AFFAIRE COPACI c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1
AFFAIRE COPACI c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA COPACI c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 6946/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 martie 2010 DEFINITIVF 16/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Copaci c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 februarie 2010, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 6946/03) îndreptată împotriva României, inclusiv o resortisantă a acestui stat, Doina Copaci (inclusiv reclamanta mai întâi) a sesizat Curtea la 16 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 20 noiembrie 2008, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. DE FAPT, CIRCONSTANȚELE SPĂLĂȚII CIRCONSTANCE ALE SPĂȚII CENTRANȚEI s-a născut în 1950 și locuiește în București. (1) Reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei printr-o hotărâre definitivă din 18 decembrie 1992, bazată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991 privind domeniul de aplicare a legii . ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În conformitate cu art. 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE, Comisia consideră că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE. (a) un contract de închiriere pe cinci ani, având ca obiect un teren echivalent cu 9 ha de teren agricol. La 13 decembrie 1996, comisia departamentală a emis o decizie de recunoaștere a calității de acționar al reclamantei în cadrul societății în schimbul celor 9 ha de teren agricol la care avea dreptul în temeiul hotărârii definitive din 18 decembrie 1992 (punctul 22 in fine) La 13 decembrie 1999, a intrat în vigoare Ordonanța de urgență a guvernului nr. 198/1999 privind privatizarea anumitor societăți publice, inclusiv a societății Viticola Aegyssus S.A., și a intrat în vigoare. (a) încheie un protocol pentru stabilirea dreptului locatorilor de a primi înapoi terenul, locațiile acestora, precum și aplicarea unui coeficient de echivalență de 1-3 (punctele 23 și 24 de mai jos). Pe baza acestui protocol, printr-o decizie din 30 noiembrie 2000, Comisia departamentală a stabilit că reclamanta avea dreptul de a-și reface dreptul pe un teren agricol de 9 ha, pe o altă locație decât cea deținută de străbunii săi, în perimetrul societății. 10. La 22 decembrie 2000, societatea a fost privatizată, toate activele sale fiind achiziționate de societatea privată A. Terenul societății care aparținea statului a făcut obiectul unei concesiuni către aceeași societate privată. 11. Recurenta a contestat decizia din 30 noiembrie 2000 și a solicitat să fie pusă în posesia unui teren pe fosta locație. Prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002, care a fost netă la 30 ianuarie 2002, Tribunalul departamental din Tulcea a confirmat decizia din 30 noiembrie 2000. El a considerat că, în temeiul Legii nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 16/1994 și 169/1997 autoritățile locale competente nu erau obligate să reconstituie dreptul de proprietate al părților interesate asupra vechilor locații și a considerat, de asemenea, că reconstituirea dreptului de proprietate al recurentei respecta dispozițiile articolului 25 din Legea nr. 16/1994 (punctul 23 in fine de mai jos). Printr-o decizie din 27 februarie 2003, comisia departamentală a constatat dreptul recurentei de a-și reface dreptul de proprietate pe un teren de 9 ha. De asemenea, aceasta a menționat că punerea efectivă în posesie trebuia să fie realizată la o dată ulterioară, întrucât terenul nu era încă pus la dispoziția autorităților competente de către Agenția Națională pentru Domenii de Stat 13. La 25 martie 2004, comisia locală a emis un proces-verbal pentru a pune recurenta în posesia unui teren de 3,0446 ha de podgorii, în perimetrul societății. Un coeficient de echivalență de 1-3 a fost aplicat. Soțul reclamantei, care a reprezentat-o în momentul în care a fost în posesia sa, a menționat în procesul-verbal că trebuia să fie pusă în posesia diferenței de 6 ha de teren. Din cauza opoziției noilor proprietari ai societății, nu ar fi avut loc punerea efectivă în posesie a terenului de 3,0446 ha de podgorii. 14. La 17 septembrie 2005, pe baza dispozițiilor Legii nr. 247/2005, reclamanta a înaintat o nouă cerere comisiei locale pentru a obține restituirea terenului de 9 ha. Cererea sa a fost respinsă pe motiv că dreptul său de proprietate fusese deja refăcut. 15. La 11 octombrie 2005, comisia locală a informat recurenta că poate opta, fie pentru punerea în posesie a unui teren de podgorie în perimetrul societății, cu aplicarea unui coeficient de echivalență, fie pentru punerea în posesie a unui teren agricol disponibil în perimetrul altor societăți comerciale, fără aplicarea unui coeficient de echivalență 16. Printr-o decizie din 23 noiembrie 2006, comisia departamentală a constatat că dreptul recurentei de a fi pusă în posesia unui teren a fost recunoscut de către autorități, dar nu putea fi executat, dat fiind că procedurile erau pendinte în fața instanțelor naționale pentru clarificarea situației juridice a terenurilor care aparțin societății. Recurenta a contestat această decizie în fața instanțelor naționale, solicitând punerea sa în posesia aceluiași teren ca cel solicitat în procedura care a încetat prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 (punctul 11 de mai sus). Prin hotărârea definitivă din 17 martie 2009, tribunalul departamental din Ialomița și-a respins acțiunea, pe motiv că era de competența comisiilor locale să stabilească locația terenului și că, în orice caz, terenul solicitat de recurent aparținea în prezent unei societăți terțe I. 17. Din dosar reiese că hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 a tribunalului departamental din Tulcea nu a fost executată până în prezent. 2. Insolvența societății Viticole Aegyssus S.A. 18. La 30 noiembrie 2004, tribunalul departamental din Tulcea a deschis procedura de faliment a societății. Lichidatorul stabilește la 8 004 800 lei românești vechi ( (d) creanța datorată de către societate reclamantei, cu titlu de chirie pentru 2002.19. Prin hotărârea definitivă din 16 iunie 2005, tribunalul județean din Tulcea a primit acțiunea recurentei în vederea stabilirii sumei totale a creanței sale împotriva societății. Tribunalul departamental a considerat că contractul de închiriere fusese reînnoit tacit la scadență (punctul 6 de mai sus) și că, prin urmare, societatea trebuia să plătească recurentei suma de 38 880 000 ROL, reprezentând chiria pentru anii 2003 și 2004.20, reclamanta și-a înscris creanța chirographiară, reprezentând un total de 46 884 800 ROL, în tabelul definitiv al creditorilor în procedura de faliment 21. În 2007 și 2008, lichidatorul a vândut la licitație bunuri ale societății, sumele obținute fiind utilizate pentru plata creanțelor salariale și bugetare, în ordinea de președenție stabilită prin lege. Într-o scrisoare adresată în martie 2009 de tribunalul departamental din Tulcea către guvern, s-a constatat că mai rămăseseră câteva bunuri în patrimoniul societății, care trebuiau vândute la licitație în cadrul procedurii de faliment. Potrivit informațiilor furnizate de părți, această procedură este în continuare pendinte în fața instanțelor naționale, reclamanta nefiind în măsură să își recupereze creanța. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. Extragerile relevante din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar sunt prezentate în cauzele Sabin Popescu c. România (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004) și Dragne și alte c. România , (n 78047/01, § 15, 7 aprilie 2005). În temeiul dispozițiilor relevante ale Legii nr. 18/1991, autoritățile locale puteau reconstitui dreptul de proprietate al persoanelor interesate prin echivalență, prin acțiuni în societățile de stat care trebuiau să exploateze terenul. 23. 1/2000, persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de acționar în societățile comerciale agricole în temeiul articolului 36 din Legea nr. 18/1991 și-au dobândit dreptul de a fi restituite în natură terenurilor, în perimetrul domeniului agricol al acestor societăți. În același sens, art. 25 alineatul (3) din Legea nr. 16/1994 pe contractul de închiriere agricolă prevedea că, la încheierea contractului de închiriere, Comisia departamentală trebuia să emită un titlu de proprietate în favoarea acționarilor pentru terenuri echivalente în perimetrul societății agricole. coeficientul de echivalență între terenul agricol și alte terenuri atribuite efectiv titularilor de drepturi; în funcție de mai multe criterii calitative, 1 ha de viță de vie nobil putea reprezenta echivalentul de 1-4 ha de teren agricol. Acest coeficient a fost menținut în modificările ulterioare aduse regulamentului de aplicare a Legii nr. 18/91. 25. Dispozițiile legale privind lichidarea judiciară a unei societăți și rangul creanțelor, în special Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea și lichidarea judiciară, sunt descrise în cauza Moldoveanu c. România (n 13386/02, § 22, 29 iulie 2008). Recurentul susține că neexecutarea hotărârii definitive din 18 decembrie 1992 a Tribunalului de Primă Instanță din Tulcea și a hotărârilor definitive din 11 ianuarie 2002 și 16 iunie 2005 ale Tribunalului de departament din Tulcea a încălcat dreptul său de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 1 din Convenție, precum și dreptul său la respectarea bunurilor sale, așa cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 27. Articolele invocate sunt astfel exprimate Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Recurenta subliniază că nu a fost pusă în posesia unui teren de 9 ha pe fosta locație, astfel cum se indica în hotărârea definitivă din 18 decembrie 1992 și în hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 și că nu și-a recuperat creanța recunoscută prin hotărârea definitivă din 16 iunie 2005 a Tribunalului departamental din Tulcea 29. În ceea ce privește hotărârea din 18 decembrie 1992, guvernul observă că, prin decizia din 13 decembrie 1996, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de acționar în societate, fiind acceptată de către persoana în cauză. În ceea ce privește hotărârea definitivă din 16 iunie 2005, acesta constată că, la pronunțarea sa, societatea era deja privatizată și că procedura de faliment era deschisă. Prin urmare, statul nu poate fi considerat răspunzător pentru lipsa de plată a unei creanțe datorate insolvenței unui debitor privat. 30. Curtea va examina succesiv obiecțiunile recurentei cu privire la neexecutarea hotărârilor definitive menționate anterior. (1) Hotărârea definitivă din 18 decembrie 1992 a Tribunalului de Primă Instanță din Tulcea 31. Curtea constată că, prin hotărârea definitivă din 18 decembrie 1992, Tribunalul de Primă Instanță din Tulcea a condamnat autoritățile locale să reconstituie dreptul de proprietate al recurentei pe un teren de 9 ha. Pe baza dispozițiilor relevante ale legii n 18/1991 autoritățile locale au propus recurentei să devină acționar al societății Viticola Aegyssus S.A. pentru o valoare echivalentă cu 9 ha de teren agricol. În această privință, Curtea constată că recurenta a încheiat un contract de închiriere cu societatea și că nu a contestat decizia pronunțată la 13 decembrie 1996 de către comisia departamentală care recunoaște calitatea sa de acționar. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta, prin actele sale, a fost de acord să modifice modul de executare a hotărârii definitive din 18 decembrie 1992, care trebuie considerată ca fiind executată. 32. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 2. Hotărârea definitivă din 16 iunie 2005 a Tribunalului departamental din Tulcea 33. Curtea amintește că dreptul de acces la justiție, garantat prin art. 1 din Convenție impune statului să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin (Ruianu c. România 34467/97, § 66, 17 iunie 2003). În plus, nu se contestă faptul că hotărârea definitivă din 16 iunie 2005 a creat în patrimoniul recurentei o creanță certă și exigibilă, care constituie o "bine" În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 34. În acest caz, trebuie remarcat faptul că, în ceea ce privește hotărârea definitivă din 16 iunie 2005, debitorul este un particular, și nu o autoritate de stat (a opuso Moldoveanu citată anterior, § 33-34). Prin urmare, statul, în calitate de depozitar al forței publice, era obligat să pună la dispoziția statului să pună dispoziția recurentei un mijloc care îi permite să obțină de la debitorul privat plata sumei alocate de instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), nr. 42358/98, 6 iunie 2000). Cu toate acestea, acesta nu poate fi considerat răspunzător pentru o eventuală neplățire a creanței datorate insolvenței acestui debitor privat (a se vedea mutatis mutandis, Sangier c. Franța 50342/99, § 39, 27 mai 2003). În prezenta cauză, recurenta a obținut o decizie definitivă de stabilire a valorii creanței sale datorate de o societate privată. În plus, ordinea juridică internă prevedea că persoana în cauză își poate recupera creanța prin participarea la procedura de faliment ( Bartkova și Janos c. Republica Cehă (dec.), 8743/03, 29 ianuarie 2008). Soarta pretenției sale depinde, prin urmare, de rezultatul procedurii de faliment, care rămânea în curs de desfășurare în martie 2009. 35. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 3. Hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 a tribunalului districtual din Tulcea 36. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 37. Recurenta se plânge de neexecutarea hotărârii definitive din 11 În ianuarie 2002, Tribunalul departamental din Tulcea a subliniat faptul că nu a fost niciodată pusă în posesia terenului în fosta locație și contestă, de asemenea, aplicarea coeficientului de echivalență. 38. Guvernul observă că hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 menționată anterior nu recunoștea dreptul recurentei de a-și reconstitui dreptul de proprietate asupra fostului sediu. În plus, în temeiul dispozițiilor legale în vigoare, comisiei locale i s-a permis să aplice un coeficient de echivalență atunci când a fost pus în posesia sa. Guvernul observă în observațiile sale suplimentare că, în 2004, autoritățile locale au încercat să pună recurenta în posesia unui teren, dar că punerea efectivă în posesie nu s-a putut realiza, din cauza opoziției noilor acționari ai societății. 39. Curtea constată că hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 prin care autoritățile administrative au ordin să își refacă dreptul de proprietate pe un teren de 9 ha nu a fost nici executată, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. Or, numai o astfel de anulare sau înlocuirea de către instanță a obligațiilor datorate în temeiul hotărârii în cauză cu alte obligații echivalente ar fi permis încetarea situației continue de neexecuție (Sabin Popescu, citată anterior, punctul 54). 40. Curtea constată că recurenta solicită punerea în posesie a unui teren de 9 ha de podgorie pe fosta locație. Cu toate acestea, nici dispozițiile legale aplicabile în acest domeniu, nici hotărârea definitivă a 11 ianuarie 2002 de confirmare a deciziei comisiei departamentale din 30 noiembrie 2000 (punctul 11 de mai jos) nu prevăd un astfel de drept în favoarea sa, hotărârea citată anterior de condamnare a autorităților locale să o pună în posesia unui teren fără a-și identifica locația (Gavrieeanu c. România, n 18037/02, § 39, 22 În plus, Comisia constată că aplicarea coeficientului de echivalență a fost prevăzută de lege și că, în orice caz, recurenta nu a contestat în fața instanțelor naționale nici decizia din 30 noiembrie 2000, nici procesul-verbal de punere în posesia din 25 martie 2004 în părțile lor privind aplicarea coeficientului de echivalență. 41. Cu toate acestea, Curtea nu poate accepta argumentele guvernului care susține, în esență, că autoritățile s-au confruntat cu o imposibilitate obiectivă de a executa hotărârea menționată anterior din cauza atitudinii recurentei. Desigur, la 25 martie 2004, autoritățile competente au întocmit un proces-verbal privind punerea sa în posesie a unui teren de 3,0446 ha de podgorie. Cu toate acestea, este suficient ca Curtea să constate că, astfel cum reiese din deciziile autorităților administrative și judiciare pronunțate ulterior, precum și din observațiile suplimentare ale guvernului, nu a putut fi realizată punerea efectivă în posesie, din motive care nu sunt imputabile recurentei. Curtea subliniază că nu numai că era de datoria autorităților să facă recurentelor oferte concrete, ci și să ia măsurile necesare pentru a pune la dispoziția sa în mod efectiv un teren care corespunde condițiilor prevăzute în Hotărârea din 22 ianuarie 2002 42. Curtea amintește că a concluzionat deja în mai multe cauze că omisiunea autorităților, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunțată împotriva acestora se analizează prin încălcarea dreptului de acces la o instanță și a dreptului la respectarea bunurilor (a se vedea, printre altele, Taculescu și alții c. România, n 16947/03, §§ 35-40, 1 aprilie 2008, Acatrini c. România, n 7114/02, § 40, 26 octombrie 2006, Prodan c. Moldova, n 49806/99, § 54-55, CEDO 2004-III (extracturi)). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față 43. Având în vedere jurisprudența sa în această privință și elementele concrete ale dosarului, Curtea consideră că, în speță, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea cu celeritate a hotărârilor judecătorești favorabile recurentei. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 44. Invocând art. 6 din convenție, recurenta se plânge că, în procedura care a dus la hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 a Tribunalului departamental din Tulcea, instanțele naționale nu au interpretat corect faptele și dreptul intern, ca urmare a lipsei de independență și de imparțialitate a judecătorilor însărcinați cu examinarea cazului său. Ea afirmă că a avut cunoștință de motivarea acestei hotărâri în august 2002 citând, la art. 13 din Convenție, că nu există o cale de atac eficientă pentru a-și susține căile de atac. Presupunând chiar că a fost sesizată cu privire la aceste obiecțiuni în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin articolele convenției. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 46. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 337 EUR reprezintă creanța care trebuie recuperată în procedura de faliment și 33 386,42 EUR reprezintă lipsa de câștig pentru terenul revendicat, din 1993 până în 2008. Aceasta furnizează un raport de expertiză care justifică suma solicitată pentru lipsa de câștig pentru un teren agricol de 9 ha situat în perimetrul orașului Tulcea. De asemenea, solicită 1 161 48. Guvernul consideră că statul nu poate fi tras la răspundere pentru neplata unei creanțe executorii datorate insolvenței unui debitor privat. Acesta observă, de asemenea, că, în perioada 1995-2000, recurenta a beneficiat de contractul de închiriere încheiat cu societatea, fapt care nu a fost luat în considerare de expertiza prezentată de persoana interesată și subliniază, de asemenea, că acordarea unei sume cu titlu de nerealizare ar avea în acest caz un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Potrivit unui document întocmit de primăria Tulcea și furnizat de guvern în decembrie 2009, valoarea unui ha de teren situat pe fosta locație solicitată de recurentă este de 1000 EUR. 49. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între suferința invocată și presupusa încălcare a convenției și că suma solicitată în acest sens este excesivă. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică obligația juridică a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI. În plus, Curtea constată că, în acest caz, a constatat o încălcare a articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, numai din cauza neexecutării hotărârii definitive din 11 ianuarie 2002. 51. Astfel, Comisia consideră, în circumstanțele speței, că executarea hotărârii definitive din 11 ianuarie 2002 a tribunalului departamental din Tulcea ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 6 alineatul (1) din Convenție și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 52. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de executare, Curtea decide, ținând seama de informațiile de care dispune, că trebuie să plătească persoanei în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii terenului, precum și valoarea pierderii care trebuie câștigată pentru perioada ulterioară perioadei 2004, dată după care contractul de închiriere cu societatea nu mai producea efecte. Astfel, hotărând în echitate și ținând seama de elementele aflate în posesia sa, Curtea decide că statul trebuie să plătească recurentei pentru prejudicii materiale suma de 25 000 EUR. 53. În plus, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de imposibilitatea de a fi executată hotărârea pronunțată în favoarea sa. În aceste împrejurări, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și, hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantei 4 800 EUR pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli de judecată 54. De asemenea, reclamanta solicită 3 954,54 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, prin plata la dosarul de documente justificative. 55. Guvernul constată că o parte din documentele justificative depuse de reclamantă nu sunt relevante. 56. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 550 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă recurentei. Interese moratorii 57. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe baza ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. n 1 din cauza neexecutării hotărârii definitive din 11 ianuarie 2002 a tribunalului departamental din Tulcea și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenția Dit că statul pârât trebuie să execute hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 a tribunalului departamental din Tulcea, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, pe care, în caz contrar, statul pârât trebuie să o plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 25 000 EUR (85 000 EUR) pentru prejudicii materiale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 4 800 EUR (patru mii opt sute de euro) pentru prejudicii morale și 550 EUR (cinci sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 16 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte