SECȚIUNEA A TREIA CAUZA COPACI c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 6946/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 martie 2010 DEFINITIVF 16/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție.
În cauza Copaci c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 februarie 2010, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 6946/03) îndreptată împotriva României, inclusiv o resortisantă a acestui stat, Doina Copaci (inclusiv reclamanta mai întâi) a sesizat Curtea la 16 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
La 20 noiembrie 2008, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. DE FAPT, CIRCONSTANȚELE SPĂLĂȚII CIRCONSTANCE ALE SPĂȚII CENTRANȚEI s-a născut în 1950 și locuiește în București. (1) Reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei printr-o hotărâre definitivă din 18 decembrie 1992, bazată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991 privind domeniul de aplicare a legii … În conformitate cu art. 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE, Comisia consideră că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE.
(a) un contract de închiriere pe cinci ani, având ca obiect un teren echivalent cu 9 ha de teren agricol. La 13 decembrie 1996, comisia departamentală a emis o decizie de recunoaștere a calității de acționar al reclamantei în cadrul societății în schimbul celor 9 ha de teren agricol la care avea dreptul în temeiul hotărârii definitive din 18 decembrie 1992 (punctul 22 in fine) La 13 decembrie 1999, a intrat în vigoare Ordonanța de urgență a guvernului nr. 198/1999 privind privatizarea anumitor societăți publice, inclusiv a societății Viticola Aegyssus S.A., și a intrat în vigoare. (a) încheie un protocol pentru stabilirea dreptului locatorilor de a primi înapoi terenul, locațiile acestora, precum și aplicarea unui coeficient de echivalență de 1-3 (punctele 23 și 24 de mai jos).
Pe baza acestui protocol, printr-o decizie din 30 noiembrie 2000, Comisia departamentală a stabilit că reclamanta avea dreptul de a-și reface dreptul pe un teren agricol de 9 ha, pe o altă locație decât cea deținută de străbunii săi, în perimetrul societății. 10. La 22 decembrie 2000, societatea a fost privatizată, toate activele sale fiind achiziționate de societatea privată A. Terenul societății care aparținea statului a făcut obiectul unei concesiuni către aceeași societate privată. 11. Recurenta a contestat decizia din 30 noiembrie 2000 și a solicitat să fie pusă în posesia unui teren pe fosta locație.
Prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002, care a fost netă la 30 ianuarie 2002, Tribunalul departamental din Tulcea a confirmat decizia din 30 noiembrie 2000. El a considerat că, în temeiul Legii nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 16/1994 și 169/1997 autoritățile locale competente nu erau obligate să reconstituie dreptul de proprietate al părților interesate asupra vechilor locații și a considerat, de asemenea, că reconstituirea dreptului de proprietate al recurentei respecta dispozițiile articolului 25 din Legea nr. 16/1994 (punctul 23 in fine de mai jos). Printr-o decizie din 27 februarie 2003, comisia departamentală a constatat dreptul recurentei de a-și reface dreptul de proprietate pe un teren de 9 ha.
De asemenea, aceasta a menționat că punerea efectivă în posesie trebuia să fie realizată la o dată ulterioară, întrucât terenul nu era încă pus la dispoziția autorităților competente de către Agenția Națională pentru Domenii de Stat 13. La 25 martie 2004, comisia locală a emis un proces-verbal pentru a pune recurenta în posesia unui teren de 3,0446 ha de podgorii, în perimetrul societății. Un coeficient de echivalență de 1-3 a fost aplicat. Soțul reclamantei, care a reprezentat-o în momentul în care a fost în posesia sa, a menționat în procesul-verbal că trebuia să fie pusă în posesia diferenței de 6 ha de teren. Din cauza opoziției noilor proprietari ai societății, nu ar fi avut loc punerea efectivă în posesie a terenului de 3,0446 ha de podgorii.
14. La 17 septembrie 2005, pe baza dispozițiilor Legii nr. 247/2005, reclamanta a înaintat o nouă cerere comisiei locale pentru a obține restituirea terenului de 9 ha. Cererea sa a fost respinsă pe motiv că dreptul său de proprietate fusese deja refăcut. 15. La 11 octombrie 2005, comisia locală a informat recurenta că poate opta, fie pentru punerea în posesie a unui teren de podgorie în perimetrul societății, cu aplicarea unui coeficient de echivalență, fie pentru punerea în posesie a unui teren agricol disponibil în perimetrul altor societăți comerciale, fără aplicarea unui coeficient de echivalență 16. Printr-o decizie din 23 noiembrie 2006, comisia departamentală a constatat că dreptul recurentei de a fi pusă în posesia unui teren a fost recunoscut de către autorități, dar nu putea fi executat, dat fiind că procedurile erau pendinte în fața instanțelor naționale pentru clarificarea situației juridice a terenurilor care aparțin societății.
Recurenta a contestat această decizie în fața instanțelor naționale, solicitând punerea sa în posesia aceluiași teren ca cel solicitat în procedura care a încetat prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 (punctul 11 de mai sus). Prin hotărârea definitivă din 17 martie 2009, tribunalul departamental din Ialomița și-a respins acțiunea, pe motiv că era de competența comisiilor locale să stabilească locația terenului și că, în orice caz, terenul solicitat de recurent aparținea în prezent unei societăți terțe I. 17. Din dosar reiese că hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 a tribunalului departamental din Tulcea nu a fost executată până în prezent. 2. Insolvența societății Viticole Aegyssus S.A.
18. La 30 noiembrie 2004, tribunalul departamental din Tulcea a deschis procedura de faliment a societății. Lichidatorul stabilește la 8 004 800 lei românești vechi ( (d) creanța datorată de către societate reclamantei, cu titlu de chirie pentru 2002.19. Prin hotărârea definitivă din 16 iunie 2005, tribunalul județean din Tulcea a primit acțiunea recurentei în vederea stabilirii sumei totale a creanței sale împotriva societății.
Tribunalul departamental a considerat că contractul de închiriere fusese reînnoit tacit la scadență (punctul 6 de mai sus) și că, prin urmare, societatea trebuia să plătească recurentei suma de 38 880 000 ROL, reprezentând chiria pentru anii 2003 și 2004.20, reclamanta și-a înscris creanța chirographiară, reprezentând un total de 46 884 800 ROL, în tabelul definitiv al creditorilor în procedura de faliment 21. În 2007 și 2008, lichidatorul a vândut la licitație bunuri ale societății, sumele obținute fiind utilizate pentru plata creanțelor salariale și bugetare, în ordinea de președenție stabilită prin lege. Într-o scrisoare adresată în martie 2009 de tribunalul departamental din Tulcea către guvern, s-a constatat că mai rămăseseră câteva bunuri în patrimoniul societății, care trebuiau vândute la licitație în cadrul procedurii de faliment.
Potrivit informațiilor furnizate de părți, această procedură este în continuare pendinte în fața instanțelor naționale, reclamanta nefiind în măsură să își recupereze creanța. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. Extragerile relevante din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar sunt prezentate în cauzele Sabin Popescu c. România (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004) și Dragne și alte c. România , (n 78047/01, § 15, 7 aprilie 2005). În temeiul dispozițiilor relevante ale Legii nr. 18/1991, autoritățile locale puteau reconstitui dreptul de proprietate al persoanelor interesate prin echivalență, prin acțiuni în societățile de stat care trebuiau să exploateze terenul. 23. 1/2000, persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de acționar în societățile comerciale agricole în temeiul articolului 36 din Legea nr. 18/1991 și-au dobândit dreptul de a fi restituite în natură terenurilor, în perimetrul domeniului agricol al acestor societăți.
În același sens, art. 25 alineatul (3) din Legea nr. 16/1994 pe contractul de închiriere agricolă prevedea că, la încheierea contractului de închiriere, Comisia departamentală trebuia să emită un titlu de proprietate în favoarea acționarilor pentru terenuri echivalente în perimetrul societății agricole. coeficientul de echivalență între terenul agricol și alte terenuri atribuite efectiv titularilor de drepturi; în funcție de mai multe criterii calitative, 1 ha de viță de vie nobil putea reprezenta echivalentul de 1-4 ha de teren agricol. Acest coeficient a fost menținut în modificările ulterioare aduse regulamentului de aplicare a Legii nr. 18/91.
25. Dispozițiile legale privind lichidarea judiciară a unei societăți și rangul creanțelor, în special Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea și lichidarea judiciară, sunt descrise în cauza Moldoveanu c. România (n 13386/02, § 22, 29 iulie 2008). Recurentul susține că neexecutarea hotărârii definitive din 18 decembrie 1992 a Tribunalului de Primă Instanță din Tulcea și a hotărârilor definitive din 11 ianuarie 2002 și 16 iunie 2005 ale Tribunalului de departament din Tulcea a încălcat dreptul său de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 1 din Convenție, precum și dreptul său la respectarea bunurilor sale, așa cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
27. Articolele invocate sunt astfel exprimate Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
Recurenta subliniază că nu a fost pusă în posesia unui teren de 9 ha pe fosta locație, astfel cum se indica în hotărârea definitivă din 18 decembrie 1992 și în hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 și că nu și-a recuperat creanța recunoscută prin hotărârea definitivă din 16 iunie 2005 a Tribunalului departamental din Tulcea 29. În ceea ce privește hotărârea din 18 decembrie 1992, guvernul observă că, prin decizia din 13 decembrie 1996, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de acționar în societate, fiind acceptată de către persoana în cauză. În ceea ce privește hotărârea definitivă din 16 iunie 2005, acesta constată că, la pronunțarea sa, societatea era deja privatizată și că procedura de faliment era deschisă.
Prin urmare, statul nu poate fi considerat răspunzător pentru lipsa de plată a unei creanțe datorate insolvenței unui debitor privat. 30. Curtea va examina succesiv obiecțiunile recurentei cu privire la neexecutarea hotărârilor definitive menționate anterior. (1) Hotărârea definitivă din 18 decembrie 1992 a Tribunalului de Primă Instanță din Tulcea 31. Curtea constată că, prin hotărârea definitivă din 18 decembrie 1992, Tribunalul de Primă Instanță din Tulcea a condamnat autoritățile locale să reconstituie dreptul de proprietate al recurentei pe un teren de 9 ha. Pe baza dispozițiilor relevante ale legii n 18/1991 autoritățile locale au propus recurentei să devină acționar al societății Viticola Aegyssus S.A.
pentru o valoare echivalentă cu 9 ha de teren agricol. În această privință, Curtea constată că recurenta a încheiat un contract de închiriere cu societatea și că nu a contestat decizia pronunțată la 13 decembrie 1996 de către comisia departamentală care recunoaște calitatea sa de acționar. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta, prin actele sale, a fost de acord să modifice modul de executare a hotărârii definitive din 18 decembrie 1992, care trebuie considerată ca fiind executată. 32. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.
2. Hotărârea definitivă din 16 iunie 2005 a Tribunalului departamental din Tulcea 33. Curtea amintește că dreptul de acces la justiție, garantat prin art. 1 din Convenție impune statului să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin (Ruianu c. România 34467/97, § 66, 17 iunie 2003). În plus, nu se contestă faptul că hotărârea definitivă din 16 iunie 2005 a creat în patrimoniul recurentei o creanță certă și exigibilă, care constituie o "bine" În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 34. În acest caz, trebuie remarcat faptul că, în ceea ce privește hotărârea definitivă din 16 iunie 2005, debitorul este un particular, și nu o autoritate de stat (a opuso Moldoveanu citată anterior, § 33-34).
Prin urmare, statul, în calitate de depozitar al forței publice, era obligat să pună la dispoziția statului să pună dispoziția recurentei un mijloc care îi permite să obțină de la debitorul privat plata sumei alocate de instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), nr. 42358/98, 6 iunie 2000). Cu toate acestea, acesta nu poate fi considerat răspunzător pentru o eventuală neplățire a creanței datorate insolvenței acestui debitor privat (a se vedea mutatis mutandis, Sangier c. Franța 50342/99, § 39, 27 mai 2003). În prezenta cauză, recurenta a obținut o decizie definitivă de stabilire a valorii creanței sale datorate de o societate privată.
În plus, ordinea juridică internă prevedea că persoana în cauză își poate recupera creanța prin participarea la procedura de faliment ( Bartkova și Janos c. Republica Cehă (dec.), 8743/03, 29 ianuarie 2008). Soarta pretenției sale depinde, prin urmare, de rezultatul procedurii de faliment, care rămânea în curs de desfășurare în martie 2009. 35. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 3. Hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 a tribunalului districtual din Tulcea 36. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 37. Recurenta se plânge de neexecutarea hotărârii definitive din 11 În ianuarie 2002, Tribunalul departamental din Tulcea a subliniat faptul că nu a fost niciodată pusă în posesia terenului în fosta locație și contestă, de asemenea, aplicarea coeficientului de echivalență. 38. Guvernul observă că hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 menționată anterior nu recunoștea dreptul recurentei de a-și reconstitui dreptul de proprietate asupra fostului sediu. În plus, în temeiul dispozițiilor legale în vigoare, comisiei locale i s-a permis să aplice un coeficient de echivalență atunci când a fost pus în posesia sa. Guvernul observă în observațiile sale suplimentare că, în 2004, autoritățile locale au încercat să pună recurenta în posesia unui teren, dar că punerea efectivă în posesie nu s-a putut realiza, din cauza opoziției noilor acționari ai societății.
39. Curtea constată că hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 prin care autoritățile administrative au ordin să își refacă dreptul de proprietate pe un teren de 9 ha nu a fost nici executată, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. Or, numai o astfel de anulare sau înlocuirea de către instanță a obligațiilor datorate în temeiul hotărârii în cauză cu alte obligații echivalente ar fi permis încetarea situației continue de neexecuție (Sabin Popescu, citată anterior, punctul 54). 40. Curtea constată că recurenta solicită punerea în posesie a unui teren de 9 ha de podgorie pe fosta locație.
Cu toate acestea, nici dispozițiile legale aplicabile în acest domeniu, nici hotărârea definitivă a 11 ianuarie 2002 de confirmare a deciziei comisiei departamentale din 30 noiembrie 2000 (punctul 11 de mai jos) nu prevăd un astfel de drept în favoarea sa, hotărârea citată anterior de condamnare a autorităților locale să o pună în posesia unui teren fără a-și identifica locația (Gavrieeanu c. România, n 18037/02, § 39, 22 În plus, Comisia constată că aplicarea coeficientului de echivalență a fost prevăzută de lege și că, în orice caz, recurenta nu a contestat în fața instanțelor naționale nici decizia din 30 noiembrie 2000, nici procesul-verbal de punere în posesia din 25 martie 2004 în părțile lor privind aplicarea coeficientului de echivalență.
41. Cu toate acestea, Curtea nu poate accepta argumentele guvernului care susține, în esență, că autoritățile s-au confruntat cu o imposibilitate obiectivă de a executa hotărârea menționată anterior din cauza atitudinii recurentei. Desigur, la 25 martie 2004, autoritățile competente au întocmit un proces-verbal privind punerea sa în posesie a unui teren de 3,0446 ha de podgorie. Cu toate acestea, este suficient ca Curtea să constate că, astfel cum reiese din deciziile autorităților administrative și judiciare pronunțate ulterior, precum și din observațiile suplimentare ale guvernului, nu a putut fi realizată punerea efectivă în posesie, din motive care nu sunt imputabile recurentei.
Curtea subliniază că nu numai că era de datoria autorităților să facă recurentelor oferte concrete, ci și să ia măsurile necesare pentru a pune la dispoziția sa în mod efectiv un teren care corespunde condițiilor prevăzute în Hotărârea din 22 ianuarie 2002 42. Curtea amintește că a concluzionat deja în mai multe cauze că omisiunea autorităților, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunțată împotriva acestora se analizează prin încălcarea dreptului de acces la o instanță și a dreptului la respectarea bunurilor (a se vedea, printre altele, Taculescu și alții c. România, n 16947/03, §§ 35-40, 1 aprilie 2008, Acatrini c. România, n 7114/02, § 40, 26 octombrie 2006, Prodan c. Moldova, n 49806/99, § 54-55, CEDO 2004-III (extracturi)).
După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față 43. Având în vedere jurisprudența sa în această privință și elementele concrete ale dosarului, Curtea consideră că, în speță, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea cu celeritate a hotărârilor judecătorești favorabile recurentei. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II.
PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 44. Invocând art. 6 din convenție, recurenta se plânge că, în procedura care a dus la hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 a Tribunalului departamental din Tulcea, instanțele naționale nu au interpretat corect faptele și dreptul intern, ca urmare a lipsei de independență și de imparțialitate a judecătorilor însărcinați cu examinarea cazului său. Ea afirmă că a avut cunoștință de motivarea acestei hotărâri în august 2002 citând, la art. 13 din Convenție, că nu există o cale de atac eficientă pentru a-și susține căile de atac. Presupunând chiar că a fost sesizată cu privire la aceste obiecțiuni în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin articolele convenției.
Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 46. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 337 EUR reprezintă creanța care trebuie recuperată în procedura de faliment și 33 386,42 EUR reprezintă lipsa de câștig pentru terenul revendicat, din 1993 până în 2008. Aceasta furnizează un raport de expertiză care justifică suma solicitată pentru lipsa de câștig pentru un teren agricol de 9 ha situat în perimetrul orașului Tulcea.
De asemenea, solicită 1 161 48. Guvernul consideră că statul nu poate fi tras la răspundere pentru neplata unei creanțe executorii datorate insolvenței unui debitor privat. Acesta observă, de asemenea, că, în perioada 1995-2000, recurenta a beneficiat de contractul de închiriere încheiat cu societatea, fapt care nu a fost luat în considerare de expertiza prezentată de persoana interesată și subliniază, de asemenea, că acordarea unei sume cu titlu de nerealizare ar avea în acest caz un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Potrivit unui document întocmit de primăria Tulcea și furnizat de guvern în decembrie 2009, valoarea unui ha de teren situat pe fosta locație solicitată de recurentă este de 1000 EUR.
49. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între suferința invocată și presupusa încălcare a convenției și că suma solicitată în acest sens este excesivă. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică obligația juridică a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI.
În plus, Curtea constată că, în acest caz, a constatat o încălcare a articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, numai din cauza neexecutării hotărârii definitive din 11 ianuarie 2002. 51. Astfel, Comisia consideră, în circumstanțele speței, că executarea hotărârii definitive din 11 ianuarie 2002 a tribunalului departamental din Tulcea ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 6 alineatul (1) din Convenție și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate.
52. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de executare, Curtea decide, ținând seama de informațiile de care dispune, că trebuie să plătească persoanei în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii terenului, precum și valoarea pierderii care trebuie câștigată pentru perioada ulterioară perioadei 2004, dată după care contractul de închiriere cu societatea nu mai producea efecte. Astfel, hotărând în echitate și ținând seama de elementele aflate în posesia sa, Curtea decide că statul trebuie să plătească recurentei pentru prejudicii materiale suma de 25 000 EUR. 53. În plus, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de imposibilitatea de a fi executată hotărârea pronunțată în favoarea sa.
În aceste împrejurări, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și, hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantei 4 800 EUR pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli de judecată 54. De asemenea, reclamanta solicită 3 954,54 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, prin plata la dosarul de documente justificative. 55. Guvernul constată că o parte din documentele justificative depuse de reclamantă nu sunt relevante. 56. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor.
În cazul de față și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 550 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă recurentei. Interese moratorii 57. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe baza ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. n 1 din cauza neexecutării hotărârii definitive din 11 ianuarie 2002 a tribunalului departamental din Tulcea și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenția Dit că statul pârât trebuie să execute hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002 a tribunalului departamental din Tulcea, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, pe care, în caz contrar, statul pârât trebuie să o plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 25 000 EUR (85 000 EUR) pentru prejudicii materiale, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 4 800 EUR (patru mii opt sute de euro) pentru prejudicii morale și 550 EUR (cinci sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată,
care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 16 martie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
AFFAIRE COPACI c. ROUMANIE (Requête n o 6946/03) ARRÊT STRASBOURG 16 mars 2010 DÉFINITIF 16/06/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Copaci c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 février 2010, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 6946/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Doina Copaci (« la requérante »), a saisi la Cour le 16 décembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représenté par M e Nicoleta Micu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Razvan ‑ Horatiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.Le 20 novembre 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.
4. La requérante est née en 1950 et réside à Bucarest. 1. La reconstitution du droit de propriété de la requérante
5.Par un jugement définitif du 18 décembre 1992, se fondant sur les dispositions de la loi n o 18/1991 sur le domaine foncier (« la loi n o 18/1991 »), le tribunal de première instance de Tulcea condamna la commission départementale pour application de la loi n o 18/1991 (« la commission départementale ») à reconstituer le droit de propriété de la requérante sur un terrain agricole de 9 ha, dans les lieux nommés « Bomba », « Derindere » et « Puturosu ».
6.Le 20 octobre 1995, se fondant sur la loi n o 16/1994 sur le bail des terrains agricoles ( arenda ), la requérante conclut avec la société d'État Viticola Aegyssus S.A. (« la société ») un contrat de bail pour cinq ans, ayant pour objet un terrain équivalent à 9 ha de terrain agricole.
7.Le 13 décembre 1996, la commission départementale rendit une décision reconnaissant la qualité d'actionnaire de la requérante dans la société en contrepartie des 9 ha de terrain agricole auxquels elle avait droit en vertu du jugement définitif du 18 décembre 1992 (paragraphe 22 in fine ci-dessous). La requérante ne contesta pas cette décision et devint actionnaire de la société.
8.Le 13 décembre 1999, l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 198/1999 sur la privatisation de certaines sociétés publiques, dont la société Viticola Aegyssus S.A., entra en vigueur.
9.La société et la commission locale pour l'application de la loi n o 18/1991 (« la commission locale ») conclurent un protocole pour établir le droit des bailleurs de se voir restituer les terrains, leurs emplacements ainsi que l'application d'un coefficient d'équivalence de 1 à 3 (paragraphes 23 et 24 ci-dessous). Se fondant sur ce protocole, par une décision du 30 novembre 2000, la commission départementale établit que la requérante était en droit de voir reconstituer son droit sur un terrain agricole de 9 ha, sur un autre emplacement que celui détenu par ses antécesseurs, dans le périmètre de la société.
10.Le 22 décembre 2000, la société fut privatisée, tous ses actifs ayant été achetés par la société privée A. Le terrain de la société qui appartenait à l'État fit l'objet d'une concession à la même société privée.
11.La requérante contesta la décision du 30 novembre 2000, et demanda à être mise en possession d'un terrain sur l'ancien emplacement. Par un arrêt définitif du 11 janvier 2002, mis au net le 30 janvier 2002, le tribunal départemental de Tulcea confirma la décision du 30 novembre 2000. Il jugea qu'en vertu de la loi n o 18/1991 telle que modifiée par les lois n os 16/1994 et 169/1997, les autorités locales compétentes n'étaient pas tenues de reconstituer le droit de propriété des intéressés sur les anciens emplacements. Il jugea également que la reconstitution du droit de propriété de la requérante respectait les dispositions de l'article 25 de la loi n o 16/1994 (paragraphe 23 in fine ci-dessous).
12.Par une décision du 27 février 2003, la commission départementale constata le droit de la requérante de voir reconstituer son droit de propriété sur un terrain de 9 ha. Elle nota également que la mise en possession effective devait être réalisée à une date ultérieure, le terrain n'étant pas encore mis à la disposition des autorités compétentes par l'Agence nationale des domaines de l'État.
13.Le 25 mars 2004, la commission locale dressa un procès-verbal pour mettre la requérante en possession d'un terrain de 3,0446 ha de vignobles, dans le périmètre de la société. Un coefficient d'équivalence de 1 à 3 fut appliqué. L'époux de la requérante, qui la représentait lors de cette mise en possession, nota sur le procès-verbal qu'elle devait être mise en possession de la différence de 6 ha de terrain. En raison de l'opposition des nouveaux propriétaires de la société, la mise en possession effective du terrain de 3,0446 ha de vignobles n'eut pas eu lieu.
14.Le 17 septembre 2005, se fondant sur les dispositions de la loi n o 247/2005, la requérante déposa une nouvelle demande auprès de la commission locale pour obtenir la restitution du terrain de 9 ha. Sa demande fut rejetée, au motif que son droit de propriété avait déjà été reconstitué.
15.Le 11 octobre 2005, la commission locale informa la requérante qu'elle pouvait opter, soit pour la mise en possession d'un terrain de vignoble dans le périmètre de la société avec l'application d'un coefficient d'équivalence, soit pour la mise en possession d'un terrain agricole disponible dans le périmètre d'autres sociétés commerciales, sans l'application d'un coefficient d'équivalence.
16.Par une décision du 23 novembre 2006, la commission départementale constata que le droit de la requérante d'être mise en possession d'un terrain avait été reconnu par les autorités, mais qu'il ne pouvait pas être exécuté, étant donné que des procédures étaient pendantes devant les juridictions nationales pour éclaircir la situation juridique des terrains ayant appartenu à la société. La requérante contesta cette décision devant les juridictions nationales, en demandant sa mise en possession du même terrain que celui demandé dans la procédure qui avait pris fin par l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 (paragraphe 11 ci-dessus). Par un arrêt définitif du 17 mars 2009, le tribunal départemental de Ialomița rejeta son action, au motif qu'il appartenait aux commissions locales de déterminer l'emplacement du terrain et qu'en tout état de cause, le terrain demandé par la requérante appartenait à présent à une société tierce I.
17.Il ressort du dossier que l'arrêt définitif du 11 janvier 2002, du tribunal départemental de Tulcea n'a pas été exécuté à ce jour. 2. La faillite de la société Viticole Aegyssus S.A.
18.Le 30 novembre 2004, le tribunal départemental de Tulcea ouvrit la procédure de faillite de la société. Le liquidateur établit à 8 004 800 lei roumains anciens (« ROL ») la créance due par la société à la requérante, au titre du loyer pour 2002.
19.Par un arrêt définitif du 16 juin 2005, le tribunal départemental de Tulcea fit droit à l'action de la requérante tendant à établir le montant total de sa créance contre la société. Le tribunal départemental jugea que le contrat de bail avait été renouvelé tacitement à son échéance (paragraphe 6 ci-dessus) et que dès lors, la société devait payer à la requérante la somme de 38 880 000 ROL, représentant le loyer pour les années 2003 et 2004.
20.La requérante fit inscrire sa créance chirographaire, soit un total de 46 884 800 ROL, au tableau définitif des créanciers dans la procédure de faillite.
21.En 2007 et 2008, le liquidateur vendit aux enchères des biens de la société, les sommes obtenues étant utilisées pour le paiement des créances salariales et budgétaires, dans l'ordre de préséance établi par la loi. Il ressort d'une lettre adressée en mars 2009 par le tribunal départemental de Tulcea au Gouvernement, qu'il restait quelques biens dans le patrimoine de la société, biens qui devaient être vendus aux enchères dans la procédure de faillite. D'après les informations fournies par les parties, cette procédure est toujours pendante devant les juridictions nationales, la requérante n'ayant pas récupéré sa créance. II.
22. Les extraits pertinents de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier sont présentés dans les affaires Sabin Popescu c. Roumanie (nº 48102/99, §§ 42-46, 2 mars 2004) et Dragne et autres c. Roumanie , (n o 78047/01, § 15, 7 avril 2005). En vertu des dispositions pertinentes de la loi n o 18/1991, les autorités locales pouvaient reconstituer le droit de propriété des intéressés par équivalence, par des actions dans les sociétés d'État qui devaient exploiter le terrain.
23.Suite à l'entrée en vigueur, le 12 janvier 2000, de la loi n o 1/2000, les personnes qui s'étaient vu reconnaître la qualité d'actionnaire dans des sociétés commerciales agricoles en vertu de l'article 36 de la loi n o 18/1991 acquirent le droit de se voir restituer en nature des terrains, dans le périmètre du domaine agricole de ces sociétés. Dans le même sens, l'article 25 § 3 de la loi n o 16/1994 sur le bail agricole, prévoyait que, au terme du contrat de bail, la commission départementale devait émettre un titre de propriété en faveur des actionnaires pour des terrains équivalents dans le périmètre de la société agricole.
24.Le règlement d'application de la loi n o 18/1991 prévoyait, dans son annexe n o 21, que les commissions locales pouvaient appliquer un « coefficient d'équivalence » entre le terrain agricole et d'autres terrains effectivement attribués aux ayants droit ; en fonction de plusieurs critères qualitatifs, 1 ha de vigne noble pouvait représenter l'équivalent de 1 à 4 ha de terrain agricole. Ce coefficient a été maintenu dans les modifications ultérieures apportées au règlement d'application de la loi n o 18/1991.
25.Les dispositions légales relatives à la liquidation judiciaire d'une société et le rang des créances, plus particulièrement la loi n o 64/1995 sur la réorganisation et la liquidation judiciaires, sont décrites dans l'affaire Moldoveanu c. Roumanie , (n o 13386/02, § 22, 29 juillet 2008). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1
26.La requérant allègue que l'inexécution du jugement définitif du 18 décembre 1992 du tribunal de première instance de Tulcea, et des arrêts définitifs des 11 janvier 2002 et 16 juin 2005 du tribunal départemental de Tulcea, a enfreint son droit d'accès à un tribunal, tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel qu'il est garanti par l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.
27.Les articles invoqués sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité
28.La requérante souligne qu'elle n'a pas été mise en possession d'un terrain de 9 ha sur l'ancien emplacement comme l'indiquait le jugement définitif du 18 décembre 1992 et l'arrêt définitif du 11 janvier 2002, et qu'elle n'a pas récupéré sa créance reconnue par l'arrêt définitif du 16 juin 2005 du tribunal départemental de Tulcea.
29.Pour ce qui est du jugement du 18 décembre 1992, le Gouvernement note que par la décision du 13 décembre 1996, la requérante s'était vu reconnaître la qualité d'actionnaire dans la société, fait accepté par l'intéressée. Pour ce qui est de l'arrêt définitif du 16 juin 2005, il note que lors de son prononcé, la société était déjà privatisée et que la procédure de faillite était ouverte. Dès lors, l'État ne peut pas être tenu pour responsable du défaut de paiement d'une créance dû à l'insolvabilité d'un débiteur privé.
30.La Cour examinera successivement les griefs de la requérante quant à la non-exécution des décisions définitives précitées. 1. Le jugement définitif du 18 décembre 1992 du tribunal de première instance de Tulcea
31.La Cour constate que par le jugement définitif du 18 décembre 1992, le tribunal de première instance de Tulcea a condamné les autorités locales à reconstituer le droit de propriété de la requérante sur un terrain de 9 ha. Se fondant sur les dispositions pertinentes de la loi n o 18/1991, les autorités locales ont proposé à la requérante de devenir actionnaire de la société Viticola Aegyssus S.A. pour une valeur équivalente à 9 ha de terrain agricole. A cet égard, la Cour note que la requérante a conclu un contrat de bail avec la société et qu'elle n'a pas contesté la décision rendue le 13 décembre 1996 par la commission départementale reconnaissant sa qualité d'actionnaire. Dès lors, la Cour estime que la requérante, par ses actes, a accepté de changer la modalité d'exécution du jugement définitif du 18 décembre 1992, qui doit être considéré comme étant exécuté.
32.Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. L'arrêt définitif du 16 juin 2005 du tribunal départemental de Tulcea
33.La Cour rappelle que le droit d'accès à la justice, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, impose à l'État de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003). En outre, il n'est pas contesté que l'arrêt définitif du 16 juin 2005 a créé dans le patrimoine de la requérante une créance certaine et exigible qui constitue un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1.
34.En l'occurrence, il convient de noter que pour ce qui est de l'arrêt définitif du 16 juin 2005, le débiteur est un particulier, et non une autorité de l'État ( a contrario , Moldoveanu précité, § 33-34). Dès lors, l'État, en sa qualité de dépositaire de la force publique, était obligé de mettre à la disposition de la requérante un moyen lui permettant d'obtenir du débiteur privé le paiement de la somme allouée par le tribunal (voir, mutatis mutandis, Dachar c. France (déc.), n o 42338/98, 6 juin 2000). Il ne saurait cependant être tenu responsable d'un éventuel défaut de paiement de la créance dû à l'insolvabilité de ce débiteur « privé » (voir, mutatis mutandis, Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Dans la présente affaire, la requérante avait obtenu une décision définitive établissant le montant de sa créance due par une société privée. En outre, l'ordre juridique interne prévoyait que l'intéressée pouvait recouvrer sa créance en participant à la procédure de faillite ( Bartkova et Janos c. République Tchèque (déc.), n o 8743/03, 29 janvier 2008). Le sort de sa prétention dépend donc du résultat de la procédure de faillite, laquelle restait pendante en mars 2009.
35.Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. L'arrêt définitif du 11 janvier 2002 du tribunal départemental de Tulcea
36.La Cour constate que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
37.La requérante se plaint de la non-exécution de l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 du tribunal départemental de Tulcea. Elle souligne qu'elle n'a jamais été mise en possession du terrain sur l'ancien emplacement et conteste également l'application du coefficient d'équivalence.
38.Le Gouvernement note que l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 précité ne reconnaissait pas le droit pour la requérante de voir reconstituer son droit de propriété sur l'ancien emplacement. En outre, en vertu des dispositions légales en vigueur, il était loisible à la commission locale d'appliquer un coefficient d'équivalence lors de sa mise en possession. Le Gouvernement note dans ses observations complémentaires qu'en 2004, les autorités locale ont essayé de mettre la requérante en possession d'un terrain mais que la mise en possession effective n'a pas pu se réaliser, en raison de l'opposition des nouveaux actionnaires de la société.
39.La Cour observe que l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 ordonnant aux autorités administratives de reconstituer son droit de propriété sur un terrain de 9 ha, n'a été ni exécuté, ni annulé ou modifié à la suite de l'exercice d'une voie de recours prévue par la loi. Or, seule une telle annulation ou la substitution, par le tribunal, des obligations dues en vertu de l'arrêt en cause par d'autres obligations équivalentes aurait permis de mettre fin à la situation continue de non-exécution ( Sabin Popescu , précité, § 54).
40.La Cour constate que la requérante demande sa mise en possession d'un terrain de 9 ha de vignoble sur l'ancien emplacement. Toutefois, ni les dispositions légales applicables en la matière, ni l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 confirmant la décision de la commission départementale du 30 novembre 2000 (paragraphe 11 ci-dessous) ne prévoient un tel droit en sa faveur, l'arrêt précité condamnant les autorités locales à la mettre en possession d'un terrain sans identifier son emplacement ( Gavrileanu c. Roumanie , n o 18037/02, § 39, 22 février 2007). En outre, elle constate que l'application du coefficient d'équivalence était prévue par la loi, et qu'en tout état de cause, la requérante n'a contesté devant les juridictions nationales ni la décision du 30 novembre 2000, ni le procès-verbal de mise en possession du 25 mars 2004 dans leurs parties concernant l'application du coefficient d'équivalence.
41.Cependant, la Cour ne saurait accepter les arguments du Gouvernement qui soutient, pour l'essentiel, que les autorités se sont trouvées devant une impossibilité objective d'exécuter l'arrêt précité à cause de l'attitude de la requérante. Certes, le 25 mars 2004, les autorités compétentes ont dressé un procès-verbal relatif à sa mise en possession d'un terrain de 3,0446 ha de vignoble. Cependant, il suffit à la Cour de constater que, tel que cela ressort des décisions des autorités administratives et judiciaires rendues ultérieurement, ainsi que des observations complémentaires du Gouvernement, la mise en possession effective n'a pas pu être réalisée, pour des raisons non imputables à la requérante. La Cour souligne que non seulement il appartenait aux autorités de faire à la requérante des offres concrètes, mais également de prendre les mesures nécessaires pour mettre à sa disposition de manière effective un terrain qui corresponde aux conditions prévues dans l'arrêt du 22 janvier 2002.
42.La Cour rappelle qu'elle a déjà conclu dans plusieurs affaires que l'omission des autorités, sans justification valable, d'exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive rendue à leur encontre s'analyse en une violation du droit d'accès à un tribunal ainsi que du droit au respect des biens (voir, parmi d'autres, Taculescu et autres c. Roumanie , n o 16947/03, §§ 35-40, 1 er avril 2008, Acatrinei c. Roumanie , n o 7114/02, § 40, 26 octobre 2006, Prodan c. Moldova , n o 49806/99, §§ 54-55, CEDH 2004-III (extraits)). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
43.Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et des éléments concrets du dossier, la Cour estime qu'en l'espèce l'État, par le biais de ses organes spécialisés, n'a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter avec célérité les décisions judiciaires favorables à la requérante. Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. II.
44. Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante se plaint de ce que, dans la procédure qui a abouti à l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 du tribunal départemental de Tulcea, les juridictions nationales n'ont pas interprété correctement les faits et le droit interne, conséquence du manque d'indépendance et d'impartialité des juges chargés d'examiner son affaire. Elle dit avoir eu connaissance de la motivation de cet arrêt en août 2002. Citant, l'article 13 de la Convention, elle se plaint de l'absence d'un recours effectif pour faire valoir ses moyens de recours.
45.A supposer même qu'elle ait été saisie de ces griefs dans le délai de six mois prévu par l'article 35 de la Convention, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.
46. Aux termes de l'article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
47.La requérante réclame 34 723,42 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, dont 1 337 EUR représentent la créance à récupérer dans la procédure de faillite et 33 386,42 EUR représentent le manque à gagner pour le terrain revendiqué, de 1993 à 2008. Elle fournit un rapport d'expertise justifiant la somme demandée au titre du manque à gagner pour un terrain agricole de 9 ha situé dans le périmètre de la ville de Tulcea. Elle demande également 1 161 449,15 EUR au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.
48.Le Gouvernement considère que l'État ne peut pas être tenu responsable du défaut de paiement d'une créance exécutoire dû à l'insolvabilité d'un débiteur privé. Il note également que de 1995 à 2000, la requérante a bénéficié du contrat de bail conclu avec la société, fait qui n'a pas été pris en compte par l'expertise soumise par l'intéressée. Il souligne également que l'octroi d'une somme au titre de manque à gagner revêtirait en l'espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d'une location étant fonction de plusieurs variables. Il ressort d'un document établi par la mairie de Tulcea et fourni par le Gouvernement en décembre 2009, que la valeur d'un ha de terrain situé sur l'ancien emplacement sollicité par la requérante est de 1000 EUR.
49.Quant au préjudice moral, le Gouvernement estime qu'il n'y a pas de lien de causalité entre les souffrances invoquées et la prétendue violation de la Convention, et que la somme sollicitée à ce titre est excessive.
50.La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'État défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). En outre, la Cour note, qu'en l'occurrence, elle a constaté une violation des articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, uniquement en raison de la non-exécution de l'arrêt définitif du 11 janvier 2002.
51.Ainsi, elle estime, dans les circonstances de l'espèce, que l'exécution de l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 du tribunal départemental de Tulcea placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.
52.A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille exécution, la Cour décide, compte tenu des informations dont elle dispose, qu'il devra verser à l'intéressée, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur du terrain ainsi que la valeur du manque à gagner pour la période ultérieure à 2004, date après laquelle le contrat de bail avec la société ne produisait plus d'effet. Ainsi, statuant en équité et compte tenu des éléments en sa possession, la Cour décide que l'État doit verser à la requérante pour préjudice matériel, la somme de 25 000 EUR.
53.De plus, la Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l'impossibilité de voir exécuter l'arrêt rendu en sa faveur. Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 4 800 EUR au titre de préjudice moral. B. Frais et dépens
54.La requérante demande également 3 954,54 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour, en versant au dossier des justificatifs.
55.Le Gouvernement note qu'une partie des justificatifs versés au dossier par la requérante ne sont pas pertinents.
56.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 550 EUR tous frais confondus et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
57.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n o 1 à raison de la non-exécution de l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 du tribunal départemental de Tulcea, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit , a) que l'État défendeur doit exécuter l'arrêt définitif du 11 janvier 2002 du tribunal départemental de Tulcea, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut, l 'É tat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 25 000 EUR (vingt-cinq mille euros) pour préjudice matériel, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; c) qu'en tout état de cause, l'État défendeur doit verser au requérant 4 800 EUR (quatre mille huit cents euros) pour préjudice moral et 550 EUR (cinq cent cinquante euros) pour frais et dépens, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante ; d) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 mars 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président