AFFAIRE PICA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

16.02.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE PICA c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PICĂ c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 25434/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 februarie 2010 DEFINITIVF 16/05/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Picăc. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 ianuarie 2010, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 25434/05) îndreptată împotriva României și al căror doi resortisanți ai acestui stat au, de asemenea, cetățenia germană, dl Ioan Pica și dl Valeria Pică ( Reclamanții sunt reprezentați de Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului (Organizația pentru Drepturile Omului), având sediul la București. Guvernul român ( 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Guvernul german, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul art. 44 alin. (1) lit. (a) din regulament, nu și-a dorit să-și prezinte punctul de vedere cu privire la cauză. Reclamanții, care sunt soț și soție, s-au născut în 1931 și au locuit în Nürnberg. Reclamanții au fost proprietari ai unei clădiri situate în Fagăraș, nr. 16, strada Libertății. Clădirea este alcătuită dintr-o casă și terenul de la suprafață de 570,58 m2. La 9 august 1986, ca urmare a plecării definitive a primului solicitant în străinătate, statul a luat în posesie partea sa de 1/2 din clădire. La 30 decembrie 1987, ca urmare a plecării definitive a celei de-a doua reclamante, statul a luat în posesie cealaltă jumătate a clădirii, în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin acordarea unei compensații de 40 1000 de lei românești (ROL). Fiul lor a continuat să locuiască în clădire ca chiriaș până la 31 ianuarie 1992. Ulterior, clădirea a fost închiriată și apoi cumpărată de chiriași, la 23 decembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prima cerere de restituire în 1997, reclamanții au cerut autorităților administrative, în temeiul Legii nr. La 10 iunie 1997, comisia departamentală Brașov a primit cererea lor și le-a octoyat clădirea, cu condiția ca suma plătită cu titlu de compensație celei de-a doua reclamante să fie restituită la indicele inflației. La 30 decembrie 1997, reclamanții au plătit suma în acest scop. 10. Chiriașii au contestat această decizie în fața instanțelor, iar reclamanții au făcut o cerere reconvențională de anulare a contractului de vânzare. Prin hotărârea din 6 aprilie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Fagăraș a acordat chiriașilor, a anulat ulterior decizia administrativă și a respins cererea reconvențională a reclamanților. Tribunalul a hotărât că clădirea fusese vândută în conformitate cu dispozițiile legale și că chiriașii achizitori erau de bună credință. Această hotărâre a devenit definitivă. A doua cerere de restituire 12. La 12 februarie 2002, reclamanții au solicitat din nou autorităților restituirea clădirii. 13. Prin decizia din 19 iunie 2002, primăria Fagăraș a considerat că nu era competentă să decidă cu privire la restituirea clădirii și că numai instanțele erau competente în acest sens și, prin urmare, a oferit despăgubiri în valoare de 1 200 000 000 ROL, care corespunde valorii estimate de solicitanți, ale căror despăgubiri deja percepute, actualizate la indicele inflației, au contestat această hotărâre în fața instanțelor, solicitând în conformitate cu legea nr. 10/2001 restituirea clădirii și anularea contractului de vânzare încheiat de chiriași. printr-o hotărâre din 17 iunie 2005, tribunalul departamental din Brașov, considerând că buna credință a chiriașilor beneficia de rejudicata (punctul 16 de mai jos) le-a respins acțiunea. Această decizie a fost confirmată, în ultimă instanță, printr-o hotărâre din 7 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 15. Până în prezent, reclamanții nu au primit despăgubirile stabilite. Acțiunea în anulare 16. În 2003, reclamanții au sesizat instanțele cu o acțiune în anulare a contractului de vânzare încheiat de chiriași în temeiul Legii nr. 10/2001. printr-o hotărâre din 15 aprilie 2003, Tribunalul din prima instanță din Fagăraș a respins acțiunea lor. El a considerat că, deși naționalizarea ar fi fost ilegală, buna credință a locatarilor achizitori fusese deja stabilită într-o altă procedură între părți (punctul 11 de mai sus) și, prin urmare, se bucura de autoritatea lucrului judecat. Această hotărâre a devenit definitivă. A treia cerere de restituire 17. Printr-o nouă cerere din 19 septembrie 2005, bazată pe Legea nr. 247/2005, reclamanții au solicitat primăriei restituirea clădirii. Prin decizia din 14 martie 2006, primăria din Fagăraș a respins ca întârziere cererea acestora. 18. Reclamanții au atacat această decizie în fața instanțelor. În octombrie 2006, tribunalul departamental din Brașov i-a exonerat pe reclamanți de pretențiile lor pe motiv că decizia emisă de primărie era legală. În plus, Tribunalul a constatat că reclamanții beneficiau deja de o decizie administrativă prin care li se acordau despăgubiri pentru clădirea în cauză, decizie care, de altfel, fusese validată de către instanțe (punctul 14 de mai sus). Această hotărâre a devenit definitivă. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 19. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luat în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările ulterioare ale acestuia) și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-33, CEDO 1999-VII), Străin și altele România 57001/00, § 19-26, CEDO 2005-VII), Paduraru România 63252/00, §§ 38-53, CEDO 2005-XII (extracturi) și Tudor c. România 29035/05, §§ 15 368/20, 17 ianuarie 2008). 20. O descriere detaliată a procedurilor de stabilire și de plată, prin intermediul Comisiei Centrale pentru Despăgubiri, a indemnizațiilor datorate pentru clădirile naționalizate a căror restituire nu mai este posibilă, a Fondului Proprietata creat în acest scop prin Legea nr. 247/2005 privind reforma sistemului judiciar și al proprietății și modificările ulterioare ale acestuia, precum și practica aferentă, se face în Hotărârea Viașu c. România, nr. 75951/01, §§ 38-49, 9 decembrie 2008 21. Aceeași hotărâre conține la punctele 50-51 textele relevante ale Consiliului Europei în această privință. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 22. Reclamanții consideră că imposibilitatea în care se află de a se bucura de dreptul de a fi despăgubiți pentru clădirea lor națională constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este recunoscut prin articolul din Protocolul nr.: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. să fie privat de proprietate numai din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul observă că reclamanții au recurs la posibilitatea de a se adresa autorităților administrative pentru a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. este de natură să ofere persoanelor care au dreptul la despăgubiri în conformitate cu cerințele jurisprudenței Curții. Conform ultimelor modificări ale Legii nr. 244/2005, o parte din despăgubirile în cauză ar putea fi plătite în numerar persoanelor interesate și s-au înregistrat progrese pentru ca Fondul Proprietatea să devină funcțional. El susține că o anumită întârziere în efectuarea plății este inevitabilă, având în vedere numărul mare de cazuri de restituire. În plus, guvernul consideră că, în urma contestației lor împotriva deciziei administrative, dreptul reclamanților de a fi despăgubiți a fost validat numai la 7 februarie 2007 (punctul 14 de mai sus) și că perioada anterioară nu este excesivă. 25. Reclamanții consideră că numai o restituire în natură a clădirii ar putea remedia presupusa interferență și resping posibilitatea de a obține titluri de participare în organismul colectiv de valori mobiliare (proprietatea 26). Curtea face trimitere la jurisprudența privind încălcarea dreptului la respectarea bunurilor persoanelor care au dreptul la despăgubiri ca urmare a naționalizării clădirilor a căror restituire nu mai este posibilă (în special, Matache și alții c. România, n 3821/02, 19 octombrie 2006 Faimblat c. România, n 23066/02, 13 ianuarie 2009 și Viașu În special, Comisia reamintește că, în cauza Viașu (citată la punctul 59-60 de mai sus), a considerat că o decizie administrativă care îi recunoaște persoanei în cauză dreptul la despăgubiri este suficientă pentru a crea un interes patrimonial, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 și, prin urmare, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o interferență în sensul primei propoziții din primul paragraf al acestui articol. 27. Curtea a ajuns la o constatare a încălcării dreptului de proprietate al reclamantului în cauza Viașu , ținând cont de ineficiența sistemului de restituire, în special de întârzierea procedurii de restituire sau de plata indemnizației. 28. În special, Curtea a stabilit că nu se oferă nicio garanție părților interesate cu privire la durata sau rezultatul procedurii în fața Comisiei Centrale de compensare și că, în orice caz, Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care poate fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei indemnizații (a se vedea, printre altele, Viașu , § 71-72 Faimblat § 37-38 ; și Matache și alții , § 42, Hotărâri citate anterior). 29. Curtea constată că, în prezenta cauză, deși reclamanții au obținut, la 7 februarie 2007, o decizie internă definitivă de stabilire a cuantumului despăgubirii la care aveau dreptul pentru clădirea lor națională, această decizie nu a fost executată. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost supuse în lumina principiilor enunțate în jurisprudența citată la punctul 26 de mai sus, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să justifice eșecul dreptului reclamanților la despăgubiri. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate în speță de la concluzia privind încălcarea la care a ajuns în cauzele anterioare. 31. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, faptul că reclamanții nu pot primi despăgubirea în pofida stabilirii acesteia printr-o decizie administrativă definitivă și că nu au o certitudine cu privire la data la care o pot percepe, le-a supus acestora o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. Prin urmare, în cazul de față s-a încălcat această dispoziție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 32. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de caracterul inechitabil al procedurii. 33. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a acestui articol. 34. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 3 și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 46 DIN CONVENȚIA 35. art. 46 din Convenție prevede Înaltele P ă r i contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Cu r ii în litigiile la care sunt părți. Hotărârea definitivă a Cu r ii este transmisă Comitetului miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. 36. Încheierea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 o problemă pe scară largă care rezultă din defectuozitatea legislației privind restituirea imobilelor naționalizate care au fost vândute de către stat unor terți. Prin urmare, Curtea consideră că statul trebuie să ajusteze cât mai curând posibil procedura stabilită de legile de reparații (în prezent, legile nr. 10/2001 și 247/2005) astfel încât să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Katz c. România, n 29739/03, § 35-36, 20 ianuarie 2009 Viașu, §§ 82-83 și Faimblat § 53-54, Hotărârile citate anterior). IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 400 EUR (EUR) pentru pierderea de câștig pentru o perioadă de 16 ani; ei solicită, de asemenea, 100 000 EUR pentru daune morale. 39. Guvernul consideră că restituirea în natură a clădirii este imposibilă, ca urmare a constatării de către instanțe a validității contractului de vânzare și observă, de asemenea, că reclamanții nu au solicitat valoarea de piață a imobilului. Prin urmare, acestea pot solicita doar valoarea actualizată a despăgubirilor prevăzute în decizia administrativă din 2002. Pe baza datelor furnizate de Institutul Național de Statistică pentru luna septembrie 2008, guvernul consideră că valoarea actualizată a sumei în cauză este de 2 050 080 000 lei românești, adică 55 708 EUR. 40. Guvernul se opune acordării unei sume din cauza lipsei de câștig și consideră că eventuala constatare a unei încălcări ar constitui o satisfacție echitabilă pentru presupusul prejudiciu moral. 41 Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația statului pârât de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). 42. În cazul de față, având în vedere natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu material și moral, care nu este compensat suficient prin constatarea încălcării. 43. Curtea observă, de asemenea, că reclamanții nu dispun de nicio hotărâre judecătorească sau administrativă definitivă care să le recunoască dreptul de a primi înapoi proprietatea în natură; prin urmare, aceasta respinge această cerere. 44. Cu toate acestea, aceasta arată că o decizie administrativă a stabilit valoarea despăgubirilor și că reclamanții nu au contestat această sumă. Prin urmare, Comisia consideră că plata acestor despăgubiri, revizuite pe baza ratei inflației și completate cu o sumă cu titlu de prejudiciu moral, ar plasa părțile interesate într-o situație echivalentă pe cât posibil cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. În ceea ce privește cererea privind lipsa de câștig, în absența unor dovezi relevante, cum ar fi expertiza sau o hotărâre judiciară care să ateste valoarea prejudiciului pretins, Curtea nu poate specula în acest sens și consideră că această cerere trebuie respinsă (a se vedea Dragne c. România (satisfacție echitabilă), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006 și Luca c. România, 1204/03, § 40, 13 mai 2008). 46. Prin urmare, pe baza elementelor aflate în posesia sa și hotărând în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, Curtea alocă împreună reclamanților suma de 58 000 EUR, pentru toate prejudiciile. Costuri și cheltuieli 47. De asemenea, reclamanții solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, reprezentând onorariile avocaților, biletele de transport de la Nürnberg la Nădlac, achiziționarea de benzină și traducerile. Guvernul contestă pretențiile reclamanților, consideră că acestea nu au detaliat costurile solicitate și susține că au omis să trimită contractul de asistență judiciară și contestă, de asemenea, legătura de cauzalitate dintre biletele de transport de la Nürnberg la Nădlac, documentele de benzină și prezenta cauză. 49. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă alocarea a 500 EUR, indiferent de costuri. 50. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și inadmisibil pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 2 din Convenția 000 EUR (cinci-8 mii EUR) pentru toate prejudiciile, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit ii. 500 EUR (cinci cenți EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți ca aceste sume să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 16 februarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier