l'espèce, le requérant a été condamné, en tant qu'auteur d'un article publié le 13 janvier 1999 dans le journal édité par la société requérante. Cet article aurait lésé la réputation du plaignant, l'homme d'affaires R.D.
La Cour note que lorsqu'ils ont condamné les requérants à payer des dommages-intérêts au profit de la partie lésée, les tribunaux ont attribué au premier requérant seul la responsabilité personnelle dudit article, qu'il avait signé conjointement avec son collègue Cornel V. Les tribunaux ont estimé que ce dernier n'était pas responsable. En statuant ainsi, les tribunaux ont jugé crédible la défense de Cornel V. selon laquelle, malgré sa signature figurant à côté de celle du requérant à la fin de l'article incriminé, il n'avait fait que de prendre les photos accompagnant ledit article.
En revanche, ils n'ont aucunement expliqué pourquoi la même défense présentée par le premier requérant, à savoir qu'il avait seulement pris les photos accompagnant l'article, en agissant conjointement avec son collègue et coinculpé, Cornel V., appuyée par la déclaration de ce dernier et par les résultats de l'enquête du parquet, n'a pas été retenue.
34.A cet égard, il ressort de la décision du tribunal de première instance du 23
septembre 2002 que le parquet avait établi lors de l'enquête préliminaire que l'article incriminé avait été rédigé par le troisième inculpé, Florin M., tout comme un autre article sur le même sujet publié le 4
janvier
1999 (voir le paragraphe 11, ci-dessus). Or, le tribunal départemental n'a pas expliqué, dans sa décision définitive du 13
février
2003, pourquoi il a écarté ce constat du parquet, cela en dépit du moyen soulevé par les requérants dans leur pourvoi en recours.
35.
En outre, les tribunaux ne se sont pas prononcés sur les moyens de preuve avancés par les requérants pour étayer l'absence de responsabilité du premier requérant, notamment sur la déclaration de son coïnculpé Cornel V. à cet égard et sur le contrat de travail du premier requérant d'où ressortait sa qualité de photoreporter (voir les paragraphes 20 et 24, ci-dessus).
36.
La Cour relève qu'il ne lui appartient pas d'examiner le bien-fondé du moyen tiré du défaut de qualité d'auteur de l'article incriminé, pour ce qui est du premier requérant. Elle se borne à noter que pareil examen ne s'impose pas pour constater que le moyen en cause était du moins pertinent et que si le tribunal l'avait jugé fondé, il aurait dû nécessairement débouter le demandeur de son action contre le requérant. Cette question exigeait donc une réponse spécifique et explicite. Faute de cette dernière, il est impossible de savoir si le tribunal a simplement négligé le moyen en question ou bien a voulu le rejeter et, dans cette dernière hypothèse, pour quelles raisons.
37.
Enfin, le tribunal a aussi condamné la société requérante à être civilement responsable, en tant qu'employeur du premier requérant. Sa condamnation découlait donc de celle du requérant (voir le paragraphe 15, ci-dessus). Ainsi, la Cour note que même si la publication par elle de l'article litigieux n'a jamais été contestée, elle n'a pas été non plus mise en cause directement par les juridictions nationales.
38.
Compte tenu du constat auquel la Cour est parvenue au paragraphe
36 ci-dessus concernant l'absence de motivation, par les juridictions nationales, de la condamnation du premier requérant comme responsable de l'article incriminé, la condamnation de la société requérante, en tant que partie civilement responsable, manque également de motivation, puisqu'elle était accessoire à celle du premier requérant.
39.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 6 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 10 DE LA CONVENTION
40.
Les requérants allèguent une atteinte injustifiée et disproportionnée à leur liberté d'expression tel que garanti par l'article 10 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.
»
41.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
42.
La Cour relève que, pour autant qu'il s'agit de la condamnation du premier requérant, ce grief est lié à celui examiné ci-dessus.
La Cour constate que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
43.
S'agissant de l'absence de motivation, par les juridictions nationales, de la condamnation du premier requérant comme auteur de l'article incriminé, la Cour n'est pas en mesure de prendre position sur le fait si le requérant est ou non l'auteur de l'article incriminé, donc s'il a exercé ou non, par cet article, sa liberté d'expression.
Eu égard au constat relatif à l'article 6 § 1 (paragraphe 39, ci
‑
dessus), la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner s'il y a eu, en l'espèce, violation de l'article 10 de la Convention, à l'égard du premier requérant (voir
a contrario Yılmaz et Kılıç
c. Turquie
, n
o
68514/01, § 66, 17 juillet 2008).
44.
En revanche, il n'a pas été contesté que l'article incriminé ait paru dans le journal édité par la société requérante. Dès lors, la Cour examinera le grief de cette dernière sous l'angle de l'article 10 de la Convention.
45.
La Cour a déjà examiné sur le terrain de l'article 10 des condamnations au civil pour diffamation (par exemple, arrêt
De Haes et Gijsels c. Belgique
, 24 février 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
I ou
Bergens Tidende et autres c. Norvège
, du 2 mai 2000,
Recueil des arrêts et décisions
2000-IV). La Cour examinera la présente affaire, à la lumière des principes bien établis en la matière rappelés dans l'arrêt
Mihaiu c. Roumanie
(n
o
42512/02, § 53-57, 4 novembre 2008).
46.
La Cour note que les parties s'accordent à considérer que la décision du tribunal départemental de Bucarest du 12 février 2003 constitue une ingérence dans le droit de la requérante à la liberté d'expression.
47.
La Cour observe que la responsabilité civile délictuelle directe et celle pour le fait d'autrui sont régie par les articles
998-999 et 1000 § 3 du code civil. L'ingérence était dès lors «
prévue par la loi
» (voir
Mihaiu
précité, § 60).
48.
Elle note ensuite que l'ingérence litigieuse poursuivait un but légitime au regard de l'article 10 § 2, à savoir la protection de la réputation d'autrui, en l'occurrence celle de l'homme d'affaires R.D.
49.
Il reste à examiner si l'ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique.
50.
Dans l'exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour n'a point pour tâche de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais de vérifier sous l'angle de l'article 10 les décisions qu'elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d'appréciation (
Fressoz et Roire c. France
[GC], n
o
29183/95, § 45, CEDH 1999-I). Il ne s'ensuit pas qu'elle doive se borner à rechercher si l'État défendeur a usé de ce pouvoir de bonne foi, avec soin et de façon raisonnable
; il lui faut considérer l'ingérence litigieuse à la lumière de l'ensemble de l'affaire, y compris la teneur des propos reprochés aux requérants et le contexte dans lequel ceux-ci les ont tenus (
News Verlags GmbH & Co. KG c. Autriche
, n
o
En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour justifier l'ingérence apparaissent «
pertinents et suffisants » et si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » (
Chauvy et autres c. France
, n
o
64915/01, §
‑
VI). Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents, appliqué des règles conformes aux principes consacrés par l'article 10 (voir, parmi beaucoup d'autres, l'arrêt
Zana c. Turquie
, 25
novembre 1997,
Recueil
51.
En l'espèce, la société requérante a été condamnée à la suite d'un article publié dans le journal qu'elle éditait. Cet article concernait l'implication alléguée de l'homme d'affaires R.D. dans la faillite d'une entreprise à laquelle l'état roumain avait octroyé un prêt d'un montant très important et notamment le fait qu'il aurait personnellement tiré profit de cette affaire, en se faisant construire une villa couteuse, qu'il aurait après revendue par peur de poursuites.
52.
L'article incriminé portait sur un sujet d'intérêt général pour la collectivité, à savoir la gestion du patrimoine d'État, par l'octroi des prêts directs aux entreprises (voir
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
‑
VI). Le tribunal a d'ailleurs estimé que l'article visait «
des problèmes considérés alarmants pour la société
» (voir le paragraphe 24 ci-dessus).
53.
Le tribunal a condamné la société requérante à être tenue civilement responsable, en tant qu'employeur du premier requérant. Sa condamnation découlait donc de celle du requérant (voir le paragraphe 15, ci-dessus) et ne visait pas sa propre responsabilité en tant qu'éditrice du journal dans lequel l'article litigieux avait paru. Ce faisant, les tribunaux n'ont pas fourni une motivation suffisante à la condamnation litigieuse (voir les paragraphes 37-39).
54.
En outre, la Cour remarque le montant particulièrement élevé des dommages-intérêts à payer, qui était d'environ trente fois le salaire moyen mensuel en Roumanie, à l'époque des faits, et qui dépassait trois fois le maximum de l'amende pénale prévue à l'époque pour l'infraction de diffamation (voir le paragraphe 26, ci-dessus). Une telle sanction met en cause le juste équilibre à ménager entre le droit de la société requérante à la liberté d'expression et les exigences de l'intérêt général de la société (voir
mutatis mutandis
l'affaire
Amihalachioaie c. Moldova
, n
o
‑
III).
Dans les circonstances particulières de la présente affaire et compte tenu de ses conclusions sous l'angle de l'article 41, ci-dessous, la Cour n'attache pas d'importance au fait que les dommages-intérêt aient effectivement été versées ou pas, comme l'indique le Gouvernement.
55.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 10 de la Convention, pour ce qui est de la deuxième requérante.
III.
56.
Les requérants se plaignent sur le terrain de l'article 6 § 1 qu'en raison de la participation dans la procédure du procureur, qui est subordonné au pouvoir exécutif, le tribunal n'a pas été indépendant et impartial. Invoquant l'article 6 § 3, d), ils se plaignent que les témoins qu'ils ont proposés n'ont pas été entendus par le tribunal.
Les requérants se plaignent également de la durée excessive de la procédure pénale pour insulte et diffamation ayant débuté le 1
er
mars 1999 et pris fin le 12
février 2003.
57.
Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
IV.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
58.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
59.
Les requérants n'ont présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai imparti à cette fin. Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 6, concernant l'équité de la procédure qui s'est achevée par la décision du 12 février 2003 et de l'article 10, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas lieu à examiner séparément le grief tiré de l'article 10 de la Convention, pour ce qui est du premier requérant
;
4.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention
pour ce qui est de la société requérante ;
Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président